ICCJ. Decizia nr. 1383/2011. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1383/2011
Dosar nr. 747/111/2008
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 216/P din 3 noiembrie 2009 a Tribunalului Bihor, secţia penală, inculpatul S.F., a fost condamnat la:
- 2 ani închisoare şi 2 ani interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000, modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) , art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. inculpatului i-a fost interzise exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 254 alin. (3) C. pen., a fost confiscată de la inculpat, în favoarea statului, suma de 500 Euro.
În baza art. 192 alin. (1) C. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele :
Inculpatul S.F., în calitate de agent operativ la SPF Valea lui Minai, a pretins şi primit diferite sume de bani de la mai multe persoane, în perioada lunii decembrie 2005, persoane care au intrat în ţară peste termenul legal de şedere în străinătate de 90 de zile, fără a le implementa în baza specială de date, care ar fi atras după sine restricţionarea dreptului la liberă circulaţie în străinătate.
Prin Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2.414 din 07 decembrie 2001, cetăţenii români au fost exceptaţi de la obligativitatea deţinerii vizei la intrarea ca turist într-un stat membru al Spaţiului Schengen, cu posibilitatea şederii pentru o perioadă de până la 3 luni într-un semestru. Despre această decizie, România a luat act prin II.Ci. nr. 1268/2001. Libera circulaţie a cetăţenilor români în ţările spaţiului Schengen, valabilă începând cu 01 ianuarie 2002, presupunea, însă, respectarea unui ansamblu de reguli, prevăzute în Acordul Schengen, precum şi în legile şi reglementările interne ale fiecărui stat membru. Astfel, conform art. 20 din Convenţia de Aplicare a Acordului de la Schengen, semnat în 19 iunie 1990, privind eliminarea graduală a controalelor la frontiera comună, străinii care nu sunt supuşi obligaţiei de a obţine o viză (cazul cetăţenilor români, n.n.) pot circula liber pe teritoriile părţilor semnatare ale acordului, pe o perioadă de maximum trei luni, în cursul unei perioade de 6 luni de la data primei intrări, dacă îndeplinesc condiţiile de intrare prevăzute în art. 5. paragraful 1. lit. a), c), d) şi e). Aceste condiţii se referă la situaţia personală a turistului străin, respectiv, la posesia unui document valabil de trecere a frontierei de stat, la existenţa unor mijloace de subzistenta, internaţionale ale uneia din părţi. Consecinţa acestor prevederi era aceea că turiştii nu puteau rămâne într-o ţară Schengen mai mult de 3 luni, iar după întoarcerea în România, următoarea reintrare într-un stat Schengen trebuia să se facă după minimum trei luni de şedere în ţară. Dacă durata legală de şedere era depăşită sau scopul declarat al călătoriei (turistic, de afaceri, pentru participarea la activităţi ştiinţifice, sportive sau vizitarea rudelor etc), era abandonat în favoarea muncii „la negru" într-un stat membru Schengen sau pentru alte activităţi ilegale, acest stat putea decide interzicerea intrării acelei persoane prin transmiterea la SIS (Sistemul de Informaţii Schengen) a datelor persoanei respective, sancţiunea pe care o putea aplica statul respectiv, valabilă în întreg spaţiul Schengen, fiind interdicţia de intrare, valabilă pe întreg spaţiul Schengen, pentru o durată între 5 şi 10 ani.
Pe cale de consecinţă, rezultă că toţi turiştii - inclusiv cei care reveneau din spaţiul Schengen - cu durata leagă de şedere depăşită, trebuiau înregistraţi de către poliţiştii de frontieră români, într-un fel sau altul, într-o evidenţă specială, diferenţa fiind dată doar de regimul sancţionator.
Potrivit OUG nr. 104/2001, aprobată prin Legea nr. 81/2002, poliţistul de frontieră este funcţionar public cu statut special, iar in conformitate cu atribuţiile generale de serviciu si fişele postului, poliţiştii de frontieră aveau obligaţia, printre altele, de a executa supravegherea frontierei de stat, controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente de trecere a frontierei, permiţând intrarea/ieşirea în/din ţară numai persoanelor ce posedă documente care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, convenţii şi acorduri la care România este parte.
1. La începutul lunii decembrie 2005, martorul V.V.C., aflat în Italia, I-a contactat telefonic pe martorul A.I.C., căruia i-a explicat faptul că a depăşit termenul de şedere şi i-a solicitat sprijin în acest sens, sprijin care i-a şi fost promis.
Ca urmare, la 11 decembrie 2005, martorul V.V.C. s-a îmbarcat în autoturismul marca Opel Zafira, condus de A.I.C., cu care, la 12 decembrie 2005, în jurul orelor 22.00, s-a prezentat pentru a intra în ţară prin Punctul de trecere a frontierei Valea lui Mihai-Barantau. Prezentându-se pentru controlul documentelor, acesta i-a dat poliţistului de frontieră aflat în serviciu suma de 200 Euro, formata din două bancnote de câte 100 Euro pe care Ie-a pus în paşaport, pentru a se „rezolva problema depăşirii termenului de şedere in străinătate". Acesta l-a descris pe poliţistul de frontiera aflat în serviciu şi l-a recunoscut de pe planşa foto ca fiind inculpatul S.F.
Din verificarea listingurilor cuprinzând persoanele implementate şi codurile lucrătorilor din cadrul S.P.F. Valea lui Minai, care au efectuat operaţiunea (cf. adresei nr. 996187 din 28 iunie 2006 emisa de I.J.P.F. Bihor), a Registrului de evidenţă a paşapoartelor reţinute nr. S/845 din 01 august 2005, a Registrului de evidenţă a privind planificarea personalului şi a ştampilelor de trafic folosite, nr. S/869 din 01 septembrie 2005, precum si a bazelor de date administrate de poliţia de frontieră referitoare la implementarea cetăţenilor români la intrarea in România, s-a constatat că martorul V.V.C., persoana cu termenul legal de şedere în străinătate depăşit, a fost implementat în bazele de date, fără a fi făcute alte menţiuni, şi cu toate că, la data respectivă, au fost întocmite taloane pentru alţi 13 cetăţeni români cu termenul de şedere in străinătate depăşit, V.V.C. nu se regăseşte printre aceste persoane. Acesta a intrat in România la data de 12 decembrie 2005, orele 21.45 cu autoturismul, operaţiunea de implementare fiind executată de operatorul cu codul 312, cod ce aparţine inculpatului S.F., care, la acea data si-a exercitat atribuţiunile de serviciu pe sensul de intrare in România în P.T.F. Valea lui Mihai Barantău, fiindu-i atribuită ştampila de trafic cu codul 08.
2. În cursul lunii ianuarie 2005, martorul V.I. a plecat în Italia, unde a stat fără formele legale de şedere impuse de statul italian, depăşind astfel termenul de 3 luni al şederii în străinătate. La data de 12 decembrie 2005, acesta a intrat în România cu martorul C.M., care făcea curse regulate, transportând persoane, pe ruta Italia - România. Martorul V.I. l-a abordat pe martorul C.M., spunându-i că a stat în străinătate o perioadă mai mare de 3 luni, fapt pentru care ar fi putut avea probleme la intrarea în ţară, în sensul restricţionării deplasărilor ulterioare în străinătate ale acestuia, martorul C.M. răspunzându-i că, pentru suma de 200 de Euro, care trebuia plătită poliţistului de frontieră de serviciu, va rezolva intrarea în ţară fără a i se aplica o interdicţie. Totodată, i-a comunicat faptul că intrarea se va putea face prin punctul de trecere a frontierei Valea lui Mihai. Conform celor declarate de către martorul V.I., în suma de 200 de Euro era inclusă şi contravaloarea transportului. Totodată, acesta a mai arătat faptul că, în autovehiculul condus de martorul C.M., mai erau încă două persoane care depăşiseră termenul de şedere în străinătate de 3 luni şi cărora acesta Ie-a detaliat acelaşi mod de rezolvare a problemelor, mai exact, prin mituirea poliţistului de frontieră, dar fără ca martorul V.I. sa vadă momentul când acestea i-au dat banii lui C.M. In urma acestei înţelegeri, autovehiculul condus de martorul C.M. a ajuns în, ziua de 12 decembrie 2005 în jurul orei 2300 punctul de trecere al frontierei Valea lui Mihai, unde martorul C.M. a adunat paşapoartele pasagerilor, cerându-le suma de bani menţionată, pentru a li se permite intrarea în România fără a li se aplica nici o interdicţie; în schimbul banilor predaţi, martorului V.I. i s-a restituit paşaportul în care era aplicată ştampila de intrare în România, fără a i se fi menţionat constatarea vreunei nereguli. Deoarece prezenţa în punctul de trecere a frontierei s-a făcut noaptea, martorul V.I. nu a putut descrie lucrătorul din Poliţia de Frontieră care i-a lucrat paşaportul.
Din verificarea listingurilor cuprinzând persoanele implementate si a codurilor lucrătorilor din cadrul S.P.F. Valea lui Mihai, care au efectuat operaţiunea (cf. adresei nr. 996187 din 28 iunie 2006 emisa de I.J.P.F. Bihor), a Registrului de evidentă a paşapoartelor reţinute nr. S/845 din 01 august 2005, a Registrului de evidenta privind planificarea personalului si a ştampilelor de trafic folosite, nr. S/869 din 01 septembrie 2005, precum şi a bazelor de date administrate de politia de frontiera referitoare la implementarea cetăţenilor romani la intrarea în România, s-a constatat ca martorul V.I., persoana cu termenul legal de şedere in străinătate depăşit, a fost implementat în bazele de date, fără a fi făcute alte menţiuni, şi, cu toate că, la data respectivă, au fost întocmite taloane pentru alţi 13 cetăţeni romani cu termenul de şedere in străinătate depăşit, martorul V.I. nu se regăseşte printre aceste persoane. Acesta a intrat in România la data de 12 decembrie 2005, orele 22.09 cu autoturismul, operaţiunea de implementare fiind executată de operatorul cu codul 312, cod ce aparţine inculpatului S.F., care la acea data si-a exercitat atribuţiile de serviciu, pe sensul de intrare în România în P.T.F. Valea lui Mihai Barantau, fiindu-i atribuita ştampila de trafic cu codul 08.
3. În cursul lunii decembrie 2005, în timp ce se afla în Italia, pe fondul unor probleme medicale, martora B.R., împreuna cu fratele ei B.P., s-au hotărât sa revină în România. Fără a putea preciza numele transportatorului sau date despre autoturism, aceasta a declarat că la urcarea în mijlocul de transport a fost întrebată de către şofer dacă au depăşit termenul de şedere in străinătate, iar la răspunsul afirmativ al amândurora, acesta Ie-a explicat ca-i va costa suma de 100 de Euro transportul şi 400 de Euro rezolvarea problemei la frontiera, pentru fiecare; în acest sens, atât B.R. cât şi B.P. au dat fiecare câte 500 de Euro transportatorului identificat ulterior ca fiind C.D.. prezentându-se pentru controlul documentelor, în punctul de trecere a frontierei Valea lui Mihai-Barantău, C.D. a strâns paşapoartele pasagerilor si Ie-a dat poliţistului de frontieră aflat în serviciu. Acesta Ie-a atras atenţia asupra faptului că au depăşit termenul de şedere in străinătate, dar nu a luat nicio măsura în acest sens.
Din verificarea listingurilor cuprinzând persoanele implementate si a codurilor lucrătorilor din cadrul S.P.F. Valea lui Mihai, care au efectuat operaţiunea (cf. adresei 996187 din 28 iunie 2006 emisa de I.J.P.F. Bihor), a Registrului de evidenta a paşapoartelor reţinute nr. S/845 din 01 august 2005, a Registrului de evidenta privind planificarea personalului si a ştampilelor de trafic folosite, nr. S/869 din 01 septembrie 2005, precum si a bazelor de date administrate de poliţia de frontieră referitoare la implementarea cetăţenilor români la intrarea în România, s-a constatat ca B.R. si B.P., persoane cu termenul legal de şedere in străinătate depăşit, au fost implementat în bazele de date, fără a fi făcute alte menţiuni, şi , cu toate că la data respectivă, au fost întocmite taloane pentru alţi 13 cetăţeni români cu termenul de şedere in străinătate depăşit, cei doi nu se regăsesc printre aceste persoane. Aceştia au intrat in România la data de 12 decembrie 2005, între orele 22.02 22.04 cu autoturismul, operaţiunea de implementare fiind executată de operatorul cu codul 312, cod ce aparţine agentului S.F., care, la acea dată, şi-a exercitat atribuţiunile de serviciu pe sensul de intrare in România în P.T.F. Valea lui Minai Barantau, fiindu-i atribuită ştampila de trafic cu codul 08; martorul M.C. a confirmat înţelegerea telefonică avută cu martorul C.D. în vederea transportării unor pasageri, urmând ca martorul M.C. să plătească toate cheltuielile ocazionate de călătorie, precum şi referitor la „procedura" de control al documentelor necesare trecerii frontierei în clădirea din incinta punctului, ca şi despre numărul de pasageri care aveau termenul legal de şedere în străinătate depăşit; acesta din urmă - C.D.- strângea banii, o sumă cuprinsă între 100 şi 200 Euro pentru fiecare pasager cu termenul legal de şedere în străinătate depăşit.
Instanţa de fond a apreciat că probele (declaraţiile martorilor V.V.C., C.M., V.I., A.I.C., B.R.,B.P., C.D., M.C. declaraţia inculpatului S.F.) demonstrează, fără dubiu, săvârşirea de către inculpat infracţiunii de luare de mită, în formă continuata.
Materialul probator ce corespunde acestei infracţiuni s-a coroborat sub toate aspectele, existând contradicţii doar în ceea ce priveşte cuantumul sumei predate inculpatului, aspect cu relevanţă în ce priveşte problema confiscării acesteia. Deşi inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, declaraţia sa - necoroborându-se cu nici o altă probă - nu are valoare concludentă. în apărare s-a invocat ca element ce viciază probele testimoniale, imposibilitatea audierii în faţa instanţei a martorilor importanţi, respectiv, audierea transportatorilor.
S-a arătat că în sistemul nostru de drept, conform dispoziţiilor art. 327 C. proc. pen., citirea declaraţiei date de martor în faza de urmărire penală reprezintă o administrare a probei în instanţă.
Ca atare, depoziţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală nu au putut fi înlăturate de principiu ca neconcludente, în caz contrar, încălcându-se dispoziţia legală precizată. Aceste probe, ca orice alte probe, pot fi apreciate ca fiind concludente în urma examinării de către judecător a tuturor probelor administrate, aspect prevăzut expres în art. 63 alin. (2) C. proc. pen. Această condiţie a concludentei probelor în discuţie este îndeplinită în prezenta cauză, declaraţiile martorilor audiaţi exclusiv de organul de urmărire penală coroborându-se cu date obiective existente în cauză şi conducând la lămurirea cauzei, respectiv, stabilirea vinovăţiei inculpatului; în concret, declaraţiile martorilor ce atestă faptul că inculpatul a fost poliţistul de frontieră ce a efectuat controlul documentar şi a primit sumele de bani se coroborează cu datele furnizate de Inspectoratul Poliţiei de Frontieră Bihor, de Registrul de evidenţă a paşapoartelor reţinute, de Registrul de evidenţă privind planificarea personalului şi a ştampilelor de trafic folosite, date ce atestă că implementarea în baza de date s-a efectuat de către operatorul cu număr de cod 312, ce aparţine inculpatului S.F., în data de 12/13decembrie 2005, data la care au intrat în ţară martorii denunţători V.V.C., V.I. şi B.R., martori ce au fost implementaţi în baza de date ca fiind persoanele ce au intrat în ţară în zilele mai sus menţionate, fără a fi făcute menţiuni referitoare la depăşirea termenului de şedere în străinătate, deşi, la aceea dată s-au întocmit taloane cu alte 13 persoane ce au avut termen de şedere depăşit.
Cu privire la depoziţia martorului V.V.C., s-a menţionat că, în finalul declaraţiilor sale, acesta a făcut menţiunea că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. de pe planşa foto, pusă la dispoziţie de organul judiciar, ca fiind poliţistul ce a verificat paşapoartele şi a primit banii.
Cu privire la valoarea acestei recunoaşteri a inculpatului făcută prin declaraţie de către martorul V.V.C. s-a impus precizarea că la dosarul cauzei nu a fost depus un proces-verbal de recunoaştere după planşă fotografică, deşi s-au făcut demersuri în acest sens. S-a apreciat însă că lipsa acestui proces-verbal cu valoarea probatorie nu infirmă declaraţia martorului, sub aspectul menţiunii că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. ca fiind poliţistul de frontieră căruia i-a dat banii; într-adevăr, acest aspect nu poate fi verificat de către instanţă, respectiv, nu se poate verifica dacă persoana recunoscută de martor este inculpatul S.F., însă martorul în cuprinsul declaraţiei sale (paragraf penultim) face o descriere fizică a inculpatului care corespunde ; în concret, martorul arată : „în legătură cu poliţistul care a fost de serviciu în data de 12 decembrie 2005, la orele 2200, în P.T.F. Valea lui Mihai, şi care a verificat paşapoartele şi căruia i-a dat suma de 200 Euro pentru a nu-i pune interdicţie, acesta are aproximativ 30 ani, este slăbuţ, cu tenul puţin mai închis şi a remarcat că avea urechile puţin mai mari". La fila 14 dosar de urmărire penală se află o planşă foto ce conţine, la poziţia 6, fotografia inculpatului, astfel încât s-a constatat corespondenţa dintre descrierea făcută de martor şi aspectul fizic al inculpatului. Din această perspectivă, s-a apreciat că se poate concluziona, chiar în absenţa procesului-verbal de recunoaştere de pe planşă foto, că martorul l-a recunoscut chiar pe inculpatul S.F. ca fiind poliţistul de frontieră căruia i-a dat banii. Totodată, concludenta depoziţiei martorului decurge şi din împrejurarea că inculpatul S.F. a fost de serviciu la data intrării în ţară a martorilor denunţători, dată la care aceştia au fost implementaţi în baza de date , prin folosirea codului de operare 312 ce aparţinea inculpatului S.F., fără a se face menţiunea privind depăşirea termenului legal de şedere în străinătate. Faptul că martorul V.V. l-a recunoscut pe inculpat, în afara oricărui dubiu, rezultă şi din împrejurarea că, la data de 12 decembrie 2005, când martorul a intrat în ţară, inculpatul S.F. era de serviciu împreună cu numitul M.T., iar acesta din urmă se regăseşte pe planşa aflată la fila 24 din dosarul de urmărire penală şi, în mod evident, nu corespunde descrierii făcute de martor poliţistului de frontieră ce a primit banii.
Inculpatul S.F. s-a apărat în cauză invocând şi împrejurarea că a implementat în baza de date taloane completate de poliţistul care se afla la tonetă şi care, implicit, ar fi primit banii. Această apărare este nefondată, odată pentru că inculpatul a fost recunoscut de unul dintre martori ca fiind poliţistul ce a efectuat controlul documentelor, iar apoi însuşi inculpatul prin varianta pe care o susţine, dovedeşte că încearcă să obţină exonerarea de răspundere penală, întrucât susţinerea sa îi oferă posibilitatea de a găsi un alt vinovat indiferent de activitatea pe care a desfăşurat-o la controlul documentelor sau la implementarea datelor, în concret, acesta arată că nu exista o delimitare netă a atribuţiilor celor care lucrau împreună într-o tură, astfel încât, controlul documentar, aplicarea ştampilei şi implementarea în baza de date, au putut fi realizate fie de câte un lucrător, în mod distinct, câte o activitate, fie de unul singur, toate activităţile enumerate, când celălalt lipsea. Cert este faptul că inculpatul a fost recunoscut de către unul dintre martorii denunţători ca fiind persoana care a primit banii şi tot din baza de date rezultă că inculpatul a făcut operarea fără menţiunea necesară privind depăşirea termenului legal de şedere; în cazul celorlalţi martori denunţători, într-adevăr nu există o identificare a inculpatului, făcută de către aceştia, însă există elementul obiectiv privind accesarea bazei de date de către inculpat şi neoperarea în aceasta a menţiunii că martorii au avut termenul de şedere în străinătate depăşit. împotriva acestui fapt obiectiv, ce, în opinia instanţei, atestă vinovăţia inculpatului, s-a apreciat că apărarea acestuia nu are forţa de a conduce la o altă concluzie; apărarea inculpatului, care, în esenţă, a încercat să transfere răspunderea penală asupra colegului său de tură, ar putea crea un dubiu care să îi fie favorabil, însă nu în cauza de faţă, unde s-a dovedit nesinceritatea sa, respectiv, în contextul în care inculpatul a fost recunoscut de către martorul V.V.C. ca fiind persoana care a primit banii, fapt contestat de către inculpat.
În apărare s-a tins şi la acreditarea ideii că banii au fost daţi transportatorilor şi că există posibilitatea ca aceştia să şi-i fi însuşit fără a-i înmâna poliţistului de frontieră; în opinia instanţei, această posibilitate este infirmată obiectiv de datele cauzei. Este demonstrant că banii au fost predaţi poliţistului de frontieră, întrucât persoanele care au predat banii transportatorilor erau .conform declaraţiilor date de aceştia, cu termenul de şedere în străinătate depăşit şi cu toate acestea nu au fost operate ca atare în baza de date, de către poliţistul de frontieră. Logica acestui fapt sugerează fără echivoc că banii au fost daţi poliţistului de frontieră tocmai pentru efectuarea unei implementări necorespunzătoare a datelor şi că banii nu au fost însuşiţi de către transportatori.
Prima instanţă a apreciat, faţă de considerentele expuse, că materialul probator analizat demonstrează vinovăţia inculpatului S.F.
Împotriva acestei sentinţe, inculpatul S.F. a declarat apel în termen, solicitând admiterea acestuia şi desfiinţarea sentinţei apelate, în sensul de a se dispune achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât fapta nu există; în dezvoltarea motivului de apel invocat a apreciat că o cercetare judecătorească bazată exclusiv pe declaraţiile luate în cursul urmăririi penale nu poate conduce în mod indubitabil la confirmarea stării de fapt reţinută în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanţei.
Prin Decizia penală nr. 62 A din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul apelant S.F., a desfiinţat în întregime sentinţa penală apelată şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7alin. (1) din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pe motiv că fapta nu a fost săvârşită de inculpat.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a se decide astfel s-au reţinut, în esenţă, următoarele: Din coroborarea întregului material probatoriu existent la dosarul cauzei, rezultă cu certitudine patru aspecte, şi anume:
- faptul că inculpatul S.F. a fost de serviciu în data de 12 decembrie 2005, exercitându-şi atribuţiunile de serviciu pe sensul de intrare în România în PTF Valea lui Mihai Barantău, fiindu-i atribuită ştampila de trafic cu codul 08, şi că a efectuat operaţiuni de implementare, având codul de operator 312, cod ce aparţine inculpatului S.F.; Alături de inculpat, mai era de serviciu şi M.T.N.
- faptul că există mai multe persoane care au intrat în ţară la data de 12 decembrie 2005 între orele 22-23, având termenul de şedere în străinătate depăşit, menţiuni care nu au fost implementate în baza de date;
- faptul că, potrivit declaraţiilor martorilor denunţători, au fost remise anumite sume de bani unui poliţist de frontieră, cu titlu de mită, întrucât aveau termenul legal de şedere în străinătate depăşit;
- faptul că, atâta vreme cât inculpatul avea atribuită ştampila de trafic cu codul 08 şi a efectuat operaţiuni de implementare având codul de operator 327, şi-a încălcat atribuţiile de serviciu prin aceea că nu a introdus în baza de date anumite persoane care aveau termenul de şedere în străinătate depăşit, respectiv pe martorii denunţători;
Din probele administrate la dosar nu rezultă că inculpatul S.F. este cel care ar fi primit sumele de bani respective cu titlu de mită, martorii audiaţi arătând că nu-l pot descrie pe poliţistul de frontieră căruia i-au remis sumele de bani. Singurul care susţine că îl recunoaşte pe S. ca fiind poliţistul căruia i-ar fi dat 200 Euro cu titlu de mită nu se coroborează cu nici o altă probă la dosar; de altfel, dat fiind faptul că, aşa cum am arătat anterior, la dosar nu există un proces-verbal de recunoaştere, instanţa nu poate lua în considerare aceste afirmaţii decât cu titlu de indiciu.
O mare parte a acestor declaraţii se referă la procedura în care se remiteau în general aceste sume de bani poliţiştilor de frontieră de la Valea lui Mihai-Barantău, însă astfel de afirmaţii cu titlu general nu pot constitui fundamentul condamnării unei persoane, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, martorul C.M. indică pe poliţiştii de frontieră P.B.J., M.T.N. şi P.I.O., colegi ai inculpatului S. cărora le-ar fi remis anumite sume de bani de-a lungul timpului, fapt care din nou ridică semne de întrebare cu privire la vinovăţia inculpatului S., cu atât mai mult cu cât martorul M.T., indicat mai sus, era coleg cu inculpatul şi îl supraveghea pe acesta, fiind în aceeaşi tură cu el.
De remarcat că ceilalţi poliţişti de frontieră angajaţi la Vama Valea lui Mihai-Barantău, respectiv P.B.J., S.T.I. şi H.C. au fost trimişi în judecată printr-un rechizitoriu distinct, la data 15 februarie 2007, înregistrat la Tribunalul Bihor sub număr 966/111/2007, şi care ulterior a fost strămutat la Tribunalul Mureş. Numitul M.T.N. a fost trimis în judecată ulterior la data de 8 iunie 2006 prin rechizitoriul din dosar nr. 148/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, întrucât prin rechizitoriul din dosar nr. 966/111/2007 s-a dispus disjungerea cauzei faţă de acest din urmă inculpat, avându-se în vedere faptul că la comiterea infracţiunilor acesta a lucrat singur, actele infracţionale săvârşite nefiind în legătură cu cele săvârşite de inculpaţii cercetaţi.
În cauză nu a fost începută urmărirea penală faţă de martorii denunţători pentru infracţiunea de dare de mită şi nici nu au fost efectuate cercetări în acest sens, soluţie care s-ar fi impus din punct de vedere procedural, atâta vreme cât şi aceştia sunt autorii unei infracţiuni distincte de dare de mită, în modalitatea remiterii unor sume de bani, urmând ca, în final, să se ţină seama de dispoziţiile art. 255 alin. (3) C. pen., potrivit cărora nu se pedepseşte mituitorul care denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Ca atare, apreciind că există un dubiu rezonabil apreciat , în limitele jurisprudenţei CEDO, instanţa de apel a făcut aplicarea principiului in dubio pro reo, astfel că a dispus achitarea inculpatului S.F. în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., pe motiv că fapta nu a fost săvârşită de inculpat.
Împotriva sus-arătatei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
În motivarea recursului, Parchetul invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a criticat Decizia recurată pentru greşita achitare a inculpatului S.F., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, susţinând, pentru motivele pe larg expuse în încheierea de şedinţă din 23 martie 2011, care face parte integrantă din prezenta decizie, că se impune casarea hotărârii instanţei de apel şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţată de prima instanţă.
Recursul este fondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că instanţa de fond, făcând o corectă şi judicioasă apreciere a probelor administrate la urmărirea penală şi cu ocazia cercetării judecătoreşti, a stabilit că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată.
Astfel, declaraţiile martorilor care au afirmat că inculpatul şi un alt poliţist de frontieră - a fost acela ce a efectuat controlul documentar şi a primit sumele de bani se coroborează cu datele furnizate de Inspectoratul Poliţiei de Frontieră Bihor, de Registrul de evidenţă a paşapoartelor reţinute, de Registrul de evidenţă privind planificarea personalului şi a ştampilelor de trafic folosite, date ce atestă că implementarea în baza de date s-a efectuat de către operatorul de date cu numărul de cod 312, ce aparţine inculpatului S.F. - aspect incontestabil dovedit în cauză ,în data de 12 decembrie 2005, dată la care au intrat în ţară martorii denunţători V.V.C., V.I. şi B.R., martori ce au fost implementaţi în baza de date ca fiind persoanele ce au intrat în ţară în ziua mai sus menţionată, fără a fi făcute menţiuni referitoare la depăşirea termenului de şedere în străinătate, deşi, pentru alte persoane ce au avut termen de şedere în străinătate depăşit, s-au întocmit taloanele corespunzătoare.
Cu privire la depoziţia martorului V.V.C., s-a menţionat că, în finalul declaraţiilor sale, acesta a făcut menţiunea că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. de pe planşa foto, pusă la dispoziţie de organul judiciar ca fiind poliţistul ce a verificat paşapoartele şi a primit banii.
Cu privire la valoarea acestei recunoaşteri a inculpatului făcută prin declaraţie de către martorul V.V.C., s-a impus precizarea că la dosarul cauzei nu a fost depus un proces verbal de recunoaştere după planşă fotografică, deşi s-au făcut demersuri în acest sens. S-a apreciat însă că lipsa acestui proces-verbal cu valoare probatorie nu infirmă declaraţia martorului, sub aspectul menţiunii că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. ca fiind poliţistul de frontieră căruia i-a dat banii; într-adevăr, acest aspect nu poate fi verificat de către instanţă, respectiv, nu se poate verifica dacă persoana recunoscută de martor este inculpatul S.F., însă martorul, în cuprinsul declaraţiei sale (paragraf penultim), face o descriere fizică a inculpatului care corespunde, în mod evident înfăţişării sale; în concret, martorul arată că „în legătură cu poliţistul care a fost de serviciu în data de 12 decembrie 2005 la orele 22:00 în Valea lui Minai, care a verificat paşapoartele şi căruia i-a dat suma de 200 Euro pentru a nu-i pune interdicţie, acesta are aproximativ 30 ani, este slăbuţ, cu tenul puţin mai închis şi a remarcat că avea urechile puţin mai mari". La fila 14 dosar de urmărire penală se află o planşă foto ce conţine, la poziţia 6, fotografia inculpatului, astfel încât s-a constatat corespondenţa dintre descrierea făcută de martor şi aspectul fizic al inculpatului. Din această perspectivă, s-a apreciat că se poate concluziona, chiar în absenţa procesului-verbal de recunoaştere de pe planşă foto, că martorul l-a recunoscut chiar pe inculpatul S.F., ca fiind poliţistul de frontieră căruia i-a dat banii. Totodată, concludenta depoziţiei martorului decurge şi din împrejurarea că inculpatul S.F. a fost de serviciu la data intrării în ţară a martorilor denunţători, dată la care aceştia au fost implementaţi în baza de date prin folosirea codului de operare 312, ce aparţinea - cu certitudine - inculpatului S.F., fără a se face menţiunea privind depăşirea termenului legal de şedere în străinătate. Faptul că martorul V.V.C. l-a recunoscut pe inculpat, în afara oricărui dubiu, rezultă şi din împrejurarea că, la data de 12 decembrie 2005, când martorul a intrat în ţară, inculpatul S.F. era de serviciu împreună cu numitul M.T., iar acesta din urmă se regăseşte pe planşa aflată la fila 24 din dosarul de urmărire penală.
Era exclus ca un agent să introducă date în sistem luate de către un alt agent, întrucât acesta era chiar rolul codului personalizat; nu era posibil nici ca ştampilele să fie folosite de către alţi agenţi.
În acest context probator, Înalta Curte apreciază că principiul «in dubio pro reo » - invocat în considerentele deciziei atacate – nu era incident, calitatea inculpatului - de autor al infracţiunii imputate -fiind cu suficientă dovedită.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de alte împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală; având în vedere aceste criterii, Înalta Curte apreciază că pedeapsa privativă de libertate - 2 ani închisoare - stabilită inculpatului de instanţa de fond este aptă să asigure reeducarea acestuia şi formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, chiar fără a fi efectiv executată, avându-se în vedere că acesta nu are antecedente penale, a participat la toate etapele procedurii judiciare, este tânăr, are un comportament corespunzător în familie şi în societate încât scopul pedepsei poate fi atins şi prin suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.
Astfel fiind, Înalta Curtea va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, va casa Decizia penală recurată şi, în parte, sentinţa penală nr. 216/P din 3 noiembrie 2009 a Tribunalului Bihor, secţia penală, şi, rejudecând :
În baza art. 861 C. pen. va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului S.F. pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fixând un termen de încercare pe o durată de 4 ani, conform art. 862 C. pen.
Conform art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul va trebui să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă.
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Va pune în vedere inculpatului dispoziţiile art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 62/A din 5 octombrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul S.F.
Casează Decizia penală recurată şi, în parte, sentinţa penală nr. 216/P din 3 noiembrie 2009 a Tribunalului Bihor, secţia penală, şi, rejudecând :
În baza art. 861 C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului S.F. pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fixând un termen de încercare pe o durată de 4 ani, conform art. 862 C. pen.
Conform art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Pune în vedere inculpatului dispoziţiile art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării subsupraveghere a executării pedepsei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1375/2011. Penal. Cerere de liberare... | ICCJ. Decizia nr. 1396/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
