ICCJ. Decizia nr. 1593/2011. Penal

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1593/2011

Dosar nr. 1550/1/2011

Şedinţa publică din 20 aprilie 2011

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 358 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Vaslui în Dosarul nr. 317/89/2009 s-a dispus:

- Respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul D.C.V. a fost trimis în judecată, respectiv cea prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., formulată de inculpatul D.C.V. prin apărător;

- Respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul D.C.V. a fost trimis în judecată, respectiv cea prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. a) C. pen. sau infracţiunea prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. d) C. pen. formulată de părţile civile S.T. şi S.V. prin apărător;

- Respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul I.R.C. a fost trimis în judecată, respectiv cea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de complicitate la omor calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., formulate de părţile civile S.T. şi S.V. prin apărător;

- Condamnarea inculpatului D.C.V., fiul lui I. şi M., cetăţenie română, studii 8 clase, ocupaţie muncitor necalificat, domiciliat în judeţul Vaslui, în prezent aflat în Penitenciarul de maximă siguranţă Iaşi, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. la pedeapsa de 18 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

S-a constatat că fapta pentru care inculpatul D.C.V. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare prin Sentinţa penală nr. 196 din 08 mai 2009 a Judecătoriei Huşi, rămasă definitivă la data de 26 mai 2009 prin neapelare, este concurentă cu fapta ce formează obiectul prezentei cauze.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen., art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-a contopit pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 196 din 08 mai 2009 a Judecătoriei Huşi cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

Pe durata executării pedepsei i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. în condiţiile prevăzute de art. 71 alin. (2) C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, iar în baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 27 octombrie 2008 la zi.

S-a anulat mandatul de executare nr. 217 din 26 mai 2009 emis de Judecătoria Huşi în baza Sentinţei penale nr. 196 din 08 mai 2009 a Judecătoriei Huşi şi s-a dispus emiterea unui nou mandat conform dispoziţiilor prezentei hotărâri.

S-au menţinut celelalte dispoziţii din Sentinţa penală nr. 196 din 08 mai 2009 pronunţată de Judecătoria Huşi şi au fost înlăturate cele contrarii.

Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat inculpatul I.R.C., fiul lui N. şi E., studii 10 clase, domiciliat în judeţul Vaslui, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. la pedeapsa de 3 luni închisoare.

Pe durata executării pedepsei i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.

Conform dispoziţiilor art. 81 alin. (1) C. pen., s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe durata prevăzută de art. 82 alin. (1) C. pen. respectiv pe durata de 2 ani şi 3 luni.

În temeiul dispoziţiilor art. 359 alin. (1) C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate în cazul comiterii unei noi infracţiuni, termen care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat executarea pedepselor accesorii.

S-au admis cererile formulate de părţile civile Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vaslui şi Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu" Iaşi şi în baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin OUG nr. 72/2006, a fost obligat inculpatul D.C.V. să plătească cu titlu de despăgubiri civile suma de 195,20 RON Serviciului de Ambulanţă Judeţean Vaslui şi suma de 146,67 RON Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu" Iaşi, sume actualizate la data executării.

S-a admis în parte cererea inculpatului D.C.V. şi s-a constatat că S.V. are calitate procesuală de parte civilă numai în ceea ce priveşte daunele materiale.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile S.T. şi S.V.

A fost obligat inculpatul D.C.V. să plătească părţilor civile S.T. şi S.V. cu titlu de despăgubiri civile suma de 15.000 RON.

A fost obligat inculpatul D.C.V. să plătească părţii civile S.T. cu titlu de daune morale suma de 100.000 RON, iar inculpatul I.R.C. să plătească aceloraşi părţi civile, cu aceIaşi titlu suma de 5.000 RON.

S-a respins cererea formulată de părţile civile S.T. şi S.V. privind obligarea inculpatului I.R.C. la plata daunelor materiale.

S-a dispus scutirea de la plata amenzii judiciare în sumă de câte 500 RON aplicată prin încheierea din 22 iulie 2009 martorilor P.S.F. şi O.C.

A fost obligat inculpatul D.C.V. să plătească părţilor civile S.T. şi S.V., cu titlu de cheltuieli judiciare, suma de 400 RON.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul D.C.V. la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.000 RON, iar inculpatul I.R.C. la plata sumei de 300 RON, cu aceIaşi titlu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, nr. 713/P/2008, întocmit la data de 10 februarie 2009 au fost trimişi în judecată inculpatul D.C.V. în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. şi inculpatul I.R.C. în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.

S-a reţinut prin actul de sesizare al instanţei că în noaptea de 25/26 octombrie 2008, în jurul orelor 24,00, după ce inculpatul I.R.C. a aplicat o lovitură de pumn victimei C.D., inculpatul D.C.V. a aplicat mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele victimei, cauzându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia.

Inculpatul D.C.V., în declaraţia dată în faţa instanţei a arătat că în timp ce se afla pe ringul de dans, victima a început să-l provoace în sensul că a început să-l înghiontească, în condiţiile în care între ei avusese loc un conflict anterior, ocazie cu care el a fost cel bătut de victimă şi că din Bucureşti unde se afla la muncă, victima îi trimitea mesaje de ameninţare. Inculpatul nu a înţeles să formuleze plângere împotriva victimei nici pentru loviri şi nici pentru ameninţare.

A mai arătat inculpatul că atunci când victima a încercat să plece de la discotecă, a ajuns-o din urmă şi în timp ce se afla în maşină, pentru că aceasta continua să-l jignească, a lovit-o cu pumnul prin geamul de la portiera dreaptă, care era deschis. Ulterior, când victima a coborât din maşină i-a mai aplicat o lovitură în zona feţei, astfel că aceasta a căzut jos, după care a mai lovit-o de trei ori cu piciorul în zona capului.

Inculpatul I.R.C. a sosit şi el la locul unde se afla victima. În discotecă inculpatul D.C.V. i-a adus la cunoştinţă inculpatului I.R.C. discuţia dintre el şi victimă. Acest inculpat nu a înţeles să dea declaraţii în faţa instanţei prevalându-se de dreptul la tăcere.

Din oficiu, cât şi la solicitarea inculpaţilor şi a părţilor civile, au fost audiaţi martorii: C.P., P.S.A., C.A.A., C.M.I., C.A., L.M., H.F.I., S.M., C. I.C., C.C., G.M., O.C. şi P.S.F.

S-au depus la dosar de către părţile civile S.T. şi S.V. xerocopii de pe biletele de călătorie auto, xerocopie după contractul individual de muncă al victimei, chitanţa nr. 63 din 27 octombrie 2008 privind ajutorul de înmormântare, referat de anchetă socială întocmit de Protecţia şi Asistenţa Socială din cadrul Primăriei comunei Stănileşti, biletele de ieşire din spital.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Inculpatul D.C.V. şi inculpatul I.R.C. locuiesc în comuna Lunca Banului, judeţul Vaslui, iar victima C.D. locuia în comuna Stănileşti, judeţul Vaslui.

Întrucât în comuna Lunca Banului nu se organizează discotecă, tinerii de aici merg la discoteca ce se organizează săptămânal în comuna Stănileşti.

Conform declaraţiei inculpatului D.C.V., în cursul lunii martie 2008 victima C.D. şi doi prieteni ai săi, l-au bătut pe drum, în timp ce se întorcea acasă, crede el şi datorită unei fete, C.V., care a fost prietenă atât cu victima cât şi cu inculpatul. Nu a formulat plângere penală la poliţie împotriva victimei pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, astfel încât aceste aspecte nu au fost verificate.

În seara zilei de 25 octombrie 2008, victima C.D. a plecat la discoteca organizată în comuna Stănileşti împreună cu prietenii săi, P.S.A. şi R.R., cu maşina celui din urmă, însă acesta nu a rămas la discotecă ci s-a întors acasă. Au ajuns în jurul orelor 21,30 şi, pentru că discoteca se deschidea la orele 22,00 au mers într-un bar din apropiere unde C.D. a consumat un suc, iar prietenul său o bere. Când s-a deschis discoteca, cei doi au intrat şi au început să se distreze. Aici s-au întâlnit cu inculpatul D.C.V. care venise cu prietenii săi, precum şi cu inculpatul I.R.C., care venise singur.

Inculpatul D.C.V. a consumat două beri, şi, conform spuselor sale, „era în curaj". Şi-a amintit de conflictul anterior avut cu victima C.D. şi s-a hotărât să-l bată. Şi-a exprimat această intenţie şi faţă de agentul de pază al discotecii, martorul H.F.I., care i-a spus să se liniştească şi să nu facă scandal. Inculpatul a continuat însă, să fie agitat, intrând şi ieşind din discotecă. Despre intenţia inculpatului a aflat şi victima C.D. care s-a hotărât să plece, temându-se să nu fie bătut.

În jurul orelor 24,00, victima C.D. l-a rugat pe martorul C.I.C. să-l ducă cu maşina acasă, întrucât „nişte băieţi vor să-l bată", însă nu i-a spus martorului numele acestora.

Victima i-a spus şi prietenului său cu care venise la discotecă, P.S.A. ca vrea să plece acasă, pentru că nu vrea să fie bătut şi l-a întrebat dacă merge şi el. Martorul i-a spus că vrea să mai rămână, iar C.D. l-a rugat să-l însoţească până la maşină, întrucât găsise pe cineva să-l ducă acasă. Astfel, victima a ieşit din discotecă, fiind urmată îndeaproape de C.I.C. şi de P.S.A., şi s-a îndreptat către maşina lui C.I.C., parcată pe partea dreaptă a sensului de mers spre poarta discotecii.

Inculpatul D.C.V. l-a văzut pe C.D. părăsind discoteca şi a ieşit după el hotărât să-l bată şi să se răzbune. Împreună cu inculpatul D.C.V. a ieşit şi inculpatul I.R.C.

Când s-au apropiat de maşină, martorul C.I.C. a deschis-o din telecomandă, iar victima s-a urcat pe locul din dreapta faţă al autoturismului. În acel moment au ajuns lângă maşină şi inculpaţii D.C.V. şi I.R.C.

Inculpatul I.R.C. s-a prins de portiera maşinii, împiedicând victima să o închidă, iar inculpatul D.C.V. a lovit-o cu pumnul în faţă prin portiera întredeschisă, solicitându-i victimei să coboare.

Pentru că victima a refuzat să coboare, inculpatul I.R.C. a lovit-o cu pumnul în faţă, tot prin portiera întredeschisă a autoturismului şi i-a solicitat încă o dată să coboare, însă victima a refuzat.

Întrucât s-a temut să nu-i fie lovită maşina, martorul C.I.C. i-a cerut inculpatului I.R.C. să nu se bată în maşină, acesta din urmă spunându-i martorului că şi el are maşină ca a lui şi ar trebui să înţeleagă situaţia.

Atunci, inculpatul I.R.C. l-a apucat de haine pe C.D. şi l-a scos forţat din maşină. În acest moment, inculpatul D.C.V. i-a aplicat o lovitură cu pumnul în faţă victimei, aceasta căzând în partea lateral-spate a maşinii. Aici inculpatul D.C.V. a început să lovească victima mai întâi cu pumnii, apoi cu picioarele, toate loviturile fiind aplicate în zona capului, după care a sărit de mai multe ori cu picioarele pe capul victimei, aceasta rămânând la pământ inconştientă.

Tinerii din discotecă au ieşit şi ei afară, imediat după începerea conflictului, însă s-au temut să intervină şi să-l oprească pe inculpat.

După ce a sărit pe capul victimei, inculpatul D.C.V. s-a depărtat, îndreptându-se către poarta discotecii, afirmând că vrea să se întoarcă şi să continue să bată victima. Inculpatul I.R.C. i-a spus atunci să-l lase în pace, că-l omoară, dar inculpatul i-a răspuns: „îl omor şi plătesc eu!". În cele din urmă, inculpatul nu s-a mai întors la victimă, fiind oprit de tinerii din faţa discotecii.

Inculpatul D.C.V. a plecat de la locul incidentului împreună cu inculpatul I.R.C. cu maşina acestuia, după ce a văzut că prietenul victimei sună la 112. De victima C.D. s-au apropiat mai multe persoane care l-au mutat, ca să nu stea în balta de sânge creată în jurul său până la venirea ambulanţei. Victima a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu" din Iaşi, unde a decedat.

Conform raportului de necropsie medico-legală din 11 noiembrie 2008 întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi, „moartea numitului C.D. a fost violentă. Ea s-a datorat insuficienţei cardiorespiratorii acute consecutivă unui traumatism craniocerebral cu contuzie cerebrală, hemoragie subarahnoidiană, fractură de piramidă nazală. Topografia şi morfologia leziunilor pledează pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente, urmată de cădere. Între leziunile craniocerebrale şi deces există legătură directă de cauzalitate. Decesul datează din 26 octombrie 2008".

În drept, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului D.C.V. de a aplica victimei C.D. lovituri cu pumnii şi picioarele cauzându-i leziunile descrise în actul medico-legal sus-menţionat, care au condus către deces, faptă comisă în loc public, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen. şi că fapta inculpatului I.R.C. de a aplica o lovitură de pumn victimei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovire prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.

Instanţa a respins solicitarea apărătorului inculpatului D.C.V. de a dispune achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., motivat de faptul că infracţiunea există, a fost săvârşită de inculpat, recunoscută şi regretată de către acesta şi dovedită cu declaraţiile martorilor: C.P., P.S.A., C.A.A., C.I.C., C.C. etc.

Totodată, instanţa a apreciat că nu pot fi reţinute în favoarea inculpatului D.C.V. dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., întrucât din conduita victimei nu a rezultat că aceasta l-ar fi provocat pe inculpat în aşa măsură încât să-i pricinuiască o stare puternică de tulburare ori o agresiune aşa de puternică, încât să justifice o asemenea circumstanţă. Prin urmare, instanţa a respins şi această cerere formulată de inculpatul D.C.V. prin apărător.

De asemenea, a fost respinsă şi cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului D.C.V. din infracţiunea prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. d) C. pen., nefiind dovedit faptul că acest inculpat a ucis victima din motive josnice, respectiv din răzbunare, ci pe fondul unei ambiţii exacerbate, a conflictului preexistent între el şi victimă, precum şi a discuţiilor reciproce de ameninţare din discotecă.

Părţile civile, prin apărător S.R., au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul I.R.C. a fost trimis în judecată din infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de complicitate la infracţiunea de omor calificat, cerere care a fost respinsă de instanţa de fond cu motivarea că din probele administrate în cauză nu rezultă că între cei doi inculpaţi ar fi existat o înţelegere prealabilă privind înlesnirea sau ajutarea cu intenţie a inculpatului D.C.V. de către inculpatul I.R.C. în săvârşirea faptei.

În cauză nu există dovezi că inculpatul I.R.C. ar fi avut reprezentarea acţiunii pe care a comis-o inculpatul D.C.V. şi a urmărilor ei, precum şi a împrejurării că actul de complicitate a contribuit la săvârşirea faptei.

Intenţia inculpatului implică o anumită legătură subiectivă între acesta şi autor. Această legătură se poate manifesta printr-o înţelegere expresă sau tacită, prealabilă sau concomitentă. Instanţa de fond a concluzionat că nu există probe în acest sens.

A fost respinsă şi cererea părţilor civile S.T. şi S.V. prin care au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului D.C.V. din infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 174, 175 lit. a) C. pen., deoarece omorul este săvârşit prin cruzime atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta folosind metode cauzatoare de suferinţe prelungite şi de maximă intensitate, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de faţă.

Instanţa a respins cererea inculpatului I.R.C. formulată prin apărător şi prin care s-a solicitat achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât din declaraţiile martorilor P.S.F., P.S.A., C.I., C.C., rezultă că cel care a lovit victima în timp ce se afla în maşină, pe scaunul din faţă dreapta şi cel care a tras victima jos din maşină a fost inculpatul I.R.C. Au fost înlăturate acele depoziţii nuanţate date de martori în timpul cercetării judecătoreşti şi care sunt în contradicţie cu declaraţiile date în timpul urmăririi penale, cu motivarea că nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. A concluzionat instanţa de fond că dacă inculpatul I.R.C. nu ar fi lovit victima în maşină şi nu ar fi tras-o jos, inculpatul D.C.V. nu ar fi avut cum să-şi continue activitatea infracţională, iar victima ar fi fost şi astăzi în viaţă.

Pentru infracţiunile săvârşite, inculpaţilor li s-a aplicat câte o pedeapsă la individualizarea căreia, în cadrul general prevăzut de art. 52 C. pen. şi 72 C. pen., au fost avute în vedere conduita procesuală a inculpaţilor, antecedenţa penală, împrejurările comiterii faptelor, urmarea produsă, gradul de pericol social concret al fiecărei fapte, instanţa de fond apreciind că nu se impune a se acorda inculpaţilor beneficiul circumstanţelor atenuante facultative prevăzut de art. 74 C. pen.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul D.C.V. s-a reţinut că acesta a mai fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare prin Sentinţa penală nr. 196 din 8 mai 2009 a Judecătoriei Vaslui.

Pentru că fapta din prezenta cauză este concurentă cu fapta pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală sus-menţionată, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 36 alin. (1) C. pen., şi în baza art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea.

Ca pedeapsă complementară i-au fost interzise inculpatului D.C.V. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 7 ani.

În cazul inculpatului I.R.C. s-a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile privind lipsa plângerii prealabile, întrucât victima a fost în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul procesual de a formula sau nu plângere pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., situaţie în care principiul disponibilităţii în procesul penal este înlocuit de principiul oficialităţii, statul fiind acela care este chemat să apere interesele victimei atunci când aceasta nu şi le pot promova - cum este cazul de faţă -, al cărei deces a fost cauzat prin activitatea infracţională a inculpatului.

Pe durata executării pedepsei s-au interzis inculpatului D.C.V. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., iar inculpatului I.R.C. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza I şi lit. b) C. pen., cu menţiunea că gravitatea faptelor comise îi fac pe ambii inculpaţi nedemni de a fi aleşi în autorităţile publice sau în funcţii elective implicând exerciţiul autorităţii de stat.

Inculpatului D.C.V. i-a fost interzis şi dreptul de a alege pe durata executării pedepsei, precum şi pe o perioadă de 7 ani după executarea pedepsei.

Fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 81 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului I.R.C. pe durata prevăzută de art. 82 alin. (1) C. pen., respectiv pe durata de 2 ani şi 3 luni. În baza art. 359 alin. (1) C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate în cazul comiterii unei noi infracţiuni, termen care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

Pentru că urmărirea penală şi cercetarea judecătorească s-au desfăşurat cu inculpatul D.C.V. în stare de arest preventiv şi pentru că acestuia i s-a aplicat o pedeapsă cu executare în penitenciar, conform art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a acestui inculpat, iar în baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 27 octombrie 2008 la zi.

În temeiul art. 14, 346 C. proc. pen., art. 998 C. civ. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin OUG nr. 72/2006, s-au admis cererile formulate de părţile civile Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vaslui şi Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu" Iaşi şi a fost obligat inculpatul D.C.V. să plătească acestora cu titlu de daune materiale, suma de 295,20 RON Serviciului de Ambulanţă Judeţean Vaslui, iar Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu" Iaşi suma de 146,67 RON sume actualizate la data punerii în executare.

S-a respins cererea părţilor civile S.T. şi S.V. de a fi obligat inculpatul I.R.C. la plata daunelor materiale, neexistând legătură de cauzalitate între faptă şi rezultatul acesteia.

De asemenea, instanţa a admis în parte cererea inculpatului D.C.V. prin care acesta a solicitat să se constate că partea civilă S.V. nu are calitatea procesuală de a i se acorda daune materiale şi morale. Instanţa a admis în parte cererea şi a constatat că acesta are calitate procesuală, numai în ceea ce priveşte acordarea de daune materiale, dar nu şi morale, având în vedere că este tatăl vitreg al victimei. A reţinut instanţa de fond că este adevărat că victima a fost crescută de tatăl vitreg de la vârsta de 6 - 7 ani, însă nu s-a făcut dovada relaţiilor afective puternice dintre cei doi.

Părţile civile S.T. şi S.V. s-au constituit părţi civile şi au solicitat cu titlu de daune materiale suma de 17.850 RON, iar cu titlu de daune morale, suma de 200.000 RON.

În cauză s-a făcut dovada cu acte şi cu declaraţiile martorilor S.M. şi L.M., că părţile civile au cheltuit cu înmormântarea şi cu pomenirile suma de 15.000 RON, fapt pentru care acţiunea civilă a fost admisă în parte, iar inculpatul D.C.V. a fost obligat în temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ. să plătească celor două părţi civile suma de 15.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale.

În ceea ce priveşte acordarea de daune morale, suma de 200.000 RON a fost apreciată ca exagerată, astfel că şi această solicitare a fost admisă în parte, şi a fost obligat inculpatul D.C.V. să plătească cu acest titlu suma de 100.000 RON, iar inculpatul I.R.C. suma de 5.000 RON, instanţa constatând că acordarea daunelor morale în acest cuantum este în concordanţă cu suferinţa psihică produsă părţii civile S.T. şi de natură să îi asigure o atenuare reală a acestei suferinţe.

În termen legal, sentinţa a fost apelată de inculpaţii D.C.V. şi I.R.C. şi de părţile civile S.T. şi S.V.

Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia penală nr. 28 din 23 februarie 2010 a respins ca nefondate apelurile exercitate şi a menţinut sentinţa fondului. A fost menţinută starea de arest a inculpatului D.C.V. şi s-a dedus la zi durata arestului preventiv de la 19 octombrie 2009.

Decizia pronunţată în apel a fost recurată de inculpaţii D.C.V. şi I.R.C.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - prin Decizia nr. 2506 din 24 iunie 2010 a admis recursul declarat de inculpatul D.C.V., a casat Decizia penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului acestui inculpat la instanţa de apel, Curtea de Apel Iaşi; a menţinut măsura arestării preventive a acestui inculpat şi a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul I.R.C. împotriva aceleiaşi decizii.

În pronunţarea acestei decizii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Din analiza cauzei rezultă că instanţa de apel, în considerentele deciziei pronunţate, s-a limitat la a face afirmaţii generice prin prezentarea doar a unor aprecieri asupra modului în care prima instanţă a reţinut situaţia de fapt, că aceasta corespunde probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, fără să existe o evaluare reală proprie asupra materialului probator administrat, în raport cu motivele de apel invocate de apelantul inculpat D.C.V. şi soluţia dispusă de prima instanţă.

Totodată, prima instanţă de control judiciar nu a demonstrat de ce nu echivalează cu o motivare a hotărârii, modul în care prima instanţă a ajuns la concluzia că situaţia de fapt reţinută de procuror prin actul de sesizare al instanţei este identică cu cea rezultată din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi a reţinut aceeaşi situaţie de fapt, rezumându-se doar la afirmaţia concluzivă că în acest fel au fost respectate prevederile art. 356 C. proc. pen., redând situaţia de fapt reţinută, aşa cum a fost expusă în actul de sesizare.

Or, această modalitate de redactare a hotărârii judecătoreşti nu reflectă un proces de examinare efectivă asupra mijloacelor de probă şi nu evidenţiază concluziile care rezultă ca urmare a acestuia, a argumentelor în reţinerea sau nereţinerea unora dintre acestea, în raport cu motivele de apel formulate, aşa încât soluţia pronunţată apare ca fiind susţinută numai prin considerente vagi, expuse într-o manieră generică, ceea ce atrage imposibilitatea instanţei de recurs de a verifica modul în care prima instanţă de control a reţinut cele prezentate, ceea ce constituie o nemotivare a deciziei pronunţate, fiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte a considerat că instanţa de apel nu şi-a fundamentat afirmaţiile pe analiza şi sinteza mijloacelor de probă, în sensul evidenţierii celor care se coroborează sau dimpotrivă, a celor pe care le înlătură, nu şi-a argumentat neluarea acestora în considerare, cu precizarea cauzei care afectează valoarea probantă a mijlocului de probă respectiv.

Astfel, instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate ca motive de apel de către apelantul inculpat D.C.V., în sensul că nu s-a făcut o examinare asupra conţinutului declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză în cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, cât şi în aceea a cercetării judecătoreşti, respectiv C.I.C., P.S.A., H.F.I., C.I.A. şi I.V., B.M., C.C., C.S.G., P.S.F., O.C., D.M.D., C.I., I.M.I., R.D.A.G., C.V., C.A.A., C.M. I., C.A., L.M., S.M., G.M., în raport cu declaraţiile inculpatului D.C.V., precum şi cu raportul de necropsie medico-legală din 11 noiembrie 2008 al Institutului de Medicină Legală Iaşi.

Înalta Curte a mai constatat că prima instanţă de control judiciar nu a examinat mijloacele de probă mai sus menţionate în raport cu motivele de apel formulate de apelantul inculpat şi nu a putut stabili contribuţia inculpatului D.C.V. în raport cu aceea a coinculpatului I.R.C. la comiterea faptei, ca urmare a unui proces de evaluare prin coroborarea, reţinerea sau înlăturarea declaraţiilor unora din martori şi faţă de lovitura tanatogeneratoare evidenţiată în concluziile raportului medico-legal, existând contradicţii între ce a reţinut instanţa şi acest din urmă mijloc de probă cu valoare ştiinţifică, ce trebuiau analizate şi înlăturate motivat de instanţă.

Totodată, Înalta Curte a considerat că nemotivarea deciziei se reflectă şi în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, reţinând că nici sub acest aspect instanţa de apel nu a examinat criticile apelantului inculpat referitoare la soluţionarea laturii civile, rezumându-se în considerentele hotărârii să conchidă că sunt corecte, apreciind în mod generic că pretenţiile au fost dovedite pe baza probelor administrate, fără a le raporta la criticile inculpatului.

Aşadar, Înalta Curte, referitor la nemotivarea deciziei instanţei de apel în raport cu motivele de apel formulate, a constatat că hotărârea pronunţată aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi că s-au încălcat prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa constantă, că una din funcţiile obligatorii ale instanţei este aceea de a motiva hotărârea pronunţată prin a demonstra părţilor că au fost ascultate şi chiar dacă instanţa internă şi-a motivat pe scurt hotărârea indiferent dacă a făcut-o preluând motivele instanţei inferioare sau altfel, să fi examinat probele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu să se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile instanţei inferioare, în acest din urmă sens fiind şi cauzele Helle contra Finlanda (parag. 60) şi Boldea contra României (parag. 33).

Înalta Curte în contextul concret al cauzei a constatat că Decizia instanţei de apel pronunţată în cauză nu corespunde exigenţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului mai sus menţionate.

În consecinţă, Înalta Curte considerând criticile formulate de recurentul inculpat D.C.V. cu privire la nemotivarea hotărârii şi la nepronunţarea asupra motivelor de apel formulate, inclusiv motivele privind latura civilă a cauzei, ca fiind întemeiate, a concluzionat că se impune reformarea în aceste limite a deciziei pronunţate de instanţa de apel numai privind pe recurentul-inculpat D.C.V.

În rejudecare, instanţa de apel s-a constatat învestită numai cu judecarea apelului declarat de inculpatul D.C.V. motivat de faptul că soluţia pronunţată în cauză în ce priveşte recursul declarat de inculpatul I.R.C. este definitivă iar părţile civile S.T. şi S.V. nu au înţeles să recureze Decizia instanţei de apel.

Prin motivele scrise şi susţinute în faţa instanţei de apel inculpatul D.C.V. a formulat următoarele critici:

1. - nelegalitatea sentinţei motivat de împrejurarea că aceasta este nemotivată întrucât instanţa de fond a preluat ad literam situaţia de fapt expusă în rechizitoriu fără a face o analiză temeinică a probelor administrate şi fără a-şi forma propria convingere în raport cu fapta dedusă judecăţii, fiind incidente dispoziţiile art. 356 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. care impun ca hotărârea să cuprindă analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale, a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei în latura civilă. În loc să procedeze în această manieră instanţa a reţinut că infracţiunea există, a fost săvârşită şi recunoscută de inculpat fiind dovedită prin declaraţiile martorilor;

2. - nu s-a răspuns apărărilor inculpatului ce vizau încadrarea juridică, vinovăţia, circumstanţele personale şi reale, în considerentele hotărârii nu este cuantificată pedeapsa principală conform criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), existenţa unor contradicţii în privinţa circumstanţelor atenuante, reţinerea greşită a situaţiei de fapt;

3. - greşita încadrare juridică dată faptelor în omor calificat în condiţiile în care probele administrate atestă că mai întâi inculpatul I.R.C. a scos victima din autoturism, i-a aplicat o lovitură cu pumnul iar aceasta a căzut cu faţa în sus pe drumul pietruit, şi apoi a urmat activitatea de lovire cu pumnii şi picioarele de către inculpatul D.C.V. Raportul de necropsie atestă că leziunile ce au condus la decesul victimei s-au produs prin lovire activă urmată de cădere, mecanism propriu infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen.;

4. - nereţinerea stării de provocare prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. avându-se în vedere preexistenta unui conflict din anul 2008 prin care victima i-a aplicat mai multe lovituri inculpatului din cauza unei fete - martora C.V. - prietenă cu ambele părţi;

5. - greşita individualizare judiciară a pedepsei în raport de împrejurările comiterii faptei, atitudinea şi conduita procesuală a inculpatului şi lipsa antecedentelor penale, situaţie în care se impunea reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen.;

6. - soluţionarea greşită a acţiunii civile atât sub aspectul daunelor materiale ce nu au fost dovedite, cât şi sub aspectul cuantumului exagerat al daunelor morale.

S-a solicitat admiterea apelului în sensul celor expuse şi pronunţarea unei noi hotărâri penale.

Prioritar examinării motivelor de apel, în rejudecare instanţa de apel a dispus ascultarea martorilor C. I., P.S.A., C. I.C. şi P.S.F.

S-a constatat imposibilitatea audierii martorului C.S., aflat în afara graniţelor ţării cu adresă necunoscută şi conform dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. s-a dat citire depoziţiei acestuia dată în cursul urmăririi penale.

De asemenea, s-a solicitat Avizul Comisiei de Avizare şi Control al actelor medico-legale privind pe victima C.D.

Inculpatul a fost întrebat cu privire la posibilitatea de a face declaraţii în cauză, dar s-a prevalat de dreptul la tăcere, drept conferit de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Examinând actele şi lucrările dosarului raportat la criticile formulate cât şi din oficiu, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că inculpatul D.C.V. a comis infracţiunea de „omor calificat" prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen., încadrare juridică ce corespunde probelor administrate în faza de urmărire penală şi în faza cercetării judecătoreşti.

Faptul că instanţa de fond a ajuns la concluzia că situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare al instanţei este identică cu cea care rezultă din probele administrate în faţa acesteia nu echivalează cu o nemotivare, iar aspectele invocate de apelant şi reţinute de către instanţa de recurs urmează a fi complinite în rejudecarea cauzei în apel.

Astfel, ca situaţie faptică rezultă că în seara de 25 octombrie 2008 inculpaţii D.C.V. şi I.R.C. şi victima C.D. se aflau la discoteca organizată în comuna Stănileşti.

Pe fondul unei altercaţii avută anterior între victimă şi inculpatul D.C.V., acesta din urmă s-a hotărât să-i aplice victimei o corecţie, aspect relatat şi de martorul H.F.I. care a arătat că avea ca atribuţii supravegherea tinerilor şi că l-a sfătuit pe inculpat „să nu facă scandal în discotecă şi dacă aveau ceva de împărţit să o facă afară".

Martorii C.C. şi G.M. au arătat că în respectiva seară, în timp ce se aflau la dans, victima îl împingea pe inculpat şi-i „dădea târcoale", pentru ca ulterior aceştia să afle despre intenţia inculpatului. În aceste condiţii, victima l-a rugat pe martorul C.I.C. - posesorul unui autoturism - să-l ducă acasă.

Martorul P.S.A. a relatat faptul că aflându-se în discotecă, victima i-a spus „că se duce acasă pentru că nu vrea să ia bătaie şi m-a întrebat dacă nu merg şi eu. Eu i-am spus că vreau să mai rămân iar el m-a rugat să-l însoţesc până la maşină pentru că găsise un prieten care să-l ducă cu maşina acasă". Martorul a dat curs solicitării victimei, împreună au ieşit afară şi au văzut autoturismul proprietatea martorului C.I.C. Din discotecă a ieşit victima, urmată de C.I.C. şi P.S.A. şi s-au îndreptat spre autoturism.

Pe fondul consumului anterior a două sticle de bere, inculpatul D.C.V. împreună cu inculpatul I.R.C. au ieşit din discotecă în urmărirea victimei. Martorul C.I.C. a deschis autoturismul cu telecomanda, iar C.D. - victima - s-a urcat pe locul din dreapta faţă. În acel moment au ajuns lângă maşină şi cei doi inculpaţi.

Cum victima nu reuşise să închidă portiera, inculpatul I.R.C. a încercat să o scoată afară, moment în care inculpatul D.C.V. i-a aplicat un pumn cerându-i să coboare. În aceIaşi moment, inculpatul I.R.C. i-a tras un pumn în faţă şi a scos victima forţat din maşină.

Aflându-se în partea laterală - dreapta spate - a maşinii, inculpatul D.C.V. i-a aplicat din nou o lovitură victimei care a căzut jos, apoi a continuat să o lovească cu pumnii şi picioarele în zona capului, după care a sărit de mai multe ori cu picioarele pe capul victimei, aceasta rămânând la pământ inconştientă.

Edificatoare în acest sens este declaraţia martorului C.I.C., care în mod constant la urmărirea penală, dar şi în faţa instanţei de apel a arătat: „în spatele maşinii inculpatul D. i-a aplicat numeroase lovituri victimei, la un moment dat am văzut victima căzută jos, iar D. era peste el; am perceput direct momentul când victima a căzut la pământ; drumul era de ţară acoperit cu pietriş; am văzut că D. era foarte furios, vorbea, ţipa, dar nu am înţeles ce anume spunea." AceIaşi martor a mai arătat: „am văzut într-adevăr victima căzută la pământ, plină de sânge, de fapt era desfigurată".

De asemeni, martorul C. I., vecin cu locul desfăşurării faptelor şi aflându-se la o distanţă de aproximativ 10 m a relatat că: „am văzut când victima a căzut jos şi l-am văzut efectiv pe inculpatul D. cum călca în picioare victima".

Şi martorul P.S.F. a relatat că deşi nu a perceput momentul iniţial al declanşării conflictului, a văzut că „inculpatul D. a început să lovească victima căzută cu piciorul în zona feţei".

În acelaşi context şi martorul O.C. a arătat că fiind la o distanţă de aproximativ 20 m de maşină, a văzut când inculpatul I.R.C. i-a cerut lui D. să nu mai lovească victima, fără a cunoaşte momentele anterioare ale conflictului.

Aceste declaraţii ale martorilor se coroborează şi cu declaraţia dată de inculpat în faza judecăţii la instanţa de fond, în care arată: „M-am dus la victimă şi i-am aplicat o altă lovitură în zona feţei, a căzut jos, după care i-am aplicat alte trei lovituri cu picioarele în zona capului; după aceasta eu am plecat acasă".

Potrivit raportului de necropsie medico-legală din 11 noiembrie 2008, moartea numitului C.D. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardiorespiratorii acute consecutivă unui traumatism craniocerebral cu contuzie cerebrală, hemoragie subarahnoidiană, fractură de piramidă nazală, iar topografia şi morfologia leziunilor pledează pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente urmată de cădere. Între leziunile craniocerebrale şi deces există o legătură directă de cauzalitate.

Din conţinutul avizului Comisiei de Avizare şi Control al Actelor medico-legale din 10 noiembrie 2010 emis de Institutul de Medicină Legală Iaşi rezultă că „mecanismul de producere a leziunilor prezentate a fost complex, cu cea mai mare probabilitate, lovire activă urmată de cădere; atât leziunile de lovire cât şi cele de cădere au avut capacitate tanatogeneratoare".

A concluzionat instanţa de apel că în mod legal s-a reţinut că fapta inculpatului D.C.V. se încadrează în drept în infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. iar cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte nu este fondată, întrucât moartea victimei este consecinţa unei agresiuni al cărei rezultat a fost prevăzut şi urmărit de inculpat.

Spre deosebire de infracţiunea de omor care nu poate fi săvârşită decât cu intenţie, în una din cele două modalităţi la care se referă art. 19 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen., infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. se săvârşeşte cu intenţie depăşită, caracterizată prin intenţie în ceea ce priveşte acţiunea de lovire şi prin culpă în ceea ce priveşte rezultatul produs, moartea victimei.

Ca atare, ansamblul împrejurărilor în care a avut loc agresiunea şi rezultatul acesteia, infirmă apărarea inculpatului că el nu a urmărit şi nici nu a acceptat producerea unui asemenea rezultat, care ar fi depăşit intenţia sa de a aplica o corecţie victimei. În sprijinul acestei concluzii este şi avizul medico-legal ce arată că atât leziunile de lovire, cât şi cele de cădere au avut capacitate tanatogeneratoare.

S-a concluzionat că sub aspectul poziţiei sale subiective, inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat posibilitatea producerii acestuia, chiar dacă, eventual nu l-a urmărit în mod direct.

A mai reţinut instanţa de apel că nu poate fi reţinută ca întemeiată critica inculpatului referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen.

Astfel, rezultă din declaraţiile date de inculpat că în cursul lunii martie 2008 între acesta şi victimă ar fi avut loc un incident din cauza unei fete.

Martorul C.C. a arătat că ar fi auzit despre un conflict mai vechi între cele două părţi, iar la discotecă victima îl împingea şi-i dădea târcoale inculpatului, aspect ce rezultă din declaraţiile martorilor C.C. şi G.M. Evident că aceste aspecte nu au fost de natură a-i crea inculpatului un sentiment de frustrare şi o tulburare puternică de natură a-l face să acţioneze violent asupra victimei.

Pentru reţinerea acestei circumstanţe atenuante se impune ca acţiunea de provocare a victimei să fi constat într-o acţiune produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii inculpatului sau altă acţiune ilicită gravă, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

S-a apreciat a fi întemeiată însă critica inculpatului referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei.

Rezultă din actele dosarului că după ce a fost încunoştinţat de decesul victimei C.D., inculpatul s-a prezentat de îndată şi din proprie iniţiativă în faţa organelor de anchetă, a colaborat cu organele de urmărire penală şi a acceptat să dea declaraţii în cauză, context în care, pedeapsa aplicată inculpatului în urma rejudecării cauzei a fost reindividualizată şi coborâtă la limita minimă prevăzută în textul incriminatoriu, respectiv 15 ani închisoare, neexistând temeiuri pentru reducere sub această limită.

Acţiunea civilă a cauzei s-a reţinut că a fost corect soluţionată de instanţa de fond care având în vedere actele depuse de părţile civile şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a admis acţiunile formulate de S.T. şi S.V., inculpatul fiind obligat la plata sumei de 15.000 RON faţă de suma pretinsă de 22.050 RON.

La stabilirea cuantumului acestei sume, instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile martorilor C.A., L.M. cât şi înscrisurile depuse, respectiv contractele de muncă nr. 397891 şi nr. 87009. Au fost efectuate cheltuielile de înmormântare, cât şi pentru praznicele ulterioare conform obiceiului locului apreciate de martora L.M. la aproximativ 150 milioane ROL, iar martora C.A. a arătat că ştie că aceste cheltuieli au fost de 80 - 90 milioane ROL la care s-au adăugat şi alte sume pe care le-ar fi împrumutat de la alte persoane fizice.

Şi suma de 100.000 RON acordată mamei victimei S.T., cu titlu de daune morale se justifică tocmai ca urmare a pierderii fiului său tânăr şi nu reprezintă o îmbogăţire fără just temei a acesteia. În speţă s-a dovedit mai presus de orice dubiu, că partea civilă a suferit o traumă psihică de excepţie determinată de fapta comisă de inculpat, iar suma stabilită reprezintă o compensare a prejudiciului efectiv cauzat acesteia, prin decesul fiului său.

Examinând şi din oficiu conţinutul hotărârii pronunţate, în afara motivelor analizate mai sus şi neconstatând incidenţa altor temeiuri care analizate să conducă la desfiinţarea sentinţei, prin Decizia penală nr. 24 din 2011 din 3 februarie 2001, curtea de apel a admis apelul declarat de inculpatul D.C.V., a desfiinţat în parte sentinţa în latură penală şi rejudecând, a descontopit pedeapsa rezultantă de 18 ani închisoare aplicată inculpatului D.C.V. în pedepsele componente; a redus de la 18 ani închisoare la 15 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174, 175 lit. i) C. pen.; în baza art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 15 ani închisoare cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată de Judecătoria Huşi prin Sentinţa penală nr. 196 din 08 mai 2009 în pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate în ce-l priveşte pe inculpatul D.C.V. şi a înlăturat dispoziţiile contrarii.

Prin Decizia sus-menţionată s-a menţinut starea de arest a inculpatului D.C.V. şi s-a dedus la zi durata arestului preventiv de la 19 octombrie 2009.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul D.C.V., invocând în scris cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 17, 172 şi 18 C. proc. pen. în susţinerea orală a recursului, inculpatul a invocat şi cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Referitor la prima critică adusă deciziei şi care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. - „faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică" - inculpatul a susţinut că fapta comisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută şi pedepsită de art. 183 C. pen. şi nu pe cele ale infracţiunii de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen. în sprijinul susţinerii sale, inculpatul a invocat concluziile raportului de necropsie nr. 5992/II/11/2008, ale avizului Comisiei de Avizare şi Control din cadrul Institutului de Medicină Legală Iaşi din 10 noiembrie 2010, precum şi declaraţiile martorilor C.I.C. şi C.C., probe din care rezultă că leziunea ce a condus la decesul victimei a fost produsă, nu datorită loviturilor aplicate de către inculpat, ci în urma căderii victimei şi lovirii acesteia la cap de suprafaţa drumului pietruit. A mai susţinut inculpatul că instanţele nu au ţinut cont de faptul că intenţia sa nu a fost aceea de a ucide victima, ci doar de a o lovi, „de a-i aplica o corecţie", situaţie în care sub aspect subiectiv, este evident că a acţionat cu praeterintenţie, formă de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea de loviri cu vătămări cauzatoare de moarte şi nu infracţiunea de omor.

În ce priveşte cea de-a doua critică adusă deciziei şi care se circumscrie cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. - „... prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii", inculpatul a susţinut că în favoarea sa trebuia reţinută circumstanţa atenuantă legală a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen.

Inculpatul a susţinut că atitudinea provocatoare a victimei a fost îndelungată ca interval temporal, aspect ce rezultă din declaraţia martorului H. şi deşi reţinut de instanţa de apel nu a fost valorificat în sensul reţinerii prevederilor legale sus-menţionate cu consecinţa reducerii cuantumului pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

Referitor la ultima critică adusă deciziei şi care se circumscrie cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. - „... s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare -", inculpatul a susţinut că din probele administrate în cauză rezultă că persoana care a aplicat lovitura victimei, lovitură în urma căreia aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut la pământ este inculpatul I.R.C., persoana care ar trebui să răspundă pentru decesul victimei.

În ce priveşte individualizarea pedepsei inculpatul a cerut reducerea cuantumului acesteia.

În consecinţă, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi, în rejudecare, pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, care în drept se încadrează în cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 14, 17, 172 şi 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. ultim din aceIaşi cod, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Instanţa de fond şi cea de apel au reţinut corect pe baza probelor administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, situaţia de fapt, vinovăţia recurentului inculpat şi încadrarea juridică a infracţiunii pentru care acesta a fost cercetat, trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, soluţie menţinută de instanţa de prim control judiciar.

Referitor la prima critică adusă deciziei care va fi analizată împreună cu cea de-a treia, întrucât vizează aceleaşi aspecte de nelegalitate a hotărârii aşa cum a susţinut şi inculpatul în motivele de recurs depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Este necontestată împrejurarea că în seara zilei de 25 octombrie 2008, recurentul inculpat D.C.V., intimatul inculpat I.R.C. şi victima C.D. se aflau la discoteca organizată în comuna Stănileşti unde, pe fondul unei altercaţii avută anterior între victimă şi recurent, acesta din urmă s-a hotărât să-i aplice victimei o corecţie, aspect relatat şi de martorul H.F.I. care în virtutea atribuţiilor de supraveghere a tinerilor pe care le exercita în seara respectivă, I-a sfătuit pe inculpat „să nu facă scandal în discotecă şi dacă avea ceva de împărţit cu victima să o facă afară".

În sensul celor mai sus arătate şi reţinute de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate sunt şi declaraţiile martorilor C.C. şi G.M. care în depoziţiile date la instanţa de fond au arătat că în seara zilei de 25 octombrie 2008, în timp ce se aflau la dans au văzut cum „victima îl împingea pe inculpat şi-i dădea târcoale", pentru ca ulterior să afle şi ei despre intenţia recurentului inculpat de a lovi victima.

Pentru a evita un eventual conflict cu recurentul-inculpat, victima a ieşit din discotecă însoţit de martorii: P.S.A., care în declaraţia dată a arătat că victima i-a spus „că se duce acasă pentru că nu vrea să ia bătaie şi m-a întrebat dacă nu merg şi eu, rugându-mă să-l însoţesc până la maşină pentru că găsise un prieten care să-l ducă cu maşina acasă" şi C.I.C., cel din urmă fiind proprietarul autoturismului cu care victima urma să ajungă la domiciliu.

În timp ce victima s-a urcat în autoturism pe locul din dreapta faţă, înainte de a închide portiera a fost lovit cu pumnul în faţă de către intimatul inculpat I.R.C. care se afla împreună cu recurentul inculpat D.C.V. lângă autoturismul cu care victima intenţiona să meargă acasă.

Victima a fost scoasă cu forţa din autoturism de către intimatul inculpat I.R.C., moment în care, recurentul-inculpat care se afla în partea laterală dreaptă spate a maşinii i-a aplicat victimei o lovitură urmare căreia aceasta a căzut jos unde a continuat să fie lovită de recurent cu pumnii şi picioarele în zona capului. În cele din urmă, recurentul-inculpat D.C.V. a sărit de mai multe ori cu picioarele pe capul victimei, aceasta rămânând la pământ în stare de inconştienţă.

Împrejurarea că recurentul-inculpat este cel care a lovit victima este confirmată de declaraţiile martorului ocular C.I.C. care în mod constant a declarat că „în spatele maşinii, inculpatul D. i-a aplicat numeroase lovituri victimei, la un moment dat am văzut victima căzută jos, iar D. era peste ea; am perceput direct momentul când victima a căzut la pământ; drumul era de ţară, acoperit cu pietriş; am văzut că D. era foarte furios, vorbea, ţipa, dar nu am înţeles ce anume spunea; victima era căzută la pământ, plină de sânge, de fapt era desfigurată". În sensul celor declarate de martorul C.I.C. sunt şi depoziţiile martorilor C.I., - aflat la o distanţă de aproximativ 10 m de locul incidentului -, P.S.F. şi O.C., declaraţii care se coroborează cu aspectele relatate de recurent la instanţa de fond (deoarece la instanţa de apel s-a prevalat de dreptul la tăcere) şi anume că „m-am dus la victimă şi i-am aplicat o altă lovitură în zona feţei, aceasta a căzut jos, după care i-am aplicat alte trei lovituri cu picioarele în zona capului, după aceasta eu am plecat acasă".

Nu lipsite de relevanţă pentru stabilirea situaţiei de fapt şi a formei de vinovăţie cu care a acţionat recurentul-inculpat sunt concluziile raportului medico-legal de necropsie din 11 noiembrie 2008 potrivit cărora, moartea numitului C.D. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardiorespiratorii acute consecutivă unui traumatism craniocerebral cu contuzie cerebrală, hemoragie subarahnoidiană, fractură de piramidă nazală. Topografia şi morfologia leziunilor pledează pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente urmată de cădere, între leziunile craniocerebrale şi deces existând o legătură directă de cauzalitate.

La solicitarea recurentului-inculpat, instanţa de prim control judiciar a cerut avizarea raportului medico-legal sus-menţionat, din conţinutul avizului întocmit de Comisia de Avizare şi Control al Actelor medico-legale din 10 noiembrie 2010 din cadrul Institutului de Medicină Legală Iaşi rezultând că „mecanismul de producere a leziunilor prezentate de victimă a fost complex, cu cea mai mare probabilitate, lovire activă urmată de cădere; atât leziunile de lovire cât şi cele de cădere au avut capacitate tanatogeneratoare".

Din coroborarea probelor mai sus arătate, Înalta Curte reţine că recurentul-inculpat a lovit victima de mai multe ori, cu pumnii şi picioarele, în zona feţei şi a capului, lovituri ce au condus la decesul acesteia. împrejurarea că intimatul-inculpat I.R.C. este primul care a lovit victima cu pumnul în faţă în momentul în care aceasta se afla în autoturismul proprietatea martorului C.I.C. a fost reţinută de instanţa de fond care a dispus condamnarea acestui inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (1) C. pen., dar nu este de natură a-l exonera pe recurentul-inculpat D.C.V. de răspundere penală pentru infracţiunea de omor calificat în condiţiile în care nu s-a dovedit că lovitura aplicată victimei de către intimat a fost cea care a condus la decesul acesteia.

În privinţa încadrării juridice a faptei comisă de recurent, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar au reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cererea de schimbare a încadrării juridice în art. 183 C. pen. formulată de inculpat în conformitate cu prevederile art. 334 C. proc. pen., nefiind fondată.

Spre deosebire de infracţiunea de omor care sub aspectul laturii subiective nu poate fi comisă decât cu intenţie în una din cele două modalităţi prevăzute de art. 19 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen., infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se comite cu praeterintenţie, caracterizată prin intenţie în ce priveşte acţiunea de lovire şi prin culpă în ceea ce priveşte rezultatul produs, moartea victimei.

Contrar celor susţinute de recurent şi în acord cu cele reţinute de tribunal şi curtea de apel, Înalta Curte constată că ansamblul împrejurărilor în care a avut loc agresiunea şi rezultatul acesteia infirmă susţinerea recurentului în sensul că el nu a urmărit şi nici nu a acceptat producerea unui asemenea rezultat - moartea victimei - care ar fi depăşit intenţia sa de a aplica o corecţie victimei.

Dimpotrivă, multitudinea loviturilor aplicate victimei, cu pumnii şi picioarele, într-o zonă vitală a corpului - capul - astfel cum au fost evidenţiate în raportul medico-legal de necropsie avizat de Comisia de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale şi legătura de cauzalitate între acestea şi deces evidenţiază faptul că sub aspectul poziţiei sale subiective, recurentul-inculpat D.C.V. a acţionat cu intenţia de a ucide, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat posibilitatea producerii acestuia, chiar dacă eventual nu l-a urmărit în mod direct.

În ce priveşte critica adusă deciziei, întemeiată pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. constând în greşita aplicare a legii ca urmare a nereţinerii în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante legale prevăzute în art. 73 lit. b) C. pen., Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor legale susmenţionate, circumstanţa atenuantă a provocării există când infracţiunea s-a săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Condiţiile de existenţă ale provocării şi care impun: existenţa unei anumite activităţi de provocare din partea persoanei vătămate, actul provocator al victimei să determine o puternică tulburare sau emoţie infractorului, o surescitare nervoasă care îi răpeşte acestuia posibilitatea de control asupra acţiunilor sale; sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii, infractorul să fi săvârşit infracţiunea; infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului, nu sunt îndeplinite în speţa dedusă judecăţii.

În declaraţiile date, recurentul-inculpat a arătat că în cursul lunii martie 2008, între el şi victimă ar fi avut loc un incident din cauza unei fete. Susţinerile recurentului sunt confirmate de martorii C.C. şi G.M., care în declaraţiile date au arătat că ar fi auzit despre un conflict mai vechi între cele două părţi şi că la discotecă victima „îl împingea şi-i dădea târcoale inculpatului", însă în opinia Înaltei Curţi, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel acest aspect nu a fost de natură a-i crea inculpatului-recurent acea stare de surescitare, de încordare nervoasă care să-i răpească acestuia posibilitatea de control asupra acţiunilor sale şi să justifice atitudinea violentă asupra victimei, materializată în multiplele lovituri aplicate acesteia cu consecinţa producerii decesului.

În ce priveşte individualizarea pedepsei, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat eficienţa cuvenită tuturor criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) referitoare la modul şi împrejurările comiterii faptei, gravitatea acesteia, urmarea produsă, limitele de pedeapsă prevăzute în textele de lege care incriminează infracţiunea dedusă judecăţii şi datele ce caracterizează persoana recurentului inculpat.

Poziţia sinceră adoptată de recurent în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, atitudinea inculpatului după comiterea faptei de a se prezenta din proprie iniţiativă în faţa organelor de urmărire penală şi de a colabora cu acestea, au fost valorificate de instanţa de apel, care procedând la rejudecarea cauzei a redus pedeapsa stabilită de instanţa de fond de la 18 ani la 15 ani închisoare ce reprezintă limita minimă prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege ar fi posibilă numai în condiţiile în care în favoarea recurentului-inculpat s-ar reţine circumstanţe atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., care însă în speţa de faţă nu-şi găsesc aplicabilitatea faţă de gravitatea deosebită a faptei comise.

Pe de o parte, aşa cum s-a menţionat în cele ce preced, circumstanţele personale ale recurentului-inculpat au fost deja valorificate de instanţa de apel, iar pe de altă parte, la individualizarea pedepsei trebuie avute în vedere nu numai împrejurările care atenuează răspunderea penală, ci şi cele care o agravează şi care au fost reţinute corect de instanţa de apel care a stabilit o pedeapsă de natură a-şi atinge scopul preventiv şi educativ cerut de art. 52 C. pen.

În consecinţă, reţinând că nu sunt întemeiate criticile aduse deciziei de către inculpat şi neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate, recursul formulat de inculpatul D.C.V. se priveşte ca nefondat şi se va respinge ca atare în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., din durata pedepsei închisorii aplicate recurentului-inculpat se va deduce reţinerea şi arestarea preventivă de la data de 27 octombrie 2008 la data de 20 aprilie 2011.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.I.C.V. împotriva Deciziei penale nr. 24 din 3 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat reţinerea şi arestarea preventivă de la 27 octombrie 2008 la 20 aprilie 2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 20 aprilie 2011.

Procesat de GGC - LM

← ICCJ. Decizia nr. 1578/2011. Penal  ICCJ. Decizia nr. 1604/2011. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1593/2011. Penal