ICCJ. Decizia nr. 466/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 466/2010
Dosar nr. 49375/3/2008
Şedinţa publică din 8 februarie 2010
Asupra recursului de față constată:
Prin sentința penală nr. 734/ F din 11 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția II-a penală, în Dosarul nr. 49375/3/2008, s-a dispus în baza art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen. și art. 176 lit. a) C. pen. condamnarea inculpatului L.D.A. la pedeapsa de 22 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
În temeiul art. 217 alin. (1) și (4) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere.
Conform dispozițiilor art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 22 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului și dedusă prevenția de la 11 septembrie 2008 la zi, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
A fost obligat inculpatul către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență, Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri la plata sumei de 327,88 lei cu titlu de despăgubiri civile.
De asemenea, a fost obligat inculpatul la 3000 lei despăgubiri civile către partea civilă G.F.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul și la 3500 lei, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
Inculpatul L.D.A. și victima L.D., soția sa, locuiau fără forme legale în imobilul situat în București, sector 5, aparținând părții civile G.F.
Între soți exista o stare conflictuală generată de absențele repetate și nejustificate ale victimei din domiciliul comun și reproșurile făcute acesteia de către inculpat care o bănuia că întreține relații extraconjugale.
În ziua de 10 septembrie 2008, după ce inculpatul a venit de la serviciu, între cei doi a avut loc o discuție mai aprinsă; inculpatul a aruncat pe fereastră, în curtea imobilului, mâncarea pregătită de victimă și i-a adresat acesteia mai multe injurii. În continuare, inculpatul a luat un recipient în care se afla benzină și a aruncat conținutul acestuia peste victimă, după care a aprins focul, cu o brichetă.
O parte din benzină, s-a împrăștiat în cameră, pe mobilier și îmbrăcămintea inculpatului.
În momentul contactului cu flacăra, benzina a luat foc, provocând o explozie ce a condus la spargerea ferestrei și plafoanelor camerelor, precum și la incendierea victimei.
Inculpatul a abandonat victima cuprinsă de flăcări, fugind în curte și apoi în stradă, după care s-a prezentat la organele de poliție. Deoarece prezenta urme de arsură, fiind și el afectat de explozie, inculpatul a fost transportat la spital de organele de poliție.
Victima a rămas în imobil unde a fost găsită până la venirea pompierilor de vecinii alertați de zgomotul exploziei, de flăcările care cuprinseseră apartamentul și fumul gros care ieșea prin ușa imobilului.
Victima a fost găsită în locuință, căzută în mijlocul camerei și arsă aproape în întregime, dar încă în viață; a fost transportată cu ambulanța la Spitalul de Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri unde a decedat după 24 ore de la internare.
Prin raportul medico-legal de necropsie nr. A3/1470/2008 întocmit de Institutul Național de Medicină Legală M.M. s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat arsurilor prin flacără gr. II-III, circa 97% suprafață corporală, între leziunile postcombustionale constatate și deces existând legătură directă de cauzalitate.
Pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, prima instanță a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa și că acestea se încadrează în dispozițiile art. 174 - 175 lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen. și ale art. 217 alin. (1) și (4) C. pen.
S-a reținut în acest sens că inculpatul a avut o atitudine relativ sinceră în cursul procesului, recunoscând parțial comiterea faptei în încadrarea din rechizitoriu.
Astfel, inculpatul a recunoscut că a aruncat cu benzină peste victimă însă a prezentat mai multe variante în ceea ce privește sursa de aprindere a focului.
În unele declarații, inculpatul a arătat că atât el cât și victima aveau țigările aprinse în mână în momentul aprinderii focului, iar în altele că numai victima fuma atunci când a împroșcat-o cu benzină.
Instanța a constatat că niciuna din variantele prezentate de inculpat nu erau de natură a înlătura concluzia că acesta urmărise suprimarea vieții victimei, prin incendiere.
O primă observație a fost aceea că incendiul nu putea fi provocat decât de o flacără și nu de o țigară aprinsă având în vedere forța exploziei.
În legătură cu acest aspect, s-a arătat că dacă benzina ar fi fost aprinsă de la o țigară, aprinderea nu îmbrăca forma unei explozii, așa cum întâmplase în cauză, unde aprinderea focului fusese spontană și pe o suprafață mare.
De asemenea, instanța a arătat că indiferent de sursa focului, intenția directă a inculpatului de a suprima viața victimei prin incendiere rezulta din celelalte împrejurări care au succedat exploziei.
S-a reținut că, după stingerea incendiului, deși se afla într-o stare de suferință puternică, ca urmare a arsurilor pe care le prezenta pe întreaga suprafață a corpului, victima a reușit să-i spună martorei N.V. că fost stropită cu ceva de către inculpat și că apoi acesta i-a dat foc.
S-a mai reținut că suferințele victimei s-au prelungit în spital mai mult de 24 ore până la deces, moartea fiind violentă și datorată șocului postcombustional consecutiv arsurilor prin flacără gr.II-III, pe circa 97% din suprafața corporală.
Având în vedere modalitatea în care inculpatul a înțeles să suprime viața victimei, prin cauzarea unor suferințe puternice prelungite în timp, altele decât cele care însoțesc moartea violentă, activitatea infracțională desfășurată de inculpat a fost încadrată în dispozițiile art. 174 – art. 175 lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen., reținându-se că omorul asupra victimei s-a săvârșit prin cruzimi.
Inculpatul a încercat să se apere de acuzația de omor deosebit de grav, susținând că victima a refuzat să se salveze, alegând să rămână în imobilul cuprins de flăcări și că respectiva decizie putea fi influențată de stare de ebrietate a victimei, acesta fiind consumatoare de alcool.
Teza avansată în apărare a fost înlăturată de instanță care a reținut că victima avea introdusă în picior o tijă metalică, de care inculpatul avea cunoștință, și ca acest fapt să nu-i fi permis să se deplaseze rapid pentru a ieși din cameră; oricum, în acel moment, corpul victimei era cuprins de flăcări.
De asemenea, analiza toxicologică a sângelui efectuată în cadrul examenului medico-legal de necropsie a stabilit că victima nu consumase alcool.
Tot astfel a fost înlăturată și solicitarea inculpatului de a se reține în favoarea sa circumstanța provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
S-a arătat în acest sens că pretinsa infidelitate a victimei nu constituia o acțiune de felul celor enumerate în art. 73 lit. b) C. pen. și nu se dovedise în cauză ca aspectul invocat să fi produs în psihicul inculpatului o asemenea tulburare sau emoție încât să-i răpească controlul asupra acțiunilor sale și să suprime viața victimei prin cruzime.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere modalitatea concretă de săvârșire a faptei, urmarea produsă și circumstanțele personale ale inculpatului.
S-a apreciat că o pedeapsă orientată spre maximul special prevăzut de lege este de natură a asigura reeducarea inculpatului.
Sub aspectul laturii civile, constatând pe deplin dovedite pretențiile civile formulate de partea vătămată G.F., proprietarul imobilului distrus de incendiul provocat de inculpat, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 14 C. proc. pen. și art. 998 – art. 999 C. civ., dispunând obligarea inculpatului la plata sumei de 3000 lei către această parte civilă și la 327,88 lei, despăgubiri civile către Spitalul Clinic de Urgență, Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, reprezentând costul cheltuielilor de spitalizare ocazionate de internarea victimei L.D.
Hotărârea pronunțată în cauză a fost atacată cu apel de către inculpat și partea civilă G.F.
Prin apelul declarat de inculpatul L.D.A., s-a arătat că judecata în primă instanță a avut loc cu încălcarea dreptului la apărare, prin substituirea apărătorului ales al inculpatului cu un avocat desemnat din oficiu după repunerea cauzei pe rol, fără a exista motive întemeiate sau urgență în acest sens.
Nerespectarea dreptului la apărare a fost invocată de inculpat și în raport de faptul că la pronunțarea soluției, prima instanță nu ar fi avut în vedere concluziile scrise depuse de avocatul ales, deși amânarea pronunțării se dispusese tocmai pe acest motiv.
De asemenea, a fost criticată greșita nereținere în favoarea inculpatului a circumstanței provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., arătându-se că inculpatul era victima comportamentului necorespunzător al soției și că acest fond, de permanentă tensiune, inculpatul a cedat, săvârșind fapta ce i se impută.
O altă critică adusă hotărârii primei instanțe a vizat greșita încadrare juridică a faptelor, susținându-se că acestea au fost comise din culpă.
S-a arătat că inculpatul a stropit victima cu benzină, însă focul a pornit de la țigara aprinsă a victimei și, deși acesta a încercat să o salveze, victima a refuzat, alegând să nu se îndrepte spre ieșire, așa cum era normal.
În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, prin reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), b) și c) C. pen.
Apelul declarat de partea civilă G.F. nu a fost motivat în scris și nici susținut oral.
Prin Decizia penală nr. 251 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I-a penală, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri declarate în cauză.
Cu referire la prima critică invocată de inculpat privind judecarea cauzei cu încălcarea dreptului la apărare, instanța de apel a constatat că aceasta nu este întemeiată, reținând în acest sens următoarele:
Cauza în fond la prima instanță fusese dezbătută la termenul din 24 iulie 2009, când avocatul ales al inculpatului, prezent în instanță, a formulat concluzii în fața instanței, pronunțarea fiind amânată la cererea acestuia, pentru depunerea de note scrise, la 28 iulie 2009.
La termenul acordat, cauza a fost repusă pe rol în vederea obținerii relațiilor necesare soluționării complete a laturii civile, cu referire la cheltuielile de spitalizare ocazionate de internarea victimei în Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, conform foii de observație din 10 septembrie 2008.
Termenul de judecată a fost stabilit în cauză pentru data de 7 septembrie 2009, iar termen intermediar, pentru discutarea stării de arest a inculpatului, la 20 august 2009.
Pe baza lucrărilor din dosar, instanța de apel a constatat că la termenul intermediar fixat, inculpatul nu a fost asistat de apărătorul său ales, care a lipsit din instanță, starea de arest fiind discutată în prezența unui avocat desemnat din oficiu. Inculpatul nu a formulat obiecții cu privire la asistența juridică din oficiu și nici cereri în legătură cu starea de arest.
La termenul stabilit pentru reluarea dezbaterilor, din 7 septembrie 2009, apărătorul ales al inculpatului a lipsit din nou, motiv pentru care asistența juridică în cauză a fost asigurată de același avocat din oficiu.
După formularea concluziilor de către reprezentantul M.P. și avocatul din oficiu pentru inculpat, în ultimul cuvânt, acesta a arătat că dorește amânarea procesului pentru lipsa apărătorului său ales.
În raport de situația expusă, instanța de apel a constatat că judecarea cauzei cu asistarea inculpatului de către un avocat din oficiu a fost determinată de însăși conduita inculpatului și a apărătorului său ales și că propria culpă nu poate fi invocată valabil în susținerea cererii privind pretinsa încălcare a dreptului la apărare în proces.
S-a arătat în acest sens că inculpatul avea cunoștință despre faptul repunerii cauzei pe rol, fiind prezent la termenul intermediar fixat pentru discutarea stării de arest, și cu toate acestea nu a luat legătura cu avocatul său ales pentru a-i asigura asistența juridică la termenul la care era programată reluarea dezbaterilor în proces.
De asemenea, s-a arătat că nici la termenul de dezbateri, inculpatul nu a formulat o cerere de amânare pentru lipsa avocatului său ales, deși fusese întrebat expres dacă are cereri sau excepții de invocat, o asemenea cerere fiind formulată în cadrul ultimului cuvânt acordat inculpatului, după formularea concluziilor în cauză.
Tot astfel, s-a arătat că avocatul ales al inculpatului avea obligația de a verifica soluția pronunțată de instanță și în acest context să constate că procesul fusese repus pe rol și că îi revenea în continuare sarcina de a asigura asistența pentru inculpat.
S-a mai reținut și că apărătorul ales al inculpatului nu a informat instanța cu privire la neprezentarea în proces și că la dosarul cauzei nu exista nicio cerere de amânare în acest sens.
În aceste condiții, reținând și că, în caz de absență, avocatul ales avea obligația de a-și asigura substituirea, instanța de apel a constatat că judecarea cauzei în prezența avocatului desemnat din oficiu pentru inculpat a fost necesară și justificată în raport de prevederile art. 171 C. proc. pen.
Totodată, instanța de apel a constatat că susținerile formulate în apărare, inclusiv cele cuprinse în notele de concluzii scrise au fost analizate de prima instanță, constatare rezultată din examinarea considerentelor hotărârii pronunțate în cauză.
Nefondate au fost apreciate și celelalte critici ale inculpatului.
Cu privire la susținerea că nu inculpatul a incendiat victima, instanța de apel a reținut că din planșele foto depuse la dosar și conținutul procesului-verbal de cercetare la fața locului rezulta că pe podeaua încăperii unde era căzută victima, a fost găsită o sticlă de plastic, dopul acesteia, separat, și o brichetă deformată de căldură.
Conform procesului verbal de sesizare din 10 septembrie 2008, inculpatul s-a prezentat la sediul poliției, la orele 19,50, și a anunțat că imobilul în care locuia a luat foc în condiții necunoscute, iar soția sa a rămas înăuntru.
Întrucât inculpatul prezenta arsuri superficiale la nivelul feței, a fost transportat la spital; de asemenea, s-a constatat că inculpatul prezenta arsuri și la nivelul brațelor.
Echipajul de poliție s-a deplasat la adresa indicată de inculpat unde a fost identificat martorul I.N.M., locatar al aceluiași imobil, care a arătat că la orele 19,40 a auzit scandal și o bufnitură puternică din locuința părților; martorul a deschis ușa apartamentului său, situat la etajul 2 al imobilului, și l-a văzut pe inculpat părăsind în grabă încăperea în timp ce victima ardea în flăcări, pe podeaua camerei. Martorul a aruncat cu apă asupra victimei și apoi a anunțat serviciul de urgență.
De asemenea, s-a reținut că în timp ce victima era internată în spital, a putut vorbi cu unul dintre polițiștii care efectuau cercetări în cauză, spunându-i acestuia că, pe fondul unor neînțelegeri, inculpatul a luat din debara o sticlă cu benzină pe care a turnat-o pe ea și i-a dat foc, după care a părăsit încăperea.
Constatarea tehnico-științifică efectuată în cauză a stabilit că recipientul din plastic ridicat din locuința părților conținea hidrocarburi.
Și partea civilă G.F., aflat în curtea locuinței, a declarat că l-a văzut pe inculpat trecând pe lângă el și a auzit țipetele de ajutor ale victimei, fiica sa.
Aspectele relatate de partea civilă au fost confirmate și de martorul I.M.
Pe baza declarațiilor martorilor audiați și a împrejurărilor în care s-au petrecut faptele, instanța de apel a constatat că inculpatul a urmărit uciderea victimei, prin incendierea acesteia, victima neavând practic timp să reacționeze și să se salveze.
De asemenea, s-a constatat că inculpatul a părăsit în mod deliberat locuința după producerea incendiului, abandonând victima în flăcări și că singurul ajutor de care a beneficiat aceasta a fost cel acordat de colocatarii imobilului.
A fost înlăturată și susținerea inculpatului privind posibila intenție a victimei de a se sinucide, reținându-se că incendiul fusese provocat de o explozie, fapt ce confirma varianta că inculpatul folosise bricheta pentru a aprinde focul.
S-a concluzionat că prima instanță reținuse corect starea de fapt, vinovăția inculpatului și încadrarea juridică, neexistând elemente care să confirme susținerea inculpatului că ar fi acționat din culpă și nu cu intenție în săvârșirea faptelor.
Instanța de apel a arătat că inculpatul a prevăzut și cel puțin a acceptat rezultatul socialmente periculos pentru viața victimei atâta timp cât a stropit-o cu benzină și a pornit focul.
Mai mult, deși a avut posibilitatea de a ajuta victima, nu a acționat în niciun mod, părăsind încăperea și lăsând victima în flăcări.
Victima a decedat ca urmare a arsurilor provocate de incendiu, pe aproape întreaga suprafață a corpului.
În aceste condiții, instanța de apel a constatat că pedeapsa aplicată de prima instanță este prea blândă raportat la gravitatea deosebită a faptei.
S-a arătat și că atitudinea inculpatului după săvârșirea faptei a fost de totală indiferență față de victimă, pe care a lăsat-o să ardă în flăcări, iar în fața organelor judiciare a avut o poziție de nerecunoaștere și de culpabilizare a victimei, prin diferite afirmații, de felul că aceasta se afla în stare de ebrietate, deși raportul medico-legal de necropsie stabilise că victima nu consumase deloc alcool.
S-a constatat astfel că inculpatul nu își asumă sub nicio formă fapta și gravitatea acesteia, motiv pentru atitudinea sa procesuală nu putea fi reținută ca temei de reducere a pedepsei aplicate.
În ceea ce privește apelul declarat de partea civilă G.F., s-a constat că prima instanță soluționase favorabil acțiunea civilă exercitată în procesul penal, stabilind în sarcina inculpatului obligația de acoperire integrală a prejudiciului cauzat și solicitat de partea civilă, prin distrugerea locuinței și a bunurilor în incendiu.
Pentru toate aceste motive, ambele apelurile formulate în cauză au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia Curții de Apel București.
Și împotriva acestei decizii și, în esență, pentru aceleași motive, în termen legal, a declarat recurs inculpatul L.D.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 6, 14 și 17 C. proc. pen.
În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen. a fost reiterată critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului la termenul când s-a judecat cauza în fond, prin substituirea avocatului ales al inculpatului cu un apărător desemnat din oficiu, dispoziție ce a avut drept consecință o apărare pur formală pentru inculpat, avocatul din oficiu neavând timpul necesar pentru studiul și cunoașterea pieselor de la dosar.
S-a solicitat să se constate că, procedându-se în acest mod, au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la dreptul la apărare al inculpatului în procesul penal, încălcare ce atrage nulitatea absolută a hotărârii instanței de fond, conform art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen.
În susținerea cazului de casare privitor la greșita stabilire a pedepsei, s-a invocat omisiunea instanțelor de a reține în favoarea inculpatului circumstanța săvârșirii faptei în stare de provocare din partea victimei.
S-a arătat de către inculpat că relațiile dintre el și victimă erau tensionate; victima plecase în străinătate fără acordul său, iar de la revenirea în țară era total schimbată, obișnuind să lipsească din domiciliul comun și să consume alcool. Potrivit inculpatului, în ziua incidentului, victima i-ar fi reproșat lipsa performanțelor sexuale, comparându-l în acel sens cu alți iubiți de-ai săi.
În aceste condiții, inculpatul a reacționat, aruncând conținutul recipientului înspre victimă, fără a provoca el însuși aprinderea focului.
S-a mai susținut că victima nu avea un handicap locomotor sever, ci mai degrabă un defect de ordin estetic și că în momentul declanșării focului, aceasta a refuzat să se salveze.
Ca urmare, s-a arătat că moartea victimei s-a datorat într-o oarecare măsură și propriei atitudinii avute după declanșarea focului, prin refuzul victimei de a se autoevacua din imobil ori de a solicita ajutor, comportament atipic unei persoane aflate în situația sa.
Cu această argumentare, invocându-se cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., s-a solicitat schimbarea de încadrare juridică în infracțiunea de omor din culpă prevăzută de art. 178 C. pen., susținându-se că inculpatul nu a intenționat uciderea victimei.
Examinând cauza în raport de criticile formulate și cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul inculpatului nu este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Nulitatea hotărârii pronunțate în fond se invocă în raport de dispoziția instanței privind substituirea apărătorului ales al inculpatului la termenul de dezbateri din 7 septembrie 2009 și modul în care avocatul desemnat din oficiu a apărat interesele inculpatului.
S-a arătat că dispoziția de substituire a apărătorului ales nu a ținut seama de opoziția inculpatului și că avocatul numit din oficiu nu a asigurat o apărare efectivă în caz, având în vedere că îl asista pentru prima oară în proces pe inculpat și nu cunoștea îndeajuns piesele dosarului.
Înalta Curte constată că la judecata în primă instanță, inculpatul a beneficiat de serviciile unui apărător ales până la termenul din 24 iulie 2009, când procesul s-a judecat în fond.
Încheierea de dezbateri întocmită în cauză atestă faptul că apărătorul ales al inculpatului a formulat ample concluzii pe fondul acuzațiilor și că, la cererea sa, pronunțarea hotărârii finale a fost amânată în vederea depunerii de note scrise.
La termenul stabilit pentru pronunțarea hotărârii, judecătorul cauzei a dispus repunerea procesului pe rol, dispoziție justificată de necesitatea completării probatoriului prin solicitarea de relații de la administrația Spitalului Clinic de Urgențe și Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, constituit parte civilă în cauză, cu privire la cuantumul cheltuielilor de spitalizare ocazionate de îngrijirile medicale acordate victimei presupusei infracțiunii de omor.
Actele dosarului confirmă că, după repunerea procesului pe rol, nu au fost administrate alte probatorii și nu s-au dispus alte măsuri, cu excepția celei privind cheltuielile de spitalizare efectuate de unitatea spitalicească constituită parte civilă în cauză.
De asemenea, dându-se eficiență dispozițiilor art. 3002 C. proc. pen., a fost stabilit termen intermediar în cauză pentru data de 20 august 2009 în vederea discutării stării de arest a inculpatului.
Apărătorul ales al inculpatului nu s-a prezentat la termenul acordat în acest sens, iar inculpatul a consimțit să fie asistat de un avocat numit din oficiu.
De altfel, cu privire la asistența juridică din oficiu asigurată pentru termenul intermediar nici nu s-au formulat obiecțiuni în cauză de către inculpat.
La termenul din 7 septembrie 2008, când au avut loc dezbaterile în fond după repunerea cauzei pe rol, apărătorul ales al inculpatului a lipsit de asemenea nejustificat din instanță, astfel încât asistența juridică pentru inculpat a fost asigurată tot de un avocat numit din oficiu.
Încheierea de dezbateri nu confirmă opoziția inculpatului de a fi asistat de avocatul desemnat din oficiu, prealabil acordării cuvântului părților pe fondul cauzei; o asemenea opoziție a fost formulată numai în cadrul acordării ultimului cuvânt al inculpatului, moment procesual prevăzut distinct și situat în timp după închiderea oricăror dezbateri.
Or, inculpatul avea posibilitatea de a refuza asistența juridică din oficiu până la închiderea dezbaterilor.
Se reține în acest sens că înainte de a se acorda cuvântul părților în dezbaterea finală, inculpatul a fost întrebat dacă mai are cereri de formulat în proces, cererea de amânare a judecății pe motivul neprezentării apărătorului ales, constituind o cerere prealabilă acordării cuvântului în fond.
Nici faptul că inculpatul nu are pregătire de ordin juridic nu poate fi reținută ca justificare pentru neformularea în termen a cererii de amânare pentru lipsa apărătorului ales, realitatea demonstrând că, dimpotrivă, persoanele de o condiție asemănătoare, refuză de o manieră extrem de fermă dezbaterea oricărei chestiuni în lipsa avocatului ales, chiar și pentru cazul în care le-ar fi ușurată propria situație în proces, tocmai ca urmare a imposibilității de a înțelege efectele juridice ale problemelor puse în discuție.
Ca urmare, instanța de fond nu avea obligația de a repune cauza pe rol, pe temeiul cererii inculpatului privind amânarea judecății formulată în ultimul cuvânt.
Dispoziția instanței de a reține cauza în pronunțare ulterior acestui moment, nu a nesocotit dreptul la apărare al inculpatului nici pentru faptul că în cadrul dezbaterilor în fond nu s-au formulat alte concluzii, părțile menționând pe rând că își mențin concluziile formulate anterior.
Singurul element de noutate l-a constituit exprimarea poziției părților cu privire la decontul cheltuielilor de spitalizare depus de partea civilă, după repunerea cauzei pe rol.
Chestiunea în discuție era însă subsecventă și subsidiară rezolvării în fond a acțiunii penale și nu necesita un punct de vedere elaborat din partea avocatului numit din oficiu.
Că acest aspect nu era de importanță pentru inculpat o dovedește și faptul că acțiunea civilă exercitată de unitatea spitalicească în proces nu a fost contestată de inculpat în căile de atac de care a uzat în cauză.
În ceea ce privește latura penală a procesului, apărătorul ales al inculpatului a avut posibilitatea de a formula concluzii în cauză și de a depune note scrise înainte de repunerea pe rol, apărări ce au fost analizate de instanță și examinate separat în considerentele sentinței pronunțate.
În condițiile în care situația de fapt dedusă judecății nu a fost cu nimic modificată după repunerea cauzei pe rol, formularea de concluzii suplimentare nu era necesară, în mod obiectiv.
De asemenea, Înalta Curte împărtășește fără rezerve observațiile instanței de apel formulate în legătură obligațiile ce reveneau avocatului ales al inculpatului, pe temeiul mandatului primit în proces.
În raport de considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în caz, dreptul la apărare al inculpatului a fost respectat.
Examinând cauza în raport de celelalte critici formulate în recursul inculpatului, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate.
Inculpatul susține că nu a intenționat uciderea victimei și că rezultatul socialmente periculos pentru viață s-a produs din motive ce nu-i sunt imputabile, atât pentru faptul că nu el ar fi declanșat aprinderea focului, care ar fi pornit de la o țigară aprinsă, cât și pentru aceea că, ulterior acestui moment, victima ar fi refuzat să se salveze, hotărând să rămână în imobil și să nu solicite ajutor.
Probele administrate în cauză demonstrează însă că inculpatul a urmărit uciderea victimei, iar modalitatea în care acesta a acționat nu a lăsat nicio șansă de supraviețuire victimei.
Astfel, se reține că pe fondul relațiilor tensionate existente între părți, determinate în opinia inculpatului de comportamentul necorespunzător al victimei, care obișnuia să consume alcool, să lipsească de acasă și să întrețină relații extraconjugale, în ziua de 10 septembrie 2008, după ce inculpatul a venit de la serviciu, între părți a izbucnit o ceartă, inculpatul adresând injurii victimei și aruncând pe fereastră mâncarea pregătită de aceasta.
Potrivit, recunoașterii inculpatului și relatărilor victimei, imediat după incident și în timpul celor 24 ore cât a supraviețuit incendiului, acesta a luat un recipient în care se afla în amestec și produs petrolier de tipul benzinelor, al cărui conținut l-a aruncat peste victimă; o parte din amestecul inflamabil s-a împrăștiat în cameră, pe mobilier și îmbrăcămintea inculpatului.
Rezultă, așadar, că cel care a creat condițiile producerii incendiului a fost inculpatul.
Cu referire la acest aspect, este de menționat că, inițial, inculpatul a declarat în fața organelor de poliție că nu avea cunoștință de cauza care determinase producerea incendiului.
Ulterior, și-a nuanțat declarațiile, recunoscând că el a fost cel care a împrăștiat amestecul inflamabil, dar că această acțiune nu ar fi urmărit incendierea victimei.
S-a menționat în acest sens că victima a fost cea care ar fi afirmat în cadrul discuției contradictorii avute în ziua incidentului că și-ar da foc dacă ar putea, referindu-se la starea sa de degradare în care ajunsese să trăiască și că, în acest context, inculpatul a luat sticla cu benzină pe care o avea în locuință și pe care o folosea la prepararea unei soluții medicinale și a aruncat-o în cameră, conținutul acesteia vărsându-se pe covor și stropind în cădere și hainele victimei.
Leziunile prezentate pe corpul victimei nu lasă însă nicio îndoială cu privire la modalitatea în care s-au petrecut faptele.
Raportul medico-legal de necropsie a stabilit că victima prezenta arsuri grave pe circa 97% din suprafață corporală.
Or, dacă victima ar fi fost numai atinsă de stropii în cădere ai amestecului inflamabil din recipient nu putea înregistra arsuri de o asemenea amploare, situate pe întreaga suprafață corporală.
Dimpotrivă, faptul constatat demonstrează că victima a fost ținta acțiunii conștiente a inculpatului, care a împrăștiat o cantitate suficientă de amestec inflamabil asupra acesteia, urmărind astfel uciderea ei, prin incendiere și neluarea niciunei măsuri în vederea stingerii focului.
Se reține, de asemenea, că însăși victima a declarat că inculpatul a turnat benzină peste ea după care i-a dat foc și a părăsit încăperea.
Faptul că după declanșarea focului, inculpatul a fugit din locuință, deplasându-se la poliție unde a declarat că nu cunoștea cauzele producerii incendiului, în loc de a solicita ajutorul vecinilor și de a încerca stingerea focului în care ardea soția sa, demonstrează că acesta a acționat în baza rezoluției de a ucide victima și a urmărit prin acțiunile sale suprimarea vieții acesteia.
Inculpatul a fost cel care a declanșat și aprinderea focului, observațiile primei instanțe făcute pe marginea acestui aspect fiind perfect corecte în circumstanțele cazului.
Astfel, și în opinia Înaltei Curți, incendiul nu putea fi provocat decât de o flacără și nu de o țigară aprinsă, având în vedere forța exploziei. Dacă amestecul cu benzină ar fi fost aprins de la o țigară, aprinderea nu îmbrăca forma unei explozii.
Or, în speță, aprinderea focului fusese spontană și pe o suprafață mare.
Întreaga activitate desfășurată de inculpat - turnarea pe hainele victimei a amestecului inflamabil, urmată de aprinderea focului, relevă prin ea însăși, rezultatul său inevitabil, moartea victimei, consecință pe care nu numai că a prevăzut-o, dar a și urmărit-o, având în vedere și atitudinea inculpatului, de totală indiferență față de victimă, după săvârșirea faptei.
Modalitatea în care a acționat inculpatul a pus victima în imposibilitate de a reacționa și de a se salva.
Rezultă, așadar, că în mod corect a fost reținută în cauză încadrarea prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen., omorul deosebit de grav fiind dat de modalitatea în care inculpatul a înțeles să suprime viața victimei, prin cauzarea unor suferințe puternice prelungite în timp, altele decât cele care însoțesc moartea violentă.
Inculpatul a acționat asupra victimei din gelozie, bănuind-o că întreține relații în afara căsătoriei.
S-a susținut de către inculpat că săvârșirea faptei s-a datorat atitudinii provocatorii a victimei care, în ziua incidentului, i-ar fi reproșat lipsa performanțelor sexuale, comparându-l în acel sens cu alți parteneri de-ai săi.
Nu au fost dovedite însă pretinsele reproșuri ale victimei făcute inculpatului în momentele anterioare producerii incidentului.
S-a dovedit numai că relațiile din părți erau conflictuale și că ele aveau ca punct de plecare refuzul victimei de a continua desfășurarea raporturilor de familie în condiții normale.
Săvârșirea faptei pe fondul unei stări conflictuale mai vechi nu poate avea însă semnificația unei provocări în sensul art. 73 lit. b) C. pen., în lipsa altor elemente de fapt care să determine concluzia că inculpatul a acţionat sub impulsul unei puternice tulburări sau emoții produse în psihicul său de comportamentul ilicit și actual al victimei.
Conflictul preexistent dintre inculpat și victimă și mai ales cauzele care l-au generat justifică mai degrabă concluzia că inculpatul a acționat stăpânit de gelozie și de neputința de a corija comportamentul general al victimei față de relația lor de familie.
De asemenea, Înalta Curte constată că în cauză nu există temeiuri de reducere a pedepsei, având în vedere contextul de săvârşire a faptei şi modul în care inculpatul a acţionat, suprimând viaţa victimei.
Ca urmare, hotărârile pronunțate în cauză nu sunt supuse cazurilor de casare invocate în susținerea recursului.
Așa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului L.D.A. va fi respins, ca nefondat, şi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.D.A. împotriva Deciziei penale nr. 251 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 11 septembrie 2008 la 8 februarie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2756/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2809/2010. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
