ICCJ. Decizia nr. 1644/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1644/2011
Dosar nr. 3351/1/2011
Şedinţa publică din 21 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă
în baza actelor şi lucrărilor dosarului cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 32 din 24 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia penală, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) – art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul M.N., la 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la terminarea executării pedepsei.
Totodată, a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) dedusă prevenţia de la 09 decembrie 2010 la zi.
S-a reţinut astfel că, inculpatul M.N., în după-amiaza zilei de 8 decembrie 2010, în timp ce se afla în gospodăria proprie i-a aplicat fratelui său M.M. o lovitură de cuţit în zona taraco-abdominală, punându-i viaţa în pericol.
Din raportul medico - legal nr. 3875/A1/516 din data de 11 ianuarie 2011 al Serviciului de Medicină Legală Călăraşi a rezultat că partea vătămată M.M. prezintă o singură plagă la nivelul hemitoracelui drept ce poate data din 8 decembrie 2010, produsă prin înjunghiere cu corp tăietor-înţepător, partea vătămată necesitând 25-30 zile de îngrijiri medicale iar leziunile i-au pus viaţa în pericol(fila 49-50).
În şedinţa publică din 17 februarie 2011, inculpatul a precizat că doreşte ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală pe care le recunoaşte şi le însuşeşte, înţelegând să beneficieze de prevederile art. 320/1 C. proc. pen.
La individualizarea pedepsei instanţa a avut în vedere circumstanţele reale în care s-a săvârşit fapta, modalitatea şi împrejurările comiterii acesteia (pe fondul consumului de alcool i-a aplicat fratelui său M.M. o lovitură cu cuţitul în zona taraco-abdominală, leziunile punându-i în primejdie viaţa), circumstanţele personale ale inculpatului care, în faza de urmărire penală a avut o atitudine de nerecunoaştere a faptei şi abia ulterior, cunoscând dispoziţiile art. 320/1 C. proc. pen., prin care pedeapsa este redusă cu 1/3, a înţeles să beneficieze de prevederile legale invocate şi a recunoscut săvârşirea faptei, atitudinea violentă a inculpatului care de-a lungul timpului a avut multiple conflicte pe fondul consumului de alcool cu fratele său şi mama sa, aceştia depunând numeroase plângeri penale pentru săvârşirea de către inculpat a infracţiunilor prevăzute de art.180 alin. (1) C. pen., art. 193 C. pen., art. 217 C. pen. (fila 113 - 120 dosar urmărire penală), precum şi criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul M.N., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 694/116/2011.
Prin încheierea de şedinţă din data de 5 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 694/116/2011, în baza art. 3002 raportat la art. 160/b alin. (1), C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive faţă de inculpatul M.N.
Astfel, Curtea de Apel verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri şi nu au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Instanţa a constat că în speţă există un interes public care impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere dispoziţiile art. 300/2 C. proc. pen., raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen.
Totodată, s-a reţinut că în cauză subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite şi exigenţele art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul M.N. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 aprilie 2011, sub numărul 3351/1/2011.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului M.N. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) C. pen., constând în aceea că inculpatul M.N. în după-amiaza zilei de 8 decembrie 2010, în timp ce se afla în gospodăria proprie i-a aplicat fratelui său M.M. o lovitură de cuţit în zona taraco-abdominală, punându-i viaţa în pericol.
Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa CEDO (Letellier c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei.
Cu referire la cauză, Înalta Curte constată că este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Totodată, Înalta Curte reţine că se impune menţinerea acestei măsurii şi raportat la persoana inculpatului, care, deşi nu este cunoscut cu antecedente penale, a exercitat de-a lungul timpului numeroase acte de violenţă asupra membrilor familiei sale.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii precum şi în prevederile art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Având în vedere probatoriul administrat şi soluţia pronunţată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menţinerea acestei măsuri de către instanţa de apel este pe deplin justificată în raport cu dispoziţiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Fată de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva încheierii din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 694/116/2011 (1256/2011).
Obligă recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţata în şedinţă publică, azi 21 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 757/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2054/2011. Penal → |
|---|
