ICCJ. Decizia nr. 1412/2011. Penal

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1412/2011

Dosar nr. 6970/3/2010

Şedinţa publică din 7 aprilie 2011

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 340 din 22 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 269 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.N.A. (fiul lui N. şi A.) la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evadare.

În baza art. 269 alin. (3) C. pen., pedeapsa de 1 an închisoare aplicată în cauză a fost adăugată la restul de pedeapsă rămas neexecutat, la momentul săvârşirii evadării, de 1323 zile închisoare, din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 771/2006 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 6506/2006 a I.C.C.J., aşa că în final inculpatul M.N.A. i s-a dat spre executare pedeapsa finală de 1 an şi 1323 zile închisoare.

În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată de la momentul reîncarcerării, 01 octombrie 2007 şi până la liberarea condiţionată din pedeapsa în a cărei executare se afla, respectiv 26 iunie 2009.

În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 lei urmează a se avansa din fondurile M.J.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că din sesizarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor cât şi din actele puse la dispoziţie de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ilfov a rezultat că inculpatul M.N.A., fiind în executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani închisoare pentru tâlhărie conform mandatului de executare a pedepsei nr. 984 din 08 noiembrie 2006, respectiv în regimul de executare semideschis, în cadrul Penitenciarului Bucureşti Jilava, a beneficiat de recompensa de ieşire din locul de deţinere, însă la data la care trebuia să se întoarcă în penitenciar, deşi, în prealabil, semnase un angajament în acest sens, acesta nu s-a mai prezentat pentru continuarea executării pedepsei.

Astfel, organele abilitate din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, au constatat absenţa inculpatului într-un proces-verbal, pe care l-au înaintat, alături de înscrisurile ce au stat la baza aprobării propunerii de recompensare a deţinutului, autorităţilor competente a efectua cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de evadare.

Pentru găsirea, identificarea şi prinderea inculpatului s-a procedat la darea în urmărire generală a acestuia din data de 16 iulie 2007.

La data de 16 iulie 2007, organele de poliţie au procedat la efectuarea de verificări la domiciliul acestuia în Măgurele, jud. Ilfov, ocazie cu care s-a constatat că la adresa în cauză inculpatul nu a mai fost văzut din 15 iulie 2007 (filele 59-60 d.u.p.).

De asemenea, inculpatul a fost căutat la rudele acestuia, cunoştinţe, precum şi în locuri publice, prin sistemul de urmărire generală, fără a fi depistat (filele 54-64).

După două luni şi 15 zile, respectiv la 01 octombrie 2007, inculpatul a fost depistat într-un magazin din cartierul M. - Bucureşti de către organele de poliţie conform procesului-verbal din 01 octombrie 2007 (fila 16 d.u.p.).

La 03 septembrie 2007 prin rezoluţie, organele de cercetare penală au început urmărirea penală împotriva acestuia sub aspectul infracţiunii de evadare confirmată prin rezoluţia nr. 2173/P/2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (filele 6-7 d.u.p.).

Inculpatul nu s-a opus reţinerii şi nici nu a încercat să inducă în eroare poliţiştii referitor la starea sa de evadat, însă a refuzat să spună unde a stat ascuns. De asemenea, inculpatul a declarat că în stare de evadare nu a săvârşit alte infracţiuni iar până în prezent nu au fost identificate plângeri împotriva acestuia.

Inculpatul a fost reîncarcerat, iar la 28 aprilie 2009 i s-a adus la cunoştinţă, în prezenţa apărătorului, învinuirea şi a fost audiat, ocazie cu care acesta a refuzat să declare ce a făcut în perioada cât a fost în stare de evadare precizând că va declara la procuror şi în faţa instanţei.

La data de 26 iunie 2009 inculpatul a fost eliberat condiţionat prin sentinţa penală a Judecătoriei Giurgiu nr. 880 din 22 iunie 2009 având un rest de executat de 689 zile.

Fiind audiat inculpatul a declarat că a fost condamnat 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie; că în Penitenciarul Jilava a avut o comportare bună şi a fost recompensat cu o învoire de 5 zile în perioada 11 iulie 2007 - 16 iulie 2007, ora 12.00, că a fost arestat la 02 martie 2006, iar la 10 martie 2006, mama sa C.A. a decedat, însă organele competente nu i-ar fi aprobat să participe la înmormântare acesteia; că în timpul învoirii s-a interesat de cauza decesului mamei sale şi că a consumat alcool, până a intrat în stare de ebrietate, fapt pentru care a omis să se mai prezinte la Penitenciar în termen; că atunci când şi-a dat seama că a întârziat, nu s-a mai prezentat la penitenciar „de frică"; că în perioada evadării a stat ascuns pe la prieteni, pe care a refuzat să îi indice.

S-a remarcat că la fila 21 şi 70 din dosarul de urmărire penală, se găseşte o xerocopie a „Angajamentului" semnat de inculpat la 11 iulie 2007, înainte de a pleca în învoire, în care la capitolul „Interdicţii" pct. 4 se prevede interdicţia: „Să intre în localuri, restaurante, baruri şi să consume băuturi alcoolice pe timpul deplasării către domiciliu sau la reîntoarecerea în locul de deţinere".

În faza cercetării judecătoreşti inculpatul a precizat că nu înţelege să mai dea o nouă declaraţie, menţinându-le pe cele date până în prezent.

Faţă de situaţia de fapt reţinută s-a considerat că, în drept, fapta inculpatului M.N.A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evadare, faptă prev. şi ped. de art. 269 alin. (1) din C. pen. cu aplic, art. 37 lit. a) din C. pen., constând în aceea că în data de 16 iulie 2007, ora 12.00 nu s-a mai prezentat la Penitenciar, deşi era în executarea unui pedepse cu închisoarea de 5 ani închsioare şi a stat ascuns la diferite adrese până în data de 01 octombrie 2007 când a fost depistat şi prins de organele de poliţie şi depus la Penitenciar pentru a continua executarea pedepsei conform legii.

Pentru fapta săvârşită, inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă la a cărei individualizare s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi anume: dispoziţiile părţii generale a C. pen., cu referire la tipul de pedeapsă aplicată, la existenţa stării de recidivă postcondamnatorie, la modalitatea de executare a pedepsei, dispoziţiile părţii speciale a Codului penal care statuează limitele speciale de pedeapsă pentru infracţiunea dedusă judecăţii, precum şi circumstanţele de ordin personal ale inculpatului, care având reprezentarea că se află în executarea unei pedepse privative de libertate şi beneficiind de clemenţa autorităţilor ce i-au acordat o învoire a înţeles să încalce angajamentul asumat şi să nu se mai prezinte pentru continuarea executării pedepsei, consumând băuturi alcoolice şi ascunzându-se în diferite locaţii.

În atare situaţie, s-a apreciat că în favoarea inculpatului nu se impune reţinerea unor circumstanţe atenuante în condiţiile în care acesta a săvârşit infracţiunea de evadare în stare de recidivă postcondamnatorie, iar atitudinea acestuia, chiar dacă ar fi catalogată ca fiind sinceră, este o atitudine de normalitate, de care instanţa a ţinut cont la stabilirea cuantumului pedepsei, fără să impună o reducere sub minimul special al pedepsei.

Faţă de aceste considerente, instanţa a apreciat că rolul pedepsei, în accepţiunea art. 52 C. pen., va putea fi atins, în cazul inculpatului, prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată uşor peste minimul special de pedeapsă.

Totodată, constatând că infracţiunea a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie şi în referire la disp. art. 269 alin. (2) C. pen., văzut şi prin prisma deciziei în interesul legii pronunţată în această materie, pedeapsa de 1 an închisoare aplicată în prezenta cauză a fost adăugată la restul de pedeapsă rămas neexecutat, la momentul săvârşirii evadării, de 1323 zile, din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 771/2006 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 6506/2006 a I.C.C.J. (aşa cum rezultă din conţinutul adresei Penitenciarului Giurgiu, depusă la fila 12 din dosar), aşa că în final inculpatului M.N.A. i s-a dat spre executare pedeapsa de 1 an şi 1323 zile închisoare.

Ca modalitate de executare, având în vedere existenta stării de recidivă instanţa de fond a constatat că singura legală este cea privativă de libertate, sens în care, în baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, respectiv la data de 26 aprilie 2010, a declarat apel inculpatul M.N.A., calea de atac astfel promovată, fiind înregistrată pe rolul acestei instanţei de apel la data de 12 mai 2010.

În şedinţa publică din data de 16 septembrie 2010, cu acordul inculpatului, s-a procedat la audierea acestuia de către instanţa de apel, declaraţia sa fiind consemnată şi ataşată la fila 11 din dosarul de apel, context în care, recunoscând comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, inculpatul a susţinut că motivul pentru care la data expirării perioadei de permisie nu s-a întors la locul de detenţie l-a constituit şocul pe care l-a suferit atunci când, încercând să lămurească împrejurările în care a decedat mama sa, la numai 8 zile după încarcerarea sa, a mers la Institutul de Medicină Legală M.M. unde i-au fost prezentate nişte fotografii privitoare la modul în care a fost găsită mama sa decedată în casă, moment în care i s-a făcut rău şi a fugit fără a se mai prezenta la penitenciar, iar după trecerea a câteva zile, deşi a realizat că trebuie să revină la locul de detenţie, nu a făcut-o întrucât i-a fost teamă că va fi supus unui regim de teroare, urmare a neprezentării la termenul stabilit.

În cursul judecării apelului, fiindu-i încuviinţată proba cu înscrisuri în circumstanţiere, inculpatul apelant a depus la dosarul cauzei un număr de cinci caracterizări întocmite de cunoştinţe şi vecini ai acestuia.

Atât cu prilejul dezbaterilor orale asupra apelului, desfăşurate în şedinţa publică din data de 30 septembrie 2010, cât şi prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei, apărătorul desemnat din oficiu pentru a asigura asistenţa juridică a inculpatului a solicitat admiterea apelului declarat în cauză, conform art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei penale apelate şi pe fond, în rejudecarea cauzei de către instanţa de apel să se dispună, în principal, pronunţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. b)¹ C. proc. pen. cu referire la art. 181 C. pen., iar în subsidiar, reindividualizarea pedepsei aplicată de instanţa de fond, în sensul coborârii acesteia sub minimul special prevăzut de lege, criticile aduse sub acest din urmă aspect sentinţei pronunţate de instanţa de fond referindu-se la faptul că prin aceasta s-a făcut o aplicare incompletă a disp.art. 72 alin. (1) C. pen. privitoare la gradul de pericol social al faptei, la persoana infractorului şi la împrejurările în care fapta a fost comisă, în favoarea inculpatului nu au fost reţinute circumstanţele atenuante prev.de art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. şi s-a dat o interpretare greşită rolului pedepsei în accepţiunea art. 52 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.N.A. împotriva sentinţei penale nr. 340/F din 22 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a l-a penală, în Dosarul penal nr. 6970/3/2010.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 400 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de 200 lei, se avansează din fondul M.J.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele astfel invocate, precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, instanţa de control judiciar a constatat că apelul inculpatului este nefondat.

Mai întâi, s-a constatat că instanţa de fond a realizat o evaluare riguroasă şi obiectivă a ansamblului probelor administrate în cauză, în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, determinând în mod judicios situaţia de fapt dedusă judecăţii şi vinovăţia inculpatului M.N.A., iar în raport cu elementele de fapt ce caracterizează activitatea infracţională a acestuia, a stabilit în mod corect încadrarea juridică a infracţiunii reţinută în sarcina sa.

Astfel, procedând la reevaluarea materialului probator existent în cauză, în virtutea caracterului integral devolutiv al apelului, consacrat prin disp. art. 371 C. proc. pen., întocmai ca şi instanţa de fond, instanţa de control judiciar a constatat că apelantul inculpat M.N.A. se face vinovat de aceea că aflându-se în executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 771/2006 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 6506/2006 a I.C.C.J., în regim semideschis, în Penitenciarul Bucureşti Jilava, după ce a beneficiat de o recompensă de ieşire din locul de deţinere în perioada 11 iulie 2007 ora 12.00 - 16 iulie 2007 ora 12.00, deşi luase la cunoştinţă sub semnătură, care erau obligaţiile şi interdicţiile pe care trebuia să le respecte în perioada acestei permisii, inclusiv aceea de a reveni la locul de deţinere până cel mai târziu la momentul expirării perioadei pentru care îi era permis a rămâne în afara locului de detenţie, la data de 16 iulie 2007 nu s-a mai întors la penitenciar pentru continuarea executării pedepsei, motiv pentru care în vederea găsirii şi a prinderii sale, s-a procedat la darea lui în urmărire generală, acesta fiind depistat de către organele de poliţie abia după 2 luni şi 15 zile, respectiv la data de 01 octombrie 2007, într-un magazin din cartierul M. Bucureşti, moment în care a şi fost reîncarcerat.

Circumstanţele reale ale acestei activităţi infracţionale a inculpatului şi vinovăţia acestuia sunt ilustrate dincolo de orice îndoială rezonabilă prin coroborarea probelor certe de vinovăţie administrate în cauză şi de altfel nu sunt contestate nici de către inculpat, care atât prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale, cât şi cu prilejul ascultării sale de către instanţa de apel, a recunoscut că deşi ştia că la data de 16 iulie 2007 trebuia să se înapoieze la locul de deţinere pentru a continua executarea pedepsei, la data respectivă nu a revenit în penitenciar, pentru justificarea acestei conduite invocând însă diverse argumente, lipsite de orice semnificaţie juridică în planul angajării răspunderii sale penale.

Aşadar, constatând că fapta care a format obiectul judecăţii există, aceasta constituie infracţiunea de evadare prev. de art. 269 alin. (1) C. pen. şi a fost săvârşită de inculpatul M.N.A. cu forma de vinovăţie cerută de lege (intenţia directă), s-a apreciat ca fiind legală şi temeinică soluţia dispusă prin sentinţa apelată, de condamnare a inculpatului în conformitate cu prevederile art. 345 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, dat fiind faptul că la momentul comiterii infracţiunii de evadare, inculpatul se fala în executarea unei condamnări definitive la pedeapsa de 5 ani închisoare, în mod corect în cauză a fost reţinută şi incidenţa prevederilor art. 37 lit. a) C. pen. privitoare la săvârşirea faptei în stare de recidivă postcondamnatorie.

S-a reţinut că cel dintâi motiv de apel invocat de apărarea inculpatului apelant vizează pronunţarea unei soluţii de achitare a acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. b)¹ C. proc. pen. cu referire la art. 181 C. pen., raportat la împrejurarea că fapta a fost comisă pe fondul unei stări de tulburare sufletesacă generată de decesul mamei sale la foarte scurtă vreme după ce a fost încarcerat, la circumstanţele sale personale constând în aceea că în momentul de faţă are un loc de muncă, este pe punctul de a-şi întemeia o familie şi este apreciat de membrii comunităţii căreia îi aparţine, precum şi la faptul că în perioada cât nu s-a aflat în penitenciar, nu a cauzat nimănui vreun rău, nu a săvârşit nicio altă infracţiune, iar când a fost depistat de organele de poliţie nu a opus rezistenţă şi nu a încercat să scape, ci şi-a recunoscut sincer greşeala.

Instanţa de control judiciar a constatat însă că nu se poate dispune achitarea inculpatului, pe motiv că fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, întrucât fapta respectivă, prin conţinutul ei concret, nu a fost nicidecum lipsită de importanţă, iar atingerea adusă prin aceasta valorii sociale apărate de lege (înfăptuirea justiţiei) a fost cu adevărat gravă, fapta acestuia prezentând în mod real pericol social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, conform art. 17 şi art. 18 C. pen.

În acest sens, având în vedere criteriile prevăzute în art. 181 alin. (2) C. pen., s-a constatat, cu privire la modul şi împrejurările de comitere a faptei, la urmările produse, precum şi la datele ce caracterizează persoana inculpatului, că acesta, după ce a beneficiat de clemenţă din partea autorităţilor locului de detenţie, fiind recompensat cu dreptul de a ieşi din penitenciar pentru o perioadă de câteva ziele, şi-a asumat cu foarte mare uşurinţă încălcarea angajamentului de a se întoarce la locul de deţinere în vederea continuării executării pedepsei privative de libertate pe care o avea de ispăşit, iar prin aceasta a nesocotit grav relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, conduita sa evidenţiind în acelaşi timp şi o atitudine de profundă sfidare a încrederii pe care autorităţile statului au investit-o în poibilităţile sale de a se îndrepta din punct de vedere social şi moral, ceea ce pledează în favoarea concluziei că o astfel de faptă prezintă un grad de pericol social suficient de caracterizat pentru a atrage aplicarea unei sancţiuni de ordin penal şi nu administrativ.

În aceeaşi ordine de idei, s-a apreciat că argumentele invocate de inculpat drept justificare a comportamentului său antisocial nu sunt apte să conducă la estomparea şi nici măcar la diminuarea gravităţii concrete a faptei, în condiţiile în care acestea, şi reale de-ar fi fost, în contextul unui comportament social cu adevărt responsabil, nu ar fi trebuit să afecteze capacitatea sa de a înţelege semnificaţia negativă a gestului de a nu reveni la locul de deţinere după exprarea perioadei pentru care a beneficiat de recompensă.

În subsidiar, apărarea inculpatului apelant a solicitat reidividualizarea pedepsei, în sensul coborârii acesteia sub limita minimului special prevăzut de lege prin reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare conforma art. 74 C. pen.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar, contrar susţinerilor apelantului inculpat, a apreciat că instanţa de fond a aplicat acestuia o pedeapsă în mod just individualizată, la stabilirea întinderii acesteia, dar şi a modalităţii ei de executare dând eficienţă deplină tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

În acest sens, s-a constatat că la stabilirea concretă a cuantumului pedepsei aplicată inculpatului prin sentinţa apelată - de 1 an închisoare - orientată totuşi către limita minimului special prevăzut în norma de încriminare, instanţa de fond a manifestat suficientă clementă, valorificând în mod corespunzător conduita sa procesuală, sinceră şi cooperantă, fără totuşi ca acestei circumstanţe personale să-i poată fi recunoscută valoare de circumstanţă atenuantă conform art. 74 lit. c) C. pen. spre a produce efectele prev. de art. 76 lit. e) C. pen., în condiţiile în care atitudinea respectivă nu a făcut altceva decât să confirme ceea ce probele certe de vinovăţie exstente în cauză demonstrau incontestabil.

Pe de altă parte, s-a considerat că pedeapsa sus-menţionată este proporţională şi cu gradul concret de pericol social al infracţiunii săvârşite care se menţine totuşi la un nivel ridicat, în raport cu împrejurările şi modalitatea săvârşirii faptei, astfel cum au fost anterior descrise, precum şi cu datele ce caracterizează persoana inculpatului, care deşi a susţinut că după momentul liberării condiţionate din executarea pedepsei de 5 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de tâlhărie, şi-a găsit un loc de muncă, nu a produs nicio dovadă care să confirme veridicitatea acestei afirmaţii, astfel încât să se poată considera că ar avea asigurată obţinerea pe căi licite a mijloacelor de existenţă, iar pe de altă parte a demonstrat o perseverenţă remarcabilă pe calea infracţională, prin aceea că în afară de condamnarea la pedeapsa de 5 ani închisoare în executarea căreia a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, acesta a mai fost anterior condamnat definitiv şi la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prin sentinţa penală nr. 545 din 22 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, ceea ce justifică şi chiar recomandă aplicarea pentru noua infracţiune a unei pedepse într-un cuantum oarecum mai moderat, în cadrul limitelor speciale prevăzute de legiuitor în norma de încriminare a infracţiunii de evadare.

În acelaşi timp, s-a apreciat că pedeapsa respectivă este în măsură să asigure în mod eficient şi realizarea scopului său punitiv, dar şi educativ-preventiv, astfel cum prevede art. 52 C. pen.

Din oficiu, raportându-se la hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza Hirst contra Marii Britanii, instanţa de apel a constatat ca fiind justificată interzicerea de către prima instanţă, drept pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., necesitatea legitimă a unei astfel de măsuri rezultând din natura şi gravitatea concretă a infracţiunii ce aduce atingere unui important fascicul de relaţii sociale ocrotite de lege - cele referitoare la înfăptuirea jusitiţiei, precum şi din împrejurarea că inculpatul manifestă predispoziţie către nesocotirea în mod repetat a ordinii de drept şi a regulilor de convieţuire socială.

Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs inculpatul. Examinând recursul inculpatului, în raport cu dispoziţiile legale referitoare la condiţiile exercitării căii de atac, Înalta Curte constată că recursul este tardiv, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 385³ C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile şi curge de la pronunţare dacă legea nu dispune altfel, dispoziţiile art. 363-365 C. proc. pen., privind data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declararea peste termen a căii de atac a apelului, aplicându-se corespunzător.

Conform art. 363 alin. (3) C. proc. pen., la care face trimitere art. 385³ C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul de declarare a recursului curge de la pronunţare.

Din examinarea părţii introductive a Deciziei penale nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, rezultă că recurentul inculpat M.N.A. s-a prezentat în faţa instanţei de apel la termenul când s-a soluţionat apelul.

Aşa fiind, pentru acesta termenul de recurs de 10 zile a început să curgă de la 7 octombrie 2010.

Or, recurentul inculpat a declarat recurs la data de 19 octombrie 2010 - data înregistrării declaraţiei de recurs la registratura Curţii de Apel Bucureşti (fila 2 dosar recurs) - depăşind termenul legal de 10 zile, prevăzut de lege, care a expirat la data de 18 octombrie 2010.

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi ca urmare a admiterii excepţiei de tardivitate, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. a) teza I C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul M.N.A. împotriva Deciziei penale nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul M.N.A. împotriva Deciziei penale nr. 208 din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 140/2011. Penal. Neglijenţa în serviciu...		ICCJ. Decizia nr. 1457/2011. Penal. Plângere împotriva... →

ICCJ. Decizia nr. 1412/2011. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1412/2011. Penal