ICCJ. Decizia nr. 913/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 913/2010
Dosar nr. 9514/2/2009
Şedinţa publică din 10 martie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 361 din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul G.V.
Pentru a pronunţa soluţia de mai sus, prima instanţă a reţinut următoarele:
La 13 octombrie 2009, s-a înregistrat pe rolul instanţei contestaţia la executare formulată de condamnatul G.V.
În esenţă, în susţinerea contestaţiei la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. c) şi d) C. proc. pen., contestatorul a arătat că urmare a Deciziei penale nr. 612 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti (prin care s-a respins ca inadmisibil recursul său) trebuie să execute ambele pedepse la care a fost condamnat de instanţele spaniole, respectiv 7 ani şi 8 ani închisoare, cumulat pedeapsa de 15 ani închisoare, în loc de 8 ani, cum a stabilit la un moment dat, Tribunalul Bucureşti prin Decizia penală nr. 246 din 17 decembrie 2007.
Procedând la judecarea contestaţiei, după ce a fost ataşat şi Dosarul penal nr. 7094/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti şi după o evidenţiere a hotărârilor şi soluţiilor pronunţate de instanţe în diferite cicluri procesuale, dar cu relevanţă asupra prezentei cauze, prima instanţă a reţinut referitor la obiectul cererii şi competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti următoarele:
Deşi intitulată contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. c) şi d) C. proc. pen., din economia argumentelor cu care a fost susţinută solicitarea de a anula formele de executare a pedepsei de 15 ani închisoare, s-a constatat, că în realitate, în speţă se discută o cerere de schimbare a condamnării pronunţată de autorităţile spaniole împotriva condamnatului G.V. şi nu de o contestaţie la executare.
Constatând că în virtutea dispoziţiilor prevăzute de art. 150 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, are competenţă materială în soluţionarea procedurilor judiciare reglementate în art. 145 – art. 146 din aceeaşi lege, prima instanţă a procedat la soluţionarea cererii pe fond, în baza acestui temei juridic, reţinând următoarele:
Cetăţeanul român G.V. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 246 din 29 iulie 2002 a Tribunalului Provincial Madrid, secţia IV (definitivă la 27 februarie 2003) la două pedepse, respectiv, 7 ani închisoare pentru reţinere ilegală a persoanei şi 8 ani închisoare pentru agresiune sexuală (hotărârea fiind recunoscută prin sentinţa penală nr. 120 din 24 iulie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), pentru care s-a aplicat cumulul aritmetic, urmând a fi executată, în final, pedeapsa de 15 ani închisoare.
În acest context, prima instanţă a constatat, pe de o parte, că pedepsele aplicate condamnatului de autorităţile judiciare spaniole sunt compatibile, sub aspectul cuantumului şi modalităţii de executare, cu dispoziţiile corespunzătoare din legea română, cu referire la art. 189 alin. (2) şi art. 197 alin. (1) C. pen.
Pe de altă parte, referindu-se la Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că, cumulul aritmetic, ca modalitate de stabilire a pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni, adoptat de autoritatea judiciară a statului de condamnare, conform legislaţiei sale, nu poate fi înlocuit cu cumulul juridic specific legii penale române, pedeapsa aplicată fiind compatibilă sub toate aspectele cu legislaţia statului de executare, respectiv, România.
Pentru aceste considerente s-a dispus respingerea contestaţiei la executare.
În termen legal, împotriva acestei soluţii a declarat recurs condamnatul.
În esenţă, s-a susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat pe fondul contestaţiei la executare cu care a fost investită, situaţie în care ar fi observat că pedeapsa a fost executată de contestator, aspect sub care, a cerut casarea cu trimitere a cauzei la aceeaşi instanţă, ocazie în care a cerut a se avea în vedere şi Convenţia privind transferul persoanelor condamnate.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în raport de această critică, de dispoziţiile art. 3856 C. proc. pen., se constată că în cauză hotărârea este supusă casării în baza cazului de casare înscris în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., respectiv, pentru nelegalitatea ce rezultă din contradicţia existentă între considerentele soluţiei şi dispozitivul hotărârii atacate.
Astfel, instanţa a fost investită cu judecarea unei contestaţii la executare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 461 lit. c) şi d) C. proc. pen., contestaţie respinsă, ca nefondată, prin dispozitivul şi minuta sentinţei recurate.
Dar, procedând la motivarea soluţiei, judecătorul fondului a examinat şi analizat condiţiile de fond, formă şi normele de competenţă referitoare la o cerere de conversiune a pedepsei (şi nu la contestaţia la executare) întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 145 – art. 146 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Or, în această situaţie se constată că deşi instanţa a fost investită cu o cerere al cărei obiect a fost ferm determinat, în fapt şi în drept, a motivat soluţia de respingere a contestaţiei la executare pe o cu totul altă instituţie juridică reglementată printr-o lege şi procedură specială.
Desigur, în aceste condiţii, judecătorul fondului procedând la respingerea contestaţiei la executare prin fundamentarea soluţiei în fapt şi în drept pe lipsa condiţiilor prevăzute de art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 302/2004, modificată, referitor la o cerere de conversiune a pedepselor, pe de o parte, nu s-a conformat obiectului cererii cu care a fost investită şi care nu a fost modificată sau precizată de petent, iar pe de altă parte, a pronunţat o hotărâre care conţine o contradicţie evidentă între dispozitivul şi minuta hotărârii şi considerentele acesteia, care privesc motivarea în fapt şi în drept a unei alte soluţii, decât cea pronunţată.
Drept consecinţă, hotărârea recurată este afectată de nelegalitate şi pentru remedierea acestei situaţii se va proceda la admiterea recursului declarat de contestator, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, pentru judecarea cererii cu respectarea dispoziţiilor legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatorul G.V. împotriva sentinţei penale nr. 361 din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3266/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3268/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
