ICCJ. Decizia nr. 899/2010. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 899/2010
Dosar nr. 1882/1/2010
Şedinţa publică din 8 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, având pe rol spre soluţionare apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia naţională Anticorupţie, Serviciul teritorial Cluj, şi de inculpatul C.V. împotriva sentinţei penale nr. 345/A din data de 2 iulie 2009, pronunţată de Tribunalului Maramureş, la termenul din 18 februarie 2010 a fost sesizată de către apelantul inculpat C.V., prin apărător ales, avocat S.L.C. cu o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen.Prin aceeaşi cerere apelantul inculpat a solicitat şi suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate invocată si trimiterea dosarului la Curtea Constituţională pentru acest motiv.
Prin încheierea din aceeaşi dată, pronunţată în dosarul nr. 190/100/2008, instanţa de prim control judiciar a dispus, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de inculpatul C.V., în vederea soluţionării excepţiei de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen., fixând, totodată, termen pentru soluţionarea cauzei, în apel, la 11 martie 2010.
Pentru a dispune astfel, instanţa de prim control judiciar a constatat că la termenul din 18 februarie 2010 apelantul inculpat C.V., prin apărătorul ales, a depus la dosar o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, de suspendare a judecării cauzei.
Verificând excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpatul C.V., prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea de Apel Cluj a apreciat că se nu impune sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea acesteia.
Astfel, a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de apelantul inculpat a vizat tocmai dispoziţiile legale ce privesc faza ulterioară judecăţii cauzei, respectiv cea de executare a pedepsei, astfel încât a apreciat că, în mod evident, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale era inadmisibilă.
De asemenea, instanţa de prim control judiciar a mai relevat că, excepţia invocată de apelantul inculpat nu are legătură cu soluţionarea acţiunii penale dedusă judecăţii, noţiune ce vizează strict tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, respectiv stabilirea identităţii făptuitorului, a faptei ce face obiectul învinuirii, a vinovăţiei făptuitorului şi a stabilirii pedepsei.
Interpretând dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de recurs a constatat că, în vederea sesizării Curţii Constituţionale, instanţele exercită un control de admisibilitate a cererii de sesizare asupra următoarelor aspecte: excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată; excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Împotriva încheierii mai sus-menţionate, în termen legal, a formulat recurs, inculpatul C.V., prin apărător ales, avocat S.L.C., întemeindu-l pe dispoziţiile art. 29 şi urm. din Legea nr. 47/1992, depunând, ulterior, prin fax, note de concluzii scrise în susţinerea recursului formulat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, încheierea atacată, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul formulat de inculpatul C.V. este nefondat, pentru considerentele ce vor urma.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea acestei instanţe este posibilă cu o excepţie de neconstituţionalitate, sub rezerva îndeplinirii a trei condiţii, supuse verificării de către instanţa în faţa căreia se ridică o atare excepţie şi care, în măsura în care constată îndeplinirea lor, va proceda la sesizarea Curţii, iar pe perioada soluţionării excepţiei de neconstitutionalitate judecarea cauzei se suspendă.
Astfel, în primul rând, excepţia de neconstitutionalitate trebuie să privească o lege ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, în al doilea rând aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, indiferent dacă este vorba de o normă juridică de drept material sau o normă juridică de drept procesual şi, în fine, a treia condiţie reglementată de prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 se referă la prevederi legale care, odată constatate ca fiind neconstituţionale de către Curtea Constituţională, nu mai pot face obiectul unei excepţii de neconstitutionalitate.
Aceasta înseamnă că este posibilă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstitutionalitate vizând prevederi legale în legătură cu care aceasta şi-a exprimat anterior opinia că ar fi conforme cu legea fundamentală.
Or, în speţă, Înalta Curte constată că instanţa de ultim control judiciar a apreciat, în mod justificat, că excepţia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 83 alin. (1) C. pen., pe de o parte, nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii, iar pe de altă parte, nici nu justifică un interes trecut, actual sau eventual şi nici nu au la bază salvgardarea legii în general, întrucât inculpatul C.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 alin. C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 modificată cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi condamnat în primă instanţă de Tribunalul Cluj la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare, (urmare revocării beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală nr. 146 din 27 mai 2004 a Tribunalului Maramureş).
De altfel, se mai constată că instanţa de prim control judiciar corect a considerat că nu se poate reţine, interpretând dispoziţiile art. 83 alin. (1) C. pen., că au fost obstrucţionate în vreun fel, drepturile apelantului inculpat, după cum nu a rezultat în ce măsură un text de lege deja aplicat [prevederile art. 83 alin. (1) C. pen.] ar fi cauzat vreo restrângere a drepturilor acestuia, intrând astfel în conflict cu prevederile legii fundamentale, aşa cum s-a tins a se susţine şi demonstra de către inculpatul C.V., autor al excepţiei de neconstitutionalitate mai sus menţionată.
Pe de altă parte, examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin aceeaşi încheiere, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a acordat termen de judecată în vedere soluţionării cauzei, în apel, la 11 martie 2010.
Prin urmare, recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva încheierii din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, va fi apreciat ca nefondat întrucât textul al cărui neconstitutionalitate s-a invocat: art. 83 alin. (1) C. pen., nu are legătură cu soluţionarea cauzei dedusă judecăţii, fiind o prevedere ce ţine de faza ulterioară judecăţii, respectiv cea a executării pedepsei, fiind, în mod just, respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate a textului mai sus menţionat.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva încheierii din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. 1907100/2008.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva încheierii din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. 190/100/2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1617/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1018/2010. Penal. Infractiuni la legea privind... → |
|---|
