ICCJ. Decizia nr. 1045/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1045/2010
Dosar nr. 1033/42/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.198 din 18 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul N.G. împotriva rezoluţiei din 28 septembrie 2009 dată în Dosarul nr.506/P/2009 ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Poieşti.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, petiţionarul a solicitat efectuarea de cercetări faţă de executorul judecătoresc P.A.G. pentru pretinsa săvârşire a infractiuniii de abuz în serviciu şi numiţii Z.C. şi Z.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tulburare de posesie şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, susţinând, în esenţă, că executorul judecătoresc a simulat timp de 7 ani executarea silită a sentinţei civile nr. 4690/1998, nereuşind ca în acest interval de timp să execute debitorii cu privire la sumele menţionate în titlul executoriu, întrucât nu a respectat normele de procedură civilă şi a devenit complice ocupanţilor proprietăţii sale.
În ceea ce îi priveşte pe numiţii Z.I. şi Z.C., petentul a susţinut că aceştia au pătruns cu forţa în imobilul proprietatea sa, în timp ce se judeca acţiunea în revendicare pe care o intentase.
Prin rezoluţia din 28 septembrie 2009, dată în Dosarul nr. 506/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apei Ploieşti, în baza art. 228 alin. (4) raportat la art.10 lit. d) din C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de executorul judecătoresc şi numiţii Z.I. şi Z.C., pentru infracţiunile reclamate, reţinându-se, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4690/1998 a Judecătoriei Buzău, a fost admisă acţiunea reclamantului N.G. şi au fost obligaţi pârâţii l.C., S.I., S.S. şi T.A. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 4600 m2 teren situat în extravilanul satului Mirei, comuna Verneşti.
Cu ocazia procedurii de executare silită a dispozitivului sentinţei civile, executorul a constatat că pe terenul respectiv deţin acte de vânzare-cumpărare autentificate alte persoane- Z.I. şi Z.C., C.M. şi C.G., care nu au avut calitatea de părţi în cauza civilă, iar terenul care făcea obiectul executării silite era în realitate în tarlaua 5 a satului Mierea.
Cu privire la toate aceste impedimente la executare, executorul judecătoresc a întocmit procesul-verbal din 1 iunie 2004, îndrumând creditorul să se adreseze instanţei de judecată. Urmare formulării plângerii la instanţă, executorul a fost obligat să continue executarea silită. Totodată, s-a reţinut că a fost respinsă cererea formulată de executorul judecătoresc de lămurire şi completare a dispozitivului hotărârii, în sensul precizării cum se identifică suprafaţa de teren şi cum să întocmească actul de executare în situaţia în care terenul este ocupat de terţe persoane.
Faţă de această stare de fapt, s-a reţinut că executorul judecătoresc nu a avut intenţia de a cauza o vătămare petentului prin acţiunile safe, iar, pe de altă parte, nu se poate reţine în sarcina acestuia existenţa intenţiei sau culpei în neaducerea la îndeplinire a hotărârii instanţei de judecată de continuare a procedurii de executare silită, câtă vreme continuarea procedurii ar fi adus atingere unor terţe persoane ce aveau proprietatea şi posesia unei părţi a terenului ce făcea obiectul procedurii şi erau la rândul lor îndreptăţite să ceară respectarea dreptului lor.
În privinţa presupuşilor făptuitori Z.I. şi Z.C., s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracţiunilor de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, deoarece lipseşte situaţia premisă a infracţiunii, persoana vătămată nefiind pusă în posesie asupra terenului deţinut în baza hotărârii judecătoreşti.
Prin rezoluţia din 26 octombrie 2009, dată în Dosarul nr. 1263/11/2/2009 de către procurorul general, a fost menţinută rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală şi temeinică.
Prin plângerea depusă la instanţă, petiţionarul a criticat ambele rezoluţii.
Instanţa de fond, prin sentinţa penală sus-menţionată, a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarului, reţinând, în esenţă, că intimatul executor judecătoresc a respectat obligaţia ce îi revenea de a efectua toate demersurile necesare pentru executarea silită a hotărârii judecătoreşti, însă, din cauza unor împrejurări care nu implică intenţia sa, nu a fost în măsură să realizeze acest lucru.
Executarea silită a sentinţei civile nr. 4690/1998 pronunţată de Judecătoria Buzău s-a realizat în conformitate cu prevederile art. 578 – art. 579 C. proc. civ. care reglementează modalitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti care au drept obiect predarea unui imobil. În speţă, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 1 iunie 2004 de către intimatul P.A.G. (fila 52 dosar parchet), executorul judecătoresc a respectat aceste prevederi, constatând cu ocazia identificării imobilului că terenul în litigiu este ocupat de terţe persoane, respectiv Z.I. şi Z.C., persoane care au invocat un drept propriu de proprietate izvorât din contracte de vânzare-cumpărare autentice anterioare titlului executoriu.
Astfel, împrejurarea că executorul judecătoresc a constatat că pe terenul ce făcea obiectul executării silite alte persoane decât cele menţionate în titlu exercitau o posesie întemeiată pe o aparenţă de drept era de natură a conduce la concluzia că în cauză au existat impedimente serioase la continuarea executării silite.
În aceste condiţii, s-a reţinut că executorul nu a comis cu intenţie infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), neexistând o rezoluţie infracţională în sensul urmăririi producerii unei vătămări a intereselor legale ale petentului. Conflictul între mai multe norme juridice a condus la situaţia în care executorul judecătoresc, fără vreo culpă, nu a îndeplinit acte care îi intrau în sfera atribuţiilor de serviciu, petentul suferind în mod cert un prejudiciu, însă acesta nu îi este imputabil executorului judecătoresc.
Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 53 alin. (6) din Legea nr. 188/2000, pretins comisă de către acelaşi intimat, instanţa a apreciat că rezoluţia parchetului este legală şi temeinică.
Conform textului legal menţionat, constituie infracţiune nerespectarea cu intenţie sau din culpă a unei hotărâri judecătoreşti prin care executorul judecătoresc este obligat să efectueze executarea silită.
În speţă, prin Decizia penală nr. 404/2004 a Tribunalului Buzău a fost admis recursul petentului şi a fost obligat intimatul P.G. să continue executarea silită în Dosarul nr. 854/E/2002.
Instanţa a apreciat că, fără a afecta în vreun fel puterea de lucru judecat a deciziei, aceasta nu conţine şi celelalte elemente obligatorii conform legii, art. 53 alin. (3) teza finală, respectiv indicarea modului în care trebuia întocmit actul. În aceste condiţii, nu se poate reţine în sarcina executorului judecăroresc existenţa unei intenţii sau a unei culpe în nerespectarea hotărârii pronunţate de către Tribunalul Buzău, câtă vreme nu îi era indicat acestuia modul în care trebuia să întocmească actul de executare. Lipsa vinovăţiei executorului este reliefată şi de faptul că acesta a solicitat instanţei care a pronunţat hotărârea să o completeze, în sensul textului legal, dar prin Decizia civilă nr. 263/2008 a Tribunalului Buzău contestaţia la executare a fost respinsă ca nefondată.
Analizând rezoluţiile atacate şi în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) C. pen., pretins comise de către Z.I. şi Z.C., instanţa a reţinut că soluţia este legală şi temeinică, neputându-se reţine că petentul deţine în baza unei hotărâri judecătoreşti imobilul, nemulţumirea acestuia fiind cauzată tocmai de nepunerea în executare a titlului său executoriu. Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesară îndeplinirea unei situaţii premisă, respectiv deţinerea bunului în baza unei hotărâri judecătoreşti, situaţie care nu este îndeplinită în cauză.
S-a mai reţinut că nici critica formulată de petent, vizând neaudierea sa de către organele de urmărire penală, nu este întemeiată, în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile art. 224 din C. proc. pen., în faza actelor premergătoare începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală nu are această obligaţie.
De asemenea, s-a reţinut că nici celelalte elemente din plângere referitoare la comiterea unor alte infracţiuni de persoane neidentificate, nu sunt de natură a fi analizate deoarece depăşesc cadrul procesual fixat prin plângerea adresată iniţial organului de urmărire penală şi soluţionată prin rezoluţiile parchetului atacate.
Împotriva sentinţei a declarat recurs petiţionarul, pe care l-a motivat în scris la filele 9-11 din dosar.
Recursul declarat de petiţionar împotriva sentinţei este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a dispus respingerea plângerii formulată de petiţionar, ca nefondată.
Din analiza actelor premergătoare, rezultă că intimatul executor judecătoresc şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, în conformitate cu dispoziţiile legii, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond în considerente.
Procedura executării silite s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor legale, apreciindu-se, în mod corect, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate în sarcina executorului judecătoresc.
Astfel, cu ocazia procedurii de executare silită a dispozitivului sentinţei civile, executorul a constatat că asupra terenului lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie petentului, deţin acte de vânzare-cumpărare autentificate alte persoane – Z.I. şi Z.C., C.M. şi C.G., care nu au avut calitatea de părţi în cauza civilă, iar terenul care făcea obiectul executării silite era situat în realitate în tarlaua 5 a satului Mierea, altă suprafaţă decât cea indicată în hotărârea definitivă.
Cu privire la toate aceste impedimente la executare, executorul judecătoresc a întocmit procesul-verbal din 1 iunie 2004 şi s-a adresat instanţei pentru lămurirea şi completarea a dispozitivului hotărârii, în sensul precizării cum se identifică suprafaţa de teren şi cum să întocmească actul de executare în situaţia în care terenul este ocupat de terţe persoane. Or, toate aceste demersuri legale exclud intenţia de a cauza o vătămare petentului, neputându-se reţine în sarcina acestuia existenţa intenţiei sau culpei în neaducerea la îndeplinire a hotărârii instanţei de judecată de continuare a procedurii de executare silită, întrucât terenul în litigiu era ocupat de terţe persoane, respectiv Z.I. şi Z.C., persoane care au invocat un drept propriu de proprietate, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare autentice anterioare titlului executoriu.
Referitor la pretinşii făptuitori Z.I. şi Z.C., s-a dispus în mod corect neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracţiunilor de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, întrucât lipseşte situaţia premisă pentru existenţa acestei infracţiuni, constând în deţinerea anterioară de către petent a terenului, în baza unei hotărâri judecătoreşti.
De altfel, criticile recurentului petiţionar, referitoare la actele executorului judecătoresc puteau fi soluţionate fie prin recurgerea la contestarea acestora în condiţiile art. 57 din Legea nr. 188/2000, fie prin exercitarea, conform dispoziţiilor procesuale, a căilor de atac prevăzute de lege.
În raport de considerentele expuse, se constată că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul N.G., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar N.G. împotriva sentinţei penale nr. 198 din 18 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1629/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1631/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
