ICCJ. Decizia nr. 1407/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1407/2011
Dosar nr.2350/2/2011
Şedinţa publică din 7 aprilie 201.
Asupra recursului penal de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul J.G.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele :
La data de 4 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin mandatul de arestare preventivă nr. 40F/UP, a dispus arestarea preventivă a inculpatului J.G. pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi constituire a unui grup structurat în scopul comiterii unor infracţiuni grave (infracţiunea de luare de mită) pentru a obţine beneficii financiare şi materiale, faptă ce constituie infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
S-a reţinut că inculpatul, alături de alte persoane, în calitate de lucrători de poliţie în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Siret, judeţul Suceava, în baza unei înţelegeri prealabile, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pretins, primit ori acceptat, direct sau indirect, importante sume de bani şi bunuri de la persoanele care au tranzitat frontiera în perioada septembrie 2010 – ianuarie 2011, în scopul de a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu privind controlul la frontieră şi a le permite introducerea în România a unor bunuri peste limita legală admisă.
Cât priveşte admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, raportat la exigenţele art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este admisibilă, întrucât cuantumul pedepselor care sancţionează infracţiunile intenţionate, pentru care este cercetată inculpata, se situează sub 18 ani.
În cauză subzistă temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpatului, existând indicii temeinice că aceasta a săvârşit faptele prevăzute de legea penală care fac obiectul acuzaţiilor.
Relevante în acest sens sunt înregistrările audio-video valorificate în procesele verbale ataşate la dosar ( vol 14 fil. 4.59), dar şi declaraţiile coinculpaţilor audiaţi în cauză şi procesele verbale ale investigatorilor sub acoperire, planşele foto etc.
Această concluzie se justifică prin aceea că liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, dar organul judiciar apreciază că prelungirea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii.
Aşa cum rezultă din analiza dispoziţiilor legale, atunci când instanţa are a se pronunţa asupra stării de arest a unei persoane, evaluarea oportunităţii acesteia se face după criteriile prevăzute de lege, cum sunt cele ale art. 136 C. proc. pen., conform cărora la alegerea unei măsuri preventive în general trebuie să se ţină seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Deşi, în mod formal, la condiţiile liberării provizorii sub control judiciar, legea prevede în mod expres doar anumite condiţii care trebuie îndeplinite, din analiza în ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, rezultă şi o condiţie subînţeleasă şi anume aceea că lăsarea în libertate a unei persoane să nu prezinte pericol pentru ordinea publică.
Incidenţa acestei condiţii se impune cu atât mai mult cu cât în cauză unul dintre temeiurile arestării inculpatului este cel prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Aceasta deoarece chiar procedura liberării presupune mai multe etape de verificare, într-un final instanţa având a se pronunţa asupra temeiniciei cererii, temeinicie care trebuie analizată şi în raport de motivul pentru care persoana a fost privată de libertate.
Este adevărat că în cauză luate în mod singular elementele care caracterizează persoana inculpatului i-ar putea fi favorabile, în condiţiile în care s-ar reţine că este o persoana tânără, titrată, fără antecedente penale.
Însă toate aceste elemente nu pot avea un rol covârşitor în raport cu gradul mare de pericol social al faptelor cu privire la care există indicii temeinice că le-a săvârşit; or din natura acestor infracţiuni rezultă că faptele prezintă un grad înalt de pericol social, concretizat în numărul mare de persoane implicate în ilicitul penal, modul concret în care s-a acţionat de către inculpaţi - elaborat şi sistematic, ceea ce confirmă caracterul organizat al faptelor antisociale.
Pericolul rezidă în principal din natura faptelor, frecvenţa şi caracterul lor repetitiv, din calitatea de poliţist de frontieră, investită cu exerciţiul autorităţii publice care trebuie să sancţioneze ea însăşi încălcări ale legii, nu să permită şi chiar să fie autorul unor astfel de „derapaje" de la legalitate.
Într-un asemenea context se justifică concluzia că activitatea infracţională are o mai mare gravitate şi un ridicat pericol social, care impun o ripostă mai fermă, care să aibă şi un caracter de exemplaritate, impus de necesitatea prezervării încrederii în autoritate.
Pericolul mai rezultă şi din faptul că inculpatul şi-a traficat atribuţiile de serviciu, făcând din exercitarea acestora o sursă constantă de venituri ilicite, iar lăsarea lui în libertate şi, implicit în funcţia pe care o deţine ar aduce o gravă atingere desfăşurării activităţii P.T.F. Siret.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs inculpatul, solicitând admiterea cererii sale şi liberarea provizorie sub control judiciar întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în acest sens.
În motivarea recursului, inculpatul arată că are merite profesionale deosebite, nu prezintă pericol pentru ordinea publică, nu a aderat la un grup infracţional organizat, provine dintr-o familie bine organizată, are un copil minor în întreţinere.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub toate aspectele conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează :
Inculpatul este cercetat în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi constituire a unui grup infracţional organizat în scopul comiterii unor infracţiuni grave (infracţiunea de luare de mită) prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
În mod corect prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare sub control judiciar însă aceasta este neîntemeiată.
În sarcina inculpatului se reţin infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social (corupţie şi criminalitate organizată), presupus a fi comise în împrejurări care le sporesc gravitatea – raportat la calitatea inculpatului, perioada de desfăşurare a presupusei activităţi infracţionale (septembrie 2010 – ianuarie 2011), forma continuată a infracţiunii de luare de mită (inculpatul este cercetat pentru săvârşirea unui număr de 215 acte materiale), numărul mare de persoane implicate, caracterul organizat al activităţii ilicite.
Gravitatea faptelor presupus a fi comise de inculpat justifică privarea de libertate a acestuia o anumită perioadă de timp, având în vedere stadiul actual al procedurii, necesitatea finalizării urmăririi penale.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, inculpatul este reţinut din data de 4 februarie 2011, deci de aproximativ două luni, dată în raport cu care nu se poate susţine că s-a depăşit termenul rezonabil al unei detenţii preventive, raportat la complexitatea cauzei.
Lipsa antecedentelor penale, circumstanţele personale favorabile şi situaţia familială a inculpatului nu pot fi privite singular, ci în contextul celorlalte aspecte arătate.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul J.G. împotriva încheierii/F din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală pronunţată în dosarul nr. 2350/2/2011 (1030/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 14/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 143/2011. Penal → |
|---|
