ICCJ. Decizia nr. 858/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.858/2010
Dosar nr. 1783/1/2010
Şedinţa publică din 4 martie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 16 februarie 2010, pronunţată în dosar nr. 6127/100/2008, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, învestită cu judecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, părţile civile şi inculpatul M.T.L. împotriva sentinţei penale nr. 662 din 24 decembrie 2009 a Tribunalului Maramureş, a dispus, în baza art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., menţinerea stării de arest a apelantul inculpat M.T.L.
S-au reţinut, în esenţă, că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, existând la dosar probe că s-au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, pedepsite cu închisoare mai mare de 4 ani, constând în aceea că inculpatul, la data de 8 august 2008, împreună cu mai mulţi inculpaţi, s-a deplasat cu autoturismul la o spălătorie auto, unde, observând pe partea vătămată, a intrat cu autoturismul său în maşina în care se afla aceasta împreună cu altă persoană. După ce a coborât din autoturism, inculpatul a aruncat în direcţia părţii vătămate cu o sabie, iar în momentul în care aceasta s-a apărat cu mâinile, i-a fost secţionat degetul mic de la mâna stângă, cauzându-i-se o plagă scalpată epicraniană de 8 cm, ce a necesitat îngrijiri medicale de 30-35 zile.
Instanţa a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, deoarece a fost trimis în judecată pentru infracţiuni grave, cu un impact major în rândul comunităţii. în ceea ce priveşte termenul rezonabil, s-a apreciat că acesta nu s-a împlinit, având în vedere durata arestului preventiv prin prisma dispoziţiilor art. 5 par. 3 C.E.D.O., faţă de natura şi gravitatea faptelor imputate inculpatului, durata detenţiei provizorii şi existenţa unei hotărâri nedefinitive de condamnare.
Faţă de modalitatea presupusă de comitere a faptelor, aspectele personale favorabile inculpatului, constând în lipsa antecedentelor penale, existenţa studiilor superioare, căsătorit, s-a apreciat că nu au un rol covârşitor care să determine înlăturarea sau diminuarea temeiului ce a stat la baza arestării sale.
Împotriva încheierii sus-menţionate, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate şi, rejudecând, revocarea măsurii arestării preventive şi dispunerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, pentru motivele arătate în partea introductivă a hotărârii.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de apel şi există temeiuri noi care justifică şi impun în continuare privarea de libertate.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de omor calificat, distrugere, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, pentru săvârşirea cărora a fost condamnat de prima instanţă la pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea atât riscul de a zădărnici aflarea adevărului, precum şi ca acesta să repete asemenea fapte.
Pe de altă parte, natura şi modalitatea de comitere a infracţiunilor sus-menţionate (prin pătrunderea cu autoturismul în incinta spălătoriei auto, unde se aflau mai multe persoane şi aruncarea săbiei către capul părţii vătămate, care se afla în imposibilitate de apărare, dată fiind o invaliditate şi o infirmitate permanentă) relevă nu doar o periculozitate infracţională, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte şi ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
Aşa fiind, temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar condamnarea acestuia în primă instanţă, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea inculpatului, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestuia şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Pe de altă parte, în raport de momentul procesual şi de complexitatea cauzei, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilităţii măsurii arestării preventive, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor şi durata procedurilor în faţa instanţei.
Aşa fiind, menţinerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat M.T.L. împotriva încheierii din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat M.T.L. împotriva încheierii din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosar nr. 6127/100/2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1612/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1613/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
