ICCJ. Decizia nr. 1273/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1273/2011
Dosar nr. 2684/1/2011
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra recursului penal de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 18 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus - printre altele - menţinerea stării de arest a inculpatului F.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă în continuare, fiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Pericolul pentru ordinea publică rezultă din natura infracţiunii, din modalitatea concretă de săvârşire a acesteia şi din gradul de pericol social al faptei.
A fost invocată şi jurisprudenţa instanţei europene care a statua, în mod constant, că datorită gravităţii faptelor arestarea preventivă este justificată, cel puţin pentru o perioadă de timp. Pe de altă, privarea de libertate continuă să fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe ameninţată, continuarea detenţiei neputând fi folosită ca o anticipare a pedepsei închisorii.
În raport de gravitatea faptelor se arată că este justificată menţinerea, în continuare, a detenţiei provizorii fără a fi încălcată prezumţia de nevinovăţie.
In consecinţă, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 1602 C. proc. pen. impunându-se menţinerea stării de arest a inculpatului.
Împotriva încheierii pronunţată la data de 18 martie de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs inculpatul F.M. solicitând casarea acesteia şi în cadrul rejudecării să se dispună revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit dispoziţiilor art. 385/9 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 338 din 16 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia penală, - în dosarul nr. 2369/105/2010 s-a dispus condamnarea inculpatului F.M. l-a o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 25 din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 27 alin. (2) şi (5) din aceeaşi lege; art. 42 alin. (2) şi aplicarea art. 41 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.
l-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) în condiţiile şi pe durata prev. de art. 71 C. pen.
În fapt, instanţa de fond a reţinut că inculpatul F.M. în vara anului 2007, a aderat la un grup infracţional organizat din care făceau parte R.V., P.V., M.N.F., B.N. şi R.V., specializat în comiterea de infracţiuni cu mijloace de plată electronice falsificate. Acţionând în cadrul grupului, inculpatul F.M. a pus în circulaţie instrumente de plată electronică falsificate, a deţinut astfel de instrumente în vederea punerii în circulaţie, a deţinut echipament cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronice, a efectuat operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea fără drept a instrumentelor de plată electronică, fără consimţământul titularilor acestor instrumente, a utilizat în mod fraudulos o instrumente de plată electronice.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel - printre alţii - şi inculpatul F.M. iar la termenul stabilit pentru judecarea apelului - 18 martie 2011 - instanţa de control judiciar, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive , a menţinut starea de arest a acestuia, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept - 148 alin. (1) lit. f C. proc. pen. - care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor - inculpatul în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pus în circulaţie instrumente de plată falsificate, a deţinut astfel de instrumente, a efectuat operaţiuni frauduloase, toate aceste activităţi fiind efectuate în cadrul unui grup infracţional organizat - de natura acestora dar şi de gravitatea acestui gen de infracţiuni, corelat cu natura relaţiilor sociale lezate, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea publică.
Este adevărat că pericolul concret pentru ordinea publică, astfel cum este reglementat în dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu se confundă cu pericolul social al faptei, ca trăsătură a infracţiunii, acesta din urmă având un sens mult mai larg.
Totuşi nu se poate face abstracţie, în cadrul analizei asupra menţinerii detenţiei provizorii, de gravitatea concretă a faptelor săvârşite, după cum nu se poate ignora nici faptul că, în cazul infracţiunilor grave - cum sunt cele reţinute în sarcina inculpatului - pericolul concret pentru ordinea publică subzistă chiar dacă detenţia preventivă se prelungeşte în timp.
Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea de condamnare - chiar nedefinitivă - constituind un temei suficient de puternic pentru a se constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se, astfel, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă cât şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează nici prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în limitele legii.
Toate aceste aspecte, justifică dispoziţia instanţei de apel în sensul menţinerii arestării preventive astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.M.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.M. împotriva încheierii din 118 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. 2369/105/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumelor de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare stat, din care sumele de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 759/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 2078/2011. Penal → |
|---|
