ICCJ. Decizia nr. 857/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.857/2010
Dosar nr. 1765/1/2010
Şedinţa publică din 4 martie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi printre alţii, de către recurentul inculpat T.C.A., a dispus, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa a constatat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive nu au încetat şi nici nu s-au schimbat.
S-a motivat că, în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, în anul 2007-2009, o parte din martorii cu identitate protejată şi-au manifestat în continuare temerea cu privire la prezenţa în libertate a celor doi inculpaţi, în acest sens, martorii B.C. şi G.C. arătând că singurul mod de existenţă a grupării T. a fost comiterea de infracţiuni.
De asemenea, inculpatul S.I., a cerut instanţei de fond, la data de 3 noiembrie 2008, să solicite dovezi de la Poliţie referitoare la faptul că de teama inculpaţilor arestaţi şi a celorlalţi membri ai grupării din care fac parte, a fost nevoit să doarmă la postul de poliţie sau să fie păzit la domiciliu ori la prezentarea la Tribunalul Sibiu de poliţişti, deoarece ar fi făcut declaraţii defavorabile inculpaţilor, susţinerile inculpatului fiind confirmate de I.P.J. Sibiu şi de mesaje telefonice de ameninţare.
Totodată, D.I.I.C.O.T. Sibiu a învederat instanţei de fond că cinci martori cu identitate protejată refuză să se prezinte la instanţă de teama inculpaţilor.
În raport cu aceste dovezi certe, instanţa a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului poate zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea nu numai a martorilor, dar şi a unora din inculpaţi, aflaţi în stare de libertate, chiar dacă de la data privării lor de libertate a trecut o perioadă mare de timp.
În acelaşi sens, s-a reţinut că se poate explica şi revenirea de la o declaraţie clară la una echivocă a părţii vătămate T.I., revenire ce a survenit după ce acesta a fost încarcerat în acelaşi penitenciar cu inculpatul.
Pentru aceste motive, instanţa a apreciat că şi cererea de înlocuire a arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara este neîntemeiată.
Împotriva încheierii sus-menţionate, a declarat recurs inculpatul T.C.A., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii şi în scris la dosar.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă şi există temeiuri noi care justifică şi impun în continuare privarea de libertate.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de constituire şi aderare la un grup infracţional organizat, în scopul comiterii infracţiunilor de şantaj, al cărei lider era inculpatul T., de tentativă la omor calificat pentru inculpatul T.C.A., săvârşite în concurs cu alte infracţiuni contra autorităţii sau care aduc atingere relaţiilor privind convieţuirea socială, pentru săvârşirea cărora a fost condamnat de prima instanţă la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea atât riscul de a zădărnici aflarea adevărului, precum şi ca acesta să repete asemenea fapte.
Pe de altă parte, natura, amploarea şi modalitatea de comitere a infracţiunilor sus-menţionate (în calitate de lider al unui grup format cu alţi 8 inculpaţi, prin constrângere şi agresiuni asupra patronilor unor baruri şi personalului din acestea, a perceput în mod indirect adevărate "taxe de protecţie" şi a comis tentativa la omor calificat, aplicând o lovitură cu sabia spre zona capului părţii vătămate, creând panică, frică şi indignare în rândul personalului, a pacienţilor şi a persoanelor aflate în curtea spitalului) şi antecedentele inculpatului (recidivist), relevă nu doar o periculozitate infracţională dată şi de perseverenţa acestuia, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte şi ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
În ce priveşte rezonanţa socială deosebit de puternică generată de faptele şi atitudinea inculpatului, fac dovadă deplină declaraţiile martorilor ascultaţi în cursul urmăririi penale, cu un comportament violent şi care au creat o stare de insecuritate, de natură să intimideze participarea acestora în cadrul procesului penal, climat care s-a perpetuat şi asupra martorilor în cursul cercetării judecătoreşti, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Aşa fiind, temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar condamnarea acestuia în primă instanţă, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea inculpatului, oferă indicii cu privire la vinovăţia sa şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Pe de altă parte, în raport de momentul procesual şi de complexitatea cauzei, dată de natura infracţiunilor de o gravitate sporită, de numărul mare al inculpaţilor care au acţionat ca o structură organizată, precum şi de numărul mare de părţi, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilităţii măsurii arestării preventive, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor şi durata procedurilor în faţa instanţei.
Aşa fiind, menţinerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat T.C.A. împotriva încheierii din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosar nr. 2844/54/2009 să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat T.C.A. împotriva încheierii din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosar nr. 2844/54/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 855/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3240/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
