ICCJ. Decizia nr. 1446/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1446/2011
Dosar nr. 3316/1/2011
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra plângerii de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, petiţionarul D.D., a solicitat efectuarea de cercetări faţă de procurorul C.C., pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor de abuz în serviciu contra persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) şi (3) C. pen. sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 242 C. pen., fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi instigare la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25 - art. 288 alin. (1) şi (2) C. pen.
În motivarea plângerii sale, în esenţă, petentul a arătat că este nemulţumit de soluţia de trimitere în judecată, dispusă de procurorul C.C., pentru următoarele motive: i-a atribuit calitatea de învinuit doar pentru că nu l-a putut audia ca martor (lipsea avizul special necesar martorului, prevăzut de art. 28 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională) şi totodată în baza unei „strategii de a bloca punerea în executare"; a unor hotărâri judecătoreşti prin care reclamantul avusese câştig de cauză în raport cu angajatorul (S.R.I.); a refuzat să-i ia declaraţie olografă în calitate de învinuit, la termenul din 26 martie 2008, având un comportament coleric şi un limbaj violent, ameninţându-l cu punerea sub acuzare a soţiei sale sau reţinerea sa; la data de 02 iunie 2008, văzând că „refuză să declare ceea ce dorea să audă";, procurorul ar fi refuzat să-l primească în birou, ameninţându-l din nou cu reţinerea; la data de 11 iunie 2008, procurorul l-ar fi „hărţuit nemotivat";, ţinându-l să aştepte pe hol 5 ore, în împrejurările în care îl „încunoştinţase expres"; de faptul că fratele, soţia şi copii minori îl aşteaptă în autoturismul din faţa sediului parchetului, întrucât urmau să se deplaseze pe litoral pentru un sejur ce începea chiar în acea zi. Audierea în ziua respectivă a început la orele 1330, în prezenţa avocatului din oficiu S.E., care „a fost chemată expres pentru a putea fi el legal reţinut";, după ce în intervalul de până la sosirea avocatului din oficiu procurorul l-ar fi ameninţat pe învinuit cu reţinerea pe motiv că stă (pe holul parchetului - n.n.) şi ascultă la uşă (biroul procurorului - n.n.). în acest timp, petentul nu a putut să ia atunci legătura cu familia, având telefonul mobil oprit la poartă, şi că jandarmul cu postul pe palierul biroului procurorului a primit ordin să-l supravegheze; procurorul a manifestat „duşmănie";, rezultând în opinia petentului din aceea că „pentru faptele pentru care a început urmărirea penală nu avea nici o probă, ci doar declaraţii extrajudiciare, iar faptele imputate erau comise de alte persoane în anul 2004";, precum şi din faptul că a redactat o ordonanţă de reţinere la data de 18 iunie 2008, pe care ulterior ar fi rupt-o în faţa avocatului S.E.; i-a adus la cunoştinţă învinuirea în prezenţa avocatului din oficiu, în împrejurările în care solicitase în scris că doreşte să fie asistat de apărător ales - în speţă soţia (magistrat procuror) care la data respectivă nu fusese încă pusă sub învinuire; a avut o conduită abuzivă la termenul din data de 18 iunie 2008, când a luat (cel puţin în parte) declaraţia învinuitului fără prezenţa apărătorului din oficiu - pe care l-a scos din birou pe motiv că declaraţia urma să conţină informaţii clasificate - după care a determinat avocatul să semneze declaraţia alături de învinuit; în aceeaşi zi, pe parcursul audierii, procurorul i-ar fi spus „ca în cazul în care îşi da demisia necazurile lui se vor sfârşi";; l-a citat şi audiat din nou ca învinuit la data de 12 noiembrie 2008, în prezenţa avocatului din oficiu, demers procedural considerat abuziv de petent întrucât, în opinia sa, nu se justifică o nouă audiere în împrejurările în care el „trimisese anterior 3 declaraţii prin poştă";, declaraţii în cuprinsul cărora pretinde că lămurise cauza sub toate aspectele; a început „în mod complet nelegal"; urmărirea penală faţă de D.R. (la data de 26 ianuarie 2009), ceea ce „a dovedit cu certitudine reaua credinţă a procurorului manifestată exclusiv împotriva intereselor ... legale"; ale petentului fiind puse tot de el în legătură cu motivaţia ce ar fi avut-o procurorul, şi anume „de a se răzbuna faţă de trimiterea în judecată a unor adjuncţi ai directorului SRI, demers realizat de D.N.A. - Secţia parchetelor militare în decembrie 2008, ca urmare a sesizării petentului; a citat-o telefonic pe învinuita D.R. pentru termenul din 13 februarie 2009, ocazie cu care i-ar fi spus să vină fără avocat ales şi, deşi D.R. ar fi menţionat expres că renunţă la avocatul ales, procurorul a respins în mod nelegal, verbal, cererea învinuitei de a i se prezenta materialul de urmărire penală fără prezenţa vreunui apărător, fixând un nou termen la 17 februarie 2009, pentru ca învinuita să se prezinte cu apărător; procurorul refuza să dea soluţie în dosar, deşi trecuseră 18 luni de la data punerii sub învinuire; din cauza comportamentului din timpul urmăririi penale, şi mai ales datorită „ameninţării cu reţinerea din data de 11 iunie 2008";, starea sa de sănătate s-a deteriorat; din cauza punerii sub învinuire a fost pus la dispoziţie cu consecinţa diminuării cu peste 50% a drepturilor financiare, „bani pe care în ipoteza achitării subsemnatului, nu-i mai pot recupera vreodată";; urmărirea penală ar reprezenta nu un act procedural ci doar o încercare de a-l determina „să plece din sistem"; (S.R.I.), şi totodată o consecinţă a faptului că petentul ar fi „atins interesele de grup ale celor care l-au sancţionat";; procurorul a schimbat încadrarea juridică din fals intelectual în fals în înscrisuri oficiale, şi a refuzat să-i prezinte avocatului ales al învinuitului petent înscrisul fals, pe motiv că este clasificat, deşi „înscrisul pretins a fi fabricat stă la baza dosarului penal";; procurorul a refuzat să-i prezinte mai multe înscrisuri şi a procedat nelegal şi abuziv când nu i-a permis şi lui (ci doar avocatului, care a cerut expres acest lucru) să asiste la audierea părţii vătămate şi martorilor; procurorul a manifestat „interes exclusiv în trimiterea în judecată a altor doi procurori care au avut curajul să înfrunte SRI"; şi „totul pentru a da satisfacţie celor care i-au dat ordin să instrumenteze acest dosar în mod abuziv, aşa cum a realizat în întreaga ancheta";; procurorul nu ar fi dat curs - în mod voit - unei afirmaţii făcute cu ocazia unei confruntări de partea vătămată C.G.I., afirmaţie care în opinia petentului era „importantă pentru consecinţele juridice ale infracţiunilor pentru care sunt acuzat";; procurorul „l-a audiat la modul general şi l-a făcut în mod forţat parte vătămată"; pe G.C.I., deşi acesta nu formulase vreo plângere anterioară; procurorul „a început urmărirea penala fără a menţiona care sunt consecinţele juridice ale actului falsificat invocat";; deşi a solicitat expres să fie anunţat de efectuarea oricărui act de urmărire penală pentru ca apărătorul său ales să-l poată asista la activităţile respective, procurorul a procedat la audierea mai multor martori, în lipsa avocatului (ales sau desemnat din oficiu) şi fără a exista nici o dovadă a încunoştinţării vreunuia din aceştia, astfel încât s-ar fi încălcat dreptul de apărare şi s-au putut obţine declaraţii doar în sensul vizat de procuror, fără posibilitatea ca martorii să răspundă şi întrebărilor formulate de apărătorul învinuitului; procurorul a dat într-un alt dosar, o soluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de unele cadre S.R.I., dosarul respectiv fiind format la sesizarea petentului, iar acesta din urmă pune în legătură cele două cauze (cea invocată şi cea în care este el învinuit) cu concluzia unui alt abuz al procurorului şi cu critici asupra respectivei soluţii de neîncepere a urmăririi penale; prezentarea materialului de urmărire penală, din data de 19 mai 2009, în condiţii nelegale - în lipsa avocatului ales (care nu s-a putut prezenta, fiind bolnavă), în prezenţa unui avocat din oficiu ce nu cunoştea dosarul, fără a se acorda un timp rezonabil studierii celor peste 1000 file, cu respingerea cererii de amânare formulată de învinuiţi şi cu refuzul procurorului de a se consemna în procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală orele între care s-a efectuat activitatea şi a tuturor cererilor şi declaraţiilor suplimentare făcute de învinuiţi; respingerea nejustificată a mai multor cereri de administrare probe şi nedetalierea/lipsa probării cheltuielilor judiciare de 3000 lei stabilite prin rechizitoriu în sarcina inculpatului D.D., în conformitate cu Ordinul nr. 529/C/2007 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; procurorul, la mai multe termene la care l-a citat, nu a îndeplinit vreun act procesual, ci aşa cum afirmă D.D. - „văzând că nu declar ceea ce vrea el să audă mă trimitea acasă";; a fost supus permanent „la constrângeri psihice ori violenţe verbale";, cu detalierea situaţiei din data de 11 iunie 2009, când ar fi fost ameninţat expres cu reţinerea de către procuror şi ar fi fost reţinut în sediul parchetului, contrar voinţei lui, mai mult de 5 ore (între 0815 - ora intrării în sediul şi 1307 - ora consemnată în procesul-verbal întocmit de procuror în ziua respectivă), în împrejurările în care i s-a interzis soţiei sale să-l asiste, apoi a fost numit un avocat din oficiu deşi apărarea nu era obligatorie, iar pe de altă parte procurorul Ie-a cerut jandarmilor de serviciu să-l păzească şi să solicite o maşină pentru a-l conduce la arest, redactând şi ordonanţa de reţinere pe care ulterior a rupt-o; alin. (3) al art. 266 C. pen. este atras, ca încadrare juridică, de susţinerile petentului referitoare la faptul că martorul (ulterior învinuit, care a fost în final scos de sub urmărire penală) D.P.M.M., care a dat la început declaraţii în favoarea lui D.D., ar fi fost constrâns psihic/ameninţat de procuror şi determinat astfel să-şi schimbe declaraţiile, care au fost utilizate în acuzarea lui D.D.; referitor la sustragerea de înscrisuri prevăzută de art. 242 C. pen., procurorul ar fi jurat documentul"; intitulat „Cerere administrare probe"; trimis de învinuitul D.D. prin fax la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; în împrejurările în care prezentarea materialului de urmărire penală din cauza finalizată cu rechizitoriu s-a realizat la data de 19 mai 2009 fără ca el să fi semnat acel proces verbal, a transmis ulterior prin fax cererea de probe, asupra căreia procurorul - primind-o - trebuia să se pronunţe înainte de emiterea rechizitoriului; procurorul C.C. este cel care a sustras înscrisul, în scopul de a rămâne valabil actul de prezentare al materialului de urmărire penală din data de 19 mai 2009 şi a putea astfel emite cu aparenţa legală rechizitoriul, fără a mai analiza şi fără a se mai pronunţa asupra noii cereri de administrare probe, dar mai ales fără a administra efectiv probatoriul solicitat, după care ar fi fost necesară o nouă prezentare a materialului de urmărire penală; privitor la aceeaşi infracţiune, a susţinut că şi alte înscrisuri nu s-au regăsit la dosarul de urmărire penală trimis cu rechizitoriul instanţei de judecată, fiind o notă de redare în formă scrisă „a unor discuţii ambientale dintre martorii G.M. şi D.M.P.M., trimisă în probaţiune de martorul D. şi extrem de utilă cauzei";, o declaraţie a martorului B.C. şi mai multe alte file din dosarul de urmărire penală numerotat (se deduce că din volumul I al dosarului de urmărire penală, întrucât dosarul conţine, conform adresei de înaintare la instanţă, în total 6 volume din care primul are 607 file, al doilea 295 file iar toate celelalte câte mai puţin de 100 de file), respectiv cele cu numerele 149,158, 306, 596 şi 467-477; infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), constând în aceea că: procurorul, în cuprinsul unei ordonanţe din 26 martie 2009 prin care a respins cererea învinuitului de a se efectua în cauză o expertiză grafologică, ar fi reţinut o altă situaţie de fapt decât cea care, în opinia petentului, rezulta din înscrisurile existente la dosar, în cuprinsul unui proces-verbal (datat 13 februarie 2009), ar fi „inserat date şi informaţii nereale pentru a justifica neîndeplinirea activităţii de prezentare a materialului de urmărire penală";. Este vorba de aceleaşi împrejurări reclamate şi la „categoria"; abuzuri, în care procurorul i-ar fi citat telefonic pe învinuiţi fără a le comunica că la termenul pentru care i-a chemat se intenţionează prezentarea materialului de urmărire penală, după care, deşi învinuiţii s-au prezentat şi ar fi solicitat prezentarea materialului fără prezenţa vreunui apărător, procurorul nu a mai efectuat actul procedural, cu alte motivaţii reale decât cele consemnate în procesul verbal constatator indicat de petent, existenţa mai multor procese-verbale aflate la dosarul de urmărire penală, acte ce consemnează înştiinţarea avocatului din oficiu S.L. cu privire la data/locul efectuării unor acte procedurale, deşi în realitate avocatul nu a fost încunoştinţat cu privire la efectuarea acelor acte procedurale.
Pentru dovedirea afirmaţiilor/susţinerilor sale, D.D. a depus la dosar un set de înscrisuri şi un compact-disc, descrise detaliat în procesul verbal întocmit în acest sens la data de 9 august 2009, şi a solicitat în plus administrarea mai multor mijloace de probă, constând în înscrisuri, cercetări în legătură cu conţinutul înscrisurilor şi motivul lipsei lor din dosarul de urmărire penală, audierea în calitate de martori a unor persoane, efectuarea unei percheziţii informatice asupra calculatorului din biroul procurorului C.C., folosit de acesta pentru redactarea ordonanţei de reţinere, a lui D.D. la data de 11 iunie 2008, pentru a se constata redactarea ordonanţei,- verificări asupra realităţii aspectelor consemnate în procesele verbale întocmite de procuror, indicate de petent, în legătură cu încunoştinţarea apărătorilor învinuitului despre data şi locul efectuării unor acte şi activităţi de urmărire penală, verificarea legalităţii procedurii urmate şi a actului constatator (procesul verbal) privind prezentarea materialului de urmărire penală, din data de 19 mai 2009, dispunerea unei expertize psihiatrice a procurorului C.C., despre care în cuprinsul plângerii şi al declaraţiei olografe D.D. afirmă în repetate rânduri că „este disfuncţional";, manifestă „comportament deviat şi coleric"; ce indică „grave tulburări psihice";.
Prin rezoluţia din 18 februarie 2011, dată în dosarul nr. 937/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, în baza art. 228 alin. (1) şi (6) şi art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimat, pentru infracţiunile reclamate, prevăzute de art. 25 - art. 288 alin. (1) C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 266 alin. (2) şi (3) C. pen., art. 272 ipoteza a 2-a C. pen. art. 242 C. pen., şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât faptele nu există, iar pentru infracţiunea prevăzută de art. 272 ipoteza a 2-a C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
S-au reţinut, din verificările efectuate, următoarele:
- Infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri oficiale nu există, constituind doar o simplă invocare a acestui text de lege in actul de sesizare, fără trimitere la fapte concrete în acest sens şi fără a se putea circumscrie vreuneia din situaţiile de fapt detaliat descrise de autorul sesizării.
- Cu privire la faptele sesizate ca infracţiuni de fals intelectual, acestea nu există din punct de vedere juridic, ca infracţiuni, întrucât ceea ce a reţinut procurorul în cuprinsul ordonanţei de respingere a efectuării expertizei grafologice este rezultatul propriei percepţii asupra situaţiei de fapt, rezultat materializat într-un act procedural legal, motivat, şi în discutarea căruia este obligatorie premisa de bună credinţă. Cu privire la temeinicia actului, aprecierea nu poate aparţine în prezent decât instanţei de judecată, care va stabili dacă respectiva probă este utilă, posibilă, şi trebuie totuşi administrată în cauză.
- afirmaţiile privind citarea telefonică a învinuiţilor pentru termenul din 13 februarie 2009 fără a le aduce la cunoştinţă că se va proceda la prezentarea materialului de urmărire penală, după care, la termen, procurorul a refuzat nejustificat să prezinte materialul de urmărire penală, sunt făcute fără nici un suport probatoriu. In opoziţie, procurorul a reţinut în rechizitoriu (fila 60) „învinuiţii D.D. şi D.R. au fost citaţi pentru data de 12 februarie 2009, în vederea prezentării materialului de urmărire penală. Aceştia au solicitat fixarea altei date, motivat de nevoia de a se prezenta în aceeaşi zi ca intimaţi într-un litigiu civil, pendinte la Tribunalul Braşov. Prin notă telefonică s-a stabilit ca actul procedural să se îndeplinească la data de 13 februarie 2009, când înv. D.R. s-a prezentat fără apărătorul ales şi a refuzat administrarea actului procesual în prezenţa unui avocat din oficiu, după cum s-a consemnat în procesul verbal încheiat cu acel prilej. In aceste condiţiuni, prezentarea materialului de urmărire penală s-a prorogat pentru data de 17 februarie 2009, când învinuiţii nu s-au prezentat. La aceeaşi data, înv. D.D. a trimis prin fax o cerere de recuzare a procurorului de caz...";.
- Referitor la efectuarea unor acte procedurale fără prezenţa avocatului din oficiu al învinuitului, în împrejurările în care asistenţa juridică nu era obligatorie, chestiunea pune în discuţie doar o eventuală nulitate relativă a actelor procedurale astfel întocmite, asupra căreia poate decide în prezent doar instanţa de judecată.
Pretinsele falsuri intelectuale din conţinutul proceselor verbale de încunoştinţare a apărătorului din oficiu reprezintă simple afirmaţii, ce nu pot răsturna prezumţia de bună credinţă a magistratului procuror; s-a înlăturat proba extrajudiciară propusă de petent (redarea unei convorbiri telefonice cu avocata din oficiu) ca fiind îndoielnică şi subiectivă în contextul general în care D.D. şi-a formulat acuzaţiile din sesizare.
- Infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) şi (3) C. pen. nu există, sesizarea cu privire la această infracţiune (şi în mare măsură şi la celelalte invocate) fiind în mod evident rezultatul unei atitudini/abordări absolut subiective a petentului, care contrar pregătirii şi educaţiei profesionale pe care o are, sau tocmai în baza acesteia, a optat pentru utilizarea cu rea credinţă, pe întreg parcursul procesului penal îndreptat împotriva sa, a tuturor căilor, legale ori la limita abuzului de drept, pentru a împiedica atragerea răspunderii sale penale, pentru a tergiversa, a decredibiliza şi în final a se victimiza.
S-a reţinut că învinuiţii (soţii D.) au apelat la instrumentele procedurale (cereri repetate, plângeri, amânări, recuzări, ş.a.) avute la dispoziţie în apărare, procurorul Ie-a utilizat pe cele specifice, raportate şi la comportamentul învinuiţilor, pentru a putea finaliza urmărirea penală. Faptul că, la unele termene, învinuitul/învinuiţii au petrecut în sediul parchetului intervale de timp care aparent depăşesc timpul ce s-ar putea considera materialmente necesar efectuării unui anume act procedural, nu constituie sine die acţiuni de ameninţare, promisiuni sau violenţe din partea organului de urmărire penală, făcute în scopul de a obţine declaraţii, aşa cum cere textul incriminator (art. 266 C. pen.). Pe de altă parte, trebuie ţinut cont că pentru activităţile de anchetă penală nu există şi nici nu ar putea exista normative de timp, bineînţeles cu excepţia cazului măsurilor restrictive de libertate, iar în împrejurările concrete ale speţei intervalele de timp reclamate nu au depăşit o limită de rezonabilitate, având în vedere şi chestiunile concrete atunci incidente, precum chemarea avocatului din oficiu ori acordul/refuzul învinuiţilor de a da declaraţii cu/fără apărător.
- Referirile petentului la constrângeri psihice ori violenţe verbale ce le-ar fi suferit constant din partea procurorului, culminând cu ameninţarea prin redactarea ordonanţei de reţinere din data de 1 iunie 2009, nu pot fi luate decât sub beneficiu de inventar, însăşi atitudinea şi demersurile procesuale ale lui D.D. fiind dovadă a faptului că nu a fost influenţat/determinat de către procuror să procedeze vreodată contrar intereselor sale în calitate de învinuit, iar ameninţarea cu aplicarea legii (înţelegând inclusiv măsurile procesuale legale) nu constituie ameninţare în sens penal. Chiar în ipoteza - improbabilă dar posibilă - în care procurorul de caz a redactat o ordonanţă de reţinere a învinuitului, fără să o semneze şi să aplice ştampila instituţiei, după care, reanalizând elementele şi circumstanţele cauzei, a renunţat la emiterea oficială a actului, fapta poate pune în discuţie profesionalismul, rezistenţa la stres ori capacitatea de decizie a procurorului, dar în nici un caz nu poate fi interpretată ca cercetare abuzivă, comisă cu vinovăţie (intenţie) penală.
- Nici infracţiunea de sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 C. pen., nu se poate reţine ca existentă în cauza analizată.
- Cu privire la cererea de probe trimisă prin fax la data de 21 mai 2009, s-a reţinut că înscrisul a fost primit - în modalitatea descrisă de petent - şi există, fiind arhivat la urma de casa a dosarului penal.
Faptul că respectivul înscris nu a fost introdus în dosarul de urmărire penală trimis instanţei de judecată se poate circumscrie nu infracţiunii prevăzută de art. 242 C. pen. ci aceleia prevăzută de art. 272 ipoteza a 2-a C. pen. (reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, în modalitatea împiedicării în orice mod ca un înscris să ajungă la instanţa de judecată). Din această perspectivă, trebuie observat că înscrisul nu era destinat instanţei (aşa cum cere textul incriminator) ci procurorului (la care a ajuns), rămânând de apreciat dacă nu era destinat în mod indirect instanţei, în sensul vreunei obligaţii legale ce incumbă procurorului de a fi depus cererea în dosarul trimis spre judecată, obligaţie pe care să o fi încălcat cu intenţie infracţională.
S-a reţinut că procurorul nu are o asemenea obligaţie expresă decât în sensul foarte larg al depunerii/ataşării tuturor probelor (atât în defavoarea cât şi în favoarea inculpatului), însă înscrisul în discuţie nu este nici mijloc de probă nici dovadă a efectuării vreunui act procedural, cu atât mai mult cu cât (şi foarte important) a fost depus după finalizarea urmăririi penale - marcată prin prezentarea materialului de urmărire penală ce se efectuase cu două zile înainte.
Ca şi concluzie la acest punct, soluţia în cauză s-a dat şi sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 272 ipoteza a 2-a C. pen., având în vedere că autorul plângerii a sesizat o situaţie de fapt a cărei încadrare juridică este atributul exclusiv al organelor juridice.
- Cu privire la celelalte două înscrisuri a căror sustragere a fost reclamată şi care au fost de asemenea identificate la urma dosarului penal nr. 1563/P/2007 (declaraţia martorului B.C.L. şi redarea în formă scrisă a unei convorbiri telefonice - probă extrajudiciară), s-a reţinut că nu rezultă vreun indiciu ori măcar vreun argument logico juridic care să susţină reţinerea intenţiei din partea procurorului, ca formă a vinovăţiei penale cerută de conţinutul constitutiv al infracţiunii în discuţie, privind executarea unei acţiuni de împiedicare a ajungerii unui înscris necesar soluţionării cauzei la instanţa căreia i-ar fi fost destinat.
Chiar dacă respectivele înscrisuri - considerate probe utile soluţionării cauzei de către petent - vor fi considerate tot astfel şi de instanţa de judecată, aceasta are posibilitatea de a le solicita de la parchet şi de a le administra, perspectivă din care fapta procurorului de a le arhiva/păstra oficial în condiţiile în care învinuitul ştia de existenţa înscrisurilor, raportată la infracţiunea de reţinere sau distrugere de înscrisuri, constituie o faptă putativă, pentru care nu poate fi atrasă răspunderea penală.
Cu privire la filele „lipsă"; din dosarul de urmărire penală înaintată cu rechizitoriul instanţei de judecată, aşa cum s-a precizat şi anterior în cuprinsul prezentei rezoluţii, acuzaţia adusă de petent reprezintă doar specularea în sens infracţional a unei situaţii obiective reale însă fără nici o conotaţie penală, întrucât s-a constatat că este vorba doar de erori de numerotare.
Cu privire la celelalte fapte invocate de petent, s-a reţinut că nu prezintă vreun element ori măcar vreun indiciu de conduită infracţională a magistratului reclamat, fiind doar simple afirmaţii, alegaţii şi acuze absolut gratuite, care nu se pot proba ori nu pot avea relevantă infracţională în afara cadrului subiectiv generat de către D.D.
Cu privire la aspectul că faptele imputate au fost comise de alte persoane, că nu a fost asistat de către apărător, nelegalitatea prezentării materialului de urmărire penală, schimbarea încadrării juridice şi relevanţa probatorie a afirmaţiei unui martor, audierea de martori fără prezenţa apărătorului învinuitului, înlăturarea probelor administrate, temeinicia respingerii unor cereri, la caracterul complet al probatoriului administrat şi la justificarea cuantumului cheltuielilor judiciare, s-a reţinut că acestea sunt, toate, chestiuni legate de fondul cauzei deduse în prezent judecăţii, de stabilirea vinovăţiei şi în consecinţă atragerea sau nu a răspunderii penale a inculpatului-reclamant, în legătură cu care procurorul şi-a îndeplinit rolul prevăzut de lege, şi-a exprimat opinia legal motivată în actele procedurale întocmite, rămânând ca - în cursul firesc al procesului penal şi al funcţionării sistemului juridic în general - instanţele competente să hotărască şi să se pronunţe inclusiv asupra excepţiilor, completării probatoriului, ori asupra oricăror cereri legale făcute de părţile implicate în respectiva cauză penală.
Cu privire la afectarea stării de sănătate urmare a comportamentului procurorului şi punerea la dispoziţie, cu diminuarea drepturilor salariate, s-a apreciat că susţinerile au un evident caracter speculativ, având în vedere că, în primul caz, nu este dovedit afirmatul comportament abuziv şi oricum, nu se poate stabili (probatio diabolico) existenţa unei cauzalităţi directe între anchetă şi afecţiunile reclamate, iar în al doilea caz consecinţele sunt strict în aplicarea legii, cu posibilitatea dezdăunării în caz de achitare definitivă şi irevocabilă.
Referitor la intervalele de timp afectate anchetei cu prezenţa învinuiţilor şi la reclamata ameninţare cu arestarea, s-au reţinut aceleaşi argumente; cu privire la faptul că învinuitul era însoţit de membrii de familie care au rămas în afara sediului parchetului şi că i s-a oprit telefonul mobil la intrare, la data de 11 iunie 2009, nu au nici o relevanţă discuţiile dincolo de constatarea că primul aspect a reprezentat o opţiune personală a învinuitului şi persoanelor care-l însoţeau, fără nici o legătură cu modalitatea instrumentării cauzei penale, iar al doilea se înscrie, chiar dacă ar fi adevărat, în cadrul legal al activităţilor procesuale, fără a exista vreo dovadă că petentul a solicitat în mod expres să i se permită să ia legătura cu familia şi i s-a limitat acest drept.
Împotriva rezoluţiei sus-menţionate au formulat plângere petentul D.D. şi intimatul C.C.
Prin rezoluţia din 10 mai 2011, dată în dosarul nr. 2185/699/11-2/2011 a procurorului şef, a fost admisă plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale formulată de C.C., pentru motivul de nelegalitate determinat de greşita soluţionare în raport cu fapta prevăzută de art. 272 ipoteza a 2-a C. pen., pentru care s-a dispus soluţie, atât în temeiul prev. art. 10 lit. d), cât şi a art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C.C., în temeiul prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru fapta prevăzută de art. 272 ipoteza a 2-a C. pen.
A fost respinsă plângerea petentului D.D. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale formulată de C.C., pentru motivul de nelegalitate şi netemeinicie referitoare la nerespectarea normelor procedurale în dosarul penale nr. 1563/P/2007 al Secţiei de Urmărire penală şi criminalistică, în care a fost cercetat, la modalitatea de administrare a probelor, la cele privind respectarea drepturilor sale procesuale, neverificarea tuturor aspectelor prezentate în plângere şi neascultarea tuturor persoanelor propuse, ca neîntemeiată.
A fost respinsă plângerea împotriva aceleiaşi rezoluţii formulată de petent, pentru motivul de nelegalitate referitor la greşita instrumentare a dosarului penal în care s-a dispus trimiterea sa în judecată, de către Secţia de Urmărire penală şi criminalistică şi nu de către Secţia Parchetelor Militare, ca inadmisibilă.
Prin plângerea depusă la instanţă, motivată în scris la filele 1-5 şi 16-22, petiţionarul a solicitat desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi trimiterea cauzei în vederea începerii urmăririi penale faţă de procurorul C.C.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, procurorul a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale, realizând o amplă şi riguroasă motivare a soluţiei, prin raportare la toate aspectele invocate de petiţionar în plângere.
Într-adevăr, aşa cum a rezultat din actele premergătoare efectuate în cauză, nu sunt indicii cu privire la infracţiunile reclamate de petiţionar, magistratul procuror C.C. îndeplinindu-şi atribuţiile de serviciu în conformitate cu dispoziţiile legale.
Criticile petiţionarului referitoare la greşita soluţie de trimitere în judecată, dispusă de către intimatul procuror în dosarul penal în care petiţionarul avea calitatea de învinuit, reprezintă în realitate critici care pot fi invocate în faţa instanţei de fond investită cu soluţionarea cauzei.
Activitatea de cercetare penală a procurorului este supusă verificării procurorului ierarhic superior, care poate confirma sau infirma actele şi măsurile dispuse de acesta, pe tot parcursul efectuării urmăririi penale. Pe de altă parte, soluţia dispusă de procuror, pe baza actelor şi probelor din dosar, nu serveşte decât drept temei de trimitere în judecată a inculpatului, probele strânse în faza de urmărire penală fiind supuse cenzurii instanţei, în condiţiile specifice judecăţii, respectiv publicitate, oralitate, contradictorialitate şi nemijlocire, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale specifice fazei de judecată.
Din actele premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că infracţiunile reclamate de petiţionar nu există (infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri oficiale, de fals intelectual, infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă), neputând fi circumscrise vreuneia din situaţiile de fapt invocate în plângere.
În ce priveşte probele reţinute sau respinse de procuror în cursul urmăririi penale, strângerea lor în lipsa apărătorului ales sau din oficiu, s-a reţinut în mod corect că reprezintă rezultatul propriei percepţii asupra situaţiei de fapt, iar cu privire la temeinicia actelor acestuia, se va putea pronunţa instanţa de judecată.
Criticile privind prezentarea materialului de urmărire penală, s-au dovedit a fi neîntemeiate, procurorul efectuând demersurile necesare pentru a asigura prezenţa învinuiţilor la efectuarea acestui act procesual.
Privitor la comportamentul presupus ameninţător şi abuziv al procurorului, în scopul de a obţine declaraţii, precum şi ameninţarea prin redactarea ordonanţei de reţinere din data de 1 iunie 2009, acestea au fost infirmate de actele premergătoare, reţinându-se în mod corect că nu pot avea conotaţii penale. Sub acest aspect, petiţionarul şi soţia sa au uzat de toate mijloacele prevăzute de lege în apărare, în mod constant pe parcursul urmăririi penale.
Nici referitor la infracţiunea de sustragere de înscrisuri, constând în cererea de probe trimisă prin fax după prezentarea materialului de urmărire penală, declaraţia unui martor şi lipsa unor file din dosar, nu au rezultat indicii, dat fiind că acestea au fost găsite la urma de casă a dosarului penal, iar despre depunerea lor procurorul a făcut menţiuni.
Sub acest aspect, corect s-a reţinut că înscrisul nu era destinat instanţei (aşa cum cere textul incriminator) ci procurorului, iar acesta nu are o asemenea obligaţie expresă decât în sensul ataşării tuturor probelor (atât în defavoarea cât şi în favoarea inculpatului), însă înscrisul în discuţie nu reprezenta nici mijloc de probă, nici dovadă a efectuării vreunui act procedural, cu atât mai mult cu cât a fost depus după finalizarea urmăririi penale.
Aşa fiind, din conţinutul actelor premergătoare efectuate nu se constată indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni în sarcina intimatului procuror, acesta instrumentând actele de urmărire penală în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală.
În ce priveşte criticile petiţionarului, referitoare la lipsa probelor şi actelor de cercetare penală efectuate de către procuror urmare plângerii sale penale, acestea nu sunt întemeiate.
Urmare sesizării printr-o plângere penală, organul de urmărire penală este obligat, ca în virtutea principiilor rolului activ şi al oficialităţii, să îndeplinească toate actele necesare soluţionării plângerii cu care a fost investit şi care să-i creeze convingerea că sunt sau nu temeiuri pentru începerea urmăririi penale.
În acest sens, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, poate efectua acte premergătoare.
În cadrul acestei faze exterioare procesului penal, nefiind începută urmărirea penală în cauză, dispoziţiile procesual penale nu permit strângerea de probe, ci doar efectuarea unor verificări ale temeiniciei pretinselor fapte reclamate în conţinutul plângerii.
Aşa fiind, critica referitoare la neadministrarea probelor nu este întemeiată, întrucât în cadrul acestei proceduri, în care nu s-a creat un cadru procesual legal, nu se administrează probe.
În raport de considerentele expuse, se constată că rezoluţia procurorului este temeinică şi legală, urmând a fi respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul D.D. împotriva rezoluţiei din 18 februarie 2011 dată în dosarul nr. 937/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul D.D. împotriva rezoluţiei din 18 februarie 2011 dată în dosarul nr. 937/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, rezoluţie pe care o menţine.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1453/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1440/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
