ICCJ. Decizia nr. 650/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 650/2010
Dosar nr. 1032/59/200.
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 24 martie 2009 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara plângerea formulată de petentul N.O. împotriva intimatului A.G., directorul Penitenciarului Timişoara.
Petiţionarul a invocat faptul că i-au fost încălcate drepturile privind regimul şi modul de executare a pedepsei, respectiv, că în perioada ianuarie-mai 2006 a fost ţinut fără cazarmament, respectiv lenjerie, nu i-au fost soluţionate cererile privind dreptul la muncă şi nu i-au fost eliberate acte din dosarul de penitenciar la cererea sa şi că nu beneficiază de regim semideschis, fiind ţinut închis, aspecte de care se face vinovat directorul penitenciarului.
În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că plângerea penală este neîntemeiată, iar prin rezoluţia nr. 156/P/2009 din 8 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara s-a dispus în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul A.G. - directorul Penitenciarului Timişoara.
Împotriva soluţiei de neînceperea urmăririi penale, petentul s-a adresat procurorului ierarhic superior care prin rezoluţia nr. 877/II/2/2009 a respins plângerea, constatându-se că nu are suport probator.
Nemulţumit de soluţia procurorului, petentul a formulat plângere în temeiul art. 2781 C. proc. pen. la Curtea de Apel Timişoara, solicitând desfiinţarea rezoluţiei de neînceperea urmăririi penale şi trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale.
Prin sentinţa penală nr. 318/PI din 30 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins ca nefondată plângerea împotriva rezoluţiei de neînceperea urmăririi penale.
Împotriva hotărârii sus arătate, petentul N.O. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Verificând sentinţa atacată în raport de criticile invocate cât şi din oficiu în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clasificarea datelor care confirmă sau infirmă săvârşirea infracţiunii cu privire la care organele de urmărire au fost sesizate, pot duce la constatarea existenţei unora din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., iar punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport de această împrejurare nejustifăcându-se începerea urmăririi penale şi respectiv declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de neînceperea urmăririi penale.
În cazul contestării acestei soluţii prin formularea plângerii prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., controlul judiciar priveşte temeinicia rezoluţiei în raport de cercetările efectuate.
Instanţa de fond a constatat că în mod corespunzător probatoriului administrat organele de urmărire penală a reţinut că faptele nu există, subcomisarul A.G. îndeplinindu-şi atribuţiile în limitele competenţei stabilită de lege.
Inexistenţa faptei ca temei al soluţiei de neînceperea urmăririi penale este susţinută de materialul probator administrat în cauză, a cărei concluzie logică incontestabilă o reprezintă.
Petentul în perioada ianuarie-mai 2006, la care face referire în plângere se afla în stare de libertate, iar după reîncarcerarea sa a continuat executarea pedepsei în regim semideschis. Solicitările sale privind eliberarea unor acte din dosarul de penitenciar au fost avizate favorabil, fiind şi sancţionat disciplinat pentru comportament necorespunzător faţă de personalul penitenciarului, astfel că plângerea sa împotriva intimatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu fiind subiectivă, probabil generată de ordinea penitenciarului care influenţează atitudinea deţinuţilor.
Aşa fiind, menţinând rezoluţia atacată ca urmare a respingerii plângerii formulată de petiţionar împotriva acesteia, instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nesupusă niciuneia din cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de petent.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul N.O. împotriva sentinţei penale nr. 318/PI din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 565/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 679/2010. Penal → |
|---|
