ICCJ. Decizia nr. 1708/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1708/2011
Dosar nr. 2365/104/2010
Şedinţa publică din 28 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 151 din 3 decembrie 2010, Tribunalul Olt a dispus condamnarea inculpatului M.M. (fiul lui I. şi M.E.) pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) teza l C. pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (1) – (7) C. proc. pen., la 7 ani închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza Il-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 36 alin. (1) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (3) C. pen., s-a contopit pedeapsa principală de 10 ani închisoare şi cea complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza Il-a şi lit. b) C. pen. pe durată de 4 ani pronunţată de Tribunalul Olt prin sentinţa penală nr. 159 din 16 decembrie 2008 în Dosarul nr. 4081/104/2008, definitivă prin Decizia nr. 3128 din 6 octombrie 2009 a I.C.C.J. în acelaşi dosar, cu pedepsele principală şi complementară de mai sus în sensul că, a aplicat inculpatului M.M. pedeapsa principală de 10 ani închisoare alături de pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. pe durată de 4 ani.
În baza art. 36 alin. (3) C. pen., s-a dedus din durata pedepsei închisorii perioada executată cu începere din data de 12 octombrie 2009.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. pe timpul detenţiei.
A obligat pe inculpat la plata sumei de 30.000 lei cu titlul de despăgubiri pentru daune morale către partea civilă O.M., asistată de curator N.F.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 900 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt emis la 1 iulie 2010 cu nr. 246/P/2010, a fost trimis în judecată inculpatul M.M. pentru comiterea infr. prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen.
La termenul de judecată din data de 30 noiembrie 2010, în condiţiile în care începând cu data de 25 noiembrie 2010 au intrat în vigoare prevederile art. 3201 alin. (1) - (5) C. proc. pen. introduse prin art. 18 pct. 43 din Legea nr. 202/2010, instanţa a luat act că inculpatul a declarat personal că recunoaşte fapta penală de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen. şi este de acord ca judecata să se facă doar pe baza probelor administrate în cursul fazei de urmărire penală.
Instanţa a dat eficienţă juridică declaraţiei de recunoaştere a faptei penale şi acordului acestuia ca judecata să se facă doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în condiţiile normei menţionată anterior, şi să soluţioneze în mod corespunzător acţiunea penală, dar şi acţiunea civilă. în privinţa acestei din urmă acţiuni, s-a constatat că nu se mai impune administrarea de probe, întrucât cele existente la dosar sunt suficiente pentru stabilirea nivelului despăgubirilor pentru daune morale, ce au făcut obiect al acestei acţiuni civile, doar pe baza obligaţiei voluntare a inculpatului şi astfel nu se impune disjungerea acestei acţiuni conform prevederilor art. 3201 alin. (5) C. proc. pen.
Aceste din urmă constatări au avut la bază nu numai temeiurile menţionate mai sus, ci şi argumente care vizează incidenţa în cauză a normei art. 3201 alin. (1)-(7) C. proc. pen.
În primul rând, s-a constatat că, deşi declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptei penale şi de manifestare a acordului său de a avea loc judecata pe baza probelor menţionate mai sus a avut loc după începerea cercetării judecătoreşti, condiţiile impuse în acest sens de către norma de procedură de la art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., s-au constatat ca îndeplinite, întrucât instanţa este în drept conform normelor de procedură de la art. 321 C. proc. pen. să efectueze schimbări în ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească, ceea ce înseamnă că este în drept să revină şi la un astfel de act ce se poate efectua până la începerea cercetării judecătoreşti. Argumentele de temeinicie a acestei schimbări a ordinii cercetării judecătoreşti s-au impus în raport de necesitatea de bună desfăşurare a procesului penal, în condiţii de prezenţă a inculpatului care a şi fost ascultat, după cum s-a arătat.
În al doilea rând, s-a constatat că raţiunile care au determinat impunerea acestor norme de procedură de la art. 3201 alin. (1)-(6) C. proc. pen. şi de drept material penal de la art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., sunt cele de oportunitate, în sensul că prin acordarea valorii juridice superioare a actului procesual de recunoaştere al inculpatului, autorităţile judiciare evită efectuarea de cheltuieli materiale care erau impuse de procedurile judiciare atâta timp cât judecata se desfăşoară doar pe baza probelor administrate la urmărirea penală şi cel mult a înscrisurilor în circumstanţiere administrate la termenul de judecată la care s-a dat declaraţia respectivă de recunoaştere. Or, în cauza de faţă, deşi s-a depăşit momentul începerii cercetării judecătoreşti şi s-a trecut la audierea părţilor şi a primilor doi martori, efectele sunt deopotrivă de însemnate, deoarece se evită alte cheltuieli materiale legate de audierea martorilor, dintre care cel admis la propunerea inculpatului şi a celui rezultat din dezbateri, fără a mai pune la socoteală eventualele probe ce s-ar administra în cursul cercetării judecătoreşti la instanţele de control judiciar.
În al treilea rând, s-a constatat că în privinţa normei de drept material penal de la art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., în vigoare de la data de 25 noiembrie 2010, cu caracter favorabil inculpatului faţă de norma anterioară, operează normele imperative privind aplicarea legii penale mai favorabile de la art. 13 alin. (1) C. pen.
Pe baza probelor administrate în cauză în cursul urmăririi penale, a declaraţiei de recunoaştere a faptei penale dată de inculpat şi pe baza acordului său ca judecata să aibă loc în condiţiile menţionate mai sus, conform art. 3201 alin. (1)-(7) C. proc. pen., instanţa a reţinut următoarea stare de fapt:
În după amiaza zilei de 8 ianuarie 2009 la invitaţia verişorului său, martorul P.G.P., partea vătămată minoră împreună cu inculpatul M.M. şi cu prietena acestuia au plecat din comuna Coteana, jud. Olt, în comuna Mărunţei din acelaşi judeţ, la domiciliul martorului N.M.R. pentru a participa la o petrecere organizată de acesta din urmă. Se mai reţine că aici cei menţionaţi au ascultat muzică şi au dansat până în jurul orei 24,30, când prietena inculpatului a invocat probleme de sănătate şi a plecat de la petrecere.
În aceste condiţii partea vătămată a rămas singură împreună cu cei 4 tineri menţionaţi mai sus.
După circa 30 minute de la plecarea prietenei inculpatului, acesta împreună cu ceilalţi 3 tineri au mers afară unde s-au înţeles să profite de victimă în sensul de a întreţine raporturi intime cu aceasta. Mai întâi, la victima ce se afla singură în cameră a intrat martorul N.M.R., care a întreţinut raporturi sexuale cu victima după ca a împins-o în pat, atunci când a constatat că aceasta nu este de acord. In timp ce martorul şi cu victima întreţineau raporturi intime, inculpatul M.M. a intrat în camera în care se aflau cei doi şi Ie-a făcut o fotografie cu telefonul său mobil, la îndemnul băieţilor care se aflau afară. După ce din camera victimei a ieşit martorul N.M.R., acesta a purtat o discuţie cu victima în care i-a pretins în prezenţa inculpatului să întreţină raporturi intime şi cu acesta. Constatând refuzul victimei, inculpatul a constrâns-o pe aceasta prin ameninţarea că va da publicităţii fotografiile făcute în timpul actului sexual. Ca urmare inculpatul a rândul său a întreţinut un raport intim cu victima, iar la terminarea actului sexual a constatat că victima s-a plâns că se simte rău, astfel că a dat dovadă de înţelegere şi nu a mai permis ca şi ceilalţi băieţi să aibă raporturi intime cu aceasta.
Fapta comisă de către inculpat, aşa cum a fost descrisă şi reţinută mai sus, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale prev. de art. 72 alin. (1) C.p. între care limitele de pedeapsă reduse cu o treime ca efect al prevederilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. dar şi criteriile cu caracter personal, între care conduita procesuală de recunoaştere a faptei penale şi vârsta relativ redusă a inculpatului dar şi de antecedentele penale ale acestuia prin condamnările la pedepsele de 1000 lei amendă penală pentru o infracţiune intenţionată prev. de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 61/1991 prin sentinţa penală nr. 789 pronunţată la data de 16 octombrie 2008 de Judecătoria Slatina şi de 10 ani închisoare pentru infracţiunea de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) teza a II-a C. pen. prin sentinţa penală nr. 159 pronunţată la 16 decembrie 2008 de Tribunalul Olt.
În aceste condiţii, instanţa a stabilit că aplicarea unei pedepse principale de 7 ani închisoare satisface scopul preventiv şi funcţiile coercitivă şi educativă ale acestei sancţiuni.
Întrucât noua infracţiune a fost concurentă cu aceea pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 799 pronunţată la data de 16 decembrie 2008 de Tribunalul Olt, întrucât aceasta din urmă a rămas definitivă la data de 6 octombrie 2009, s-a făcut aplicarea regulilor prev. de art. art. 36 alin. (1) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (3) C. pen., inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe durată de 4 ani.
Cu privire la latura civilă a procesului s-a constatat că sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale prev. de art. 998, 999 C. civ. pentru obligarea inculpatului la plata de despăgubiri pentru daune morale, concludent în acest sens fiind acordul de voinţă al inculpatului care fost de acord cu pretenţiile părţii civile chiar la nivelul solicitat de aceasta.
Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 19 din 26 ianuarie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpatul M.M. împotriva sentinţei primei instanţe.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus prevenţia inculpatului din pedeapsă, la zi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt corectă şi concordantă cu probele administrate în cauză, iar încadrarea juridică este, de asemenea, justă.
În ceea ce priveşte motivul de apel formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, prin care s-a solicitat desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât în mod nelegal s-a aplicat art. 3201 C. proc. pen., astfel că procedura folosită de instanţă nu este prevăzută de lege (întrucât inculpatul putea să recunoască săvârşirea faptelor până la începerea cercetării judecătoreşti, moment procesual care a fost depăşit în cauză, iar aceasta trebuia judecată conform procedurii de drept comun), instanţa a reţinut că acest motiv este neîntemeiat.
Astfel, s-a apreciat că instanţa de fond în mod corect a dat eficienţă declaraţiei inculpatului de recunoaştere a faptei şi acordului acestuia ca judecata să se facă doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în condiţiile prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., soluţionând în mod corespunzător latura penală civilă a cauzei.
Este adevărat că potrivit textului arătat această declaraţie poate fi făcută de inculpat până la începerea cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, însă trebuie avute în vedere şi raţiunile care au stat la baza introducerii acestui text legal, respectiv scurtarea duratei procedurii şi reducerea cheltuielilor materiale determinate de desfăşurarea procedurilor potrivit dreptului comun.
Or, în cauză, deşi până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. instanţa de fond a audiat partea vătămată, inculpatul şi doi martori, totuşi nu se poate ignora faptul că prin recunoaşterea inculpatului şi aplicarea acestei proceduri nu se mai administrează celelalte probe şi astfel se scurtează durata procesului penal şi se evită alte cheltuieli suplimentare legate de audierea martorilor şi administrarea altor probe, precum şi, în mod evident, cheltuieli determinate de administrarea unor probe în căile de atac.
S-a apreciat ca fiind corectă şi observaţia instanţei de fond în sensul că norma de drept de la art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., în vigoare de la data de 25 noiembrie 2010, deşi cuprinsă în legea de procedură, este totuşi o normă de drept substanţial, ce priveşte limitele de pedeapsă şi individualizarea acesteia, şi, întrucât este mai favorabilă inculpatului, se impune aplicarea acesteia potrivit art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În ceea ce priveşte motivul de apel formulat de parchet prin care s-a arătat că instanţa de fond trebuia să se pronunţe mai întâi asupra admisibilităţii cererii formulate de inculpat pentru aplicarea procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen., se constată că şi acesta este neîntemeiat, în practicarea încheierii de şedinţă de la 30 noiembrie 2020, când s-a amânat pronunţarea în cauză, fiind consemnat în mod expres faptul că instanţa de fond a admis cererea formulată de inculpat, după care a constatat că nu se mai impune audierea martorilor.
Cu privire la motivul de apel formulat de parchet prin care s-a arătat că pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată inculpatului fără reţinerea de circumstanţe atenuante este greşit individualizată, instanţa având în vedere limitele de pedeapsă reduse cu câte 1/3, s-a constatat că şi acest motiv este neîntemeiat, de vreme ce, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a aplicat procedura prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., astfel că a avut în vedere în mod just limitele de pedeapsă reduse cu o treime, pedeapsa situându-se între 6 ani şi 8 luni închisoare şi 16 ani şi 8 luni închisoare. S-a reţinut că pedeapsa de 7 ani închisoare este legal aplicată, situându-se între aceste limite astfel cum au fost reduse.
În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, criticat prin motivele de apel formulate de acesta, s-a reţinut că pedeapsa a fost just individualizată, cu respectarea criteriilor generale prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), având în vedere limitele de pedeapsă astfel cum au fost indicate mai sus, gradul de pericol social al faptei, modalitatea şi împrejurările comiterii acesteia, urmarea produsă, persoana şi conduita inculpatului, care a recunoscut fapta; totodată, în mod corect nu s-au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, în condiţiile în care acesta a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă de 10 ani închisoare tot pentru o infracţiune de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.
S-a mai constatat că nu se impune nici majorarea pedepsei, în cadrul apelului declarat de parchet în defavoarea inculpatului, având în vedere împrejurările comiterii faptei şi atitudinea inculpatului; totodată, nu poate fi ignorat nici faptul că cel care a întreţinut primul raport sexual cu partea vătămată, N.M.R. (despre care partea vătămată a declarat că a constrâns-o la aceasta, agresând-o fizic) a fost scos de sub urmărire penală pentru infracţiunea prev. de art. 198 C. pen.
Prin recursul declarat, reprezentantul Ministerului Public a invocat temeiul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., în sensul greşitei aplicări a prevederilor art. 3201 C. proc. pen., întrucât inculpatul putea declara doar până la începutul cercetării judecătoreşti că recunoaşte faptele din rechizitoriu. Or, la data de 5 octombrie 2010, când au fost audiaţi inculpatul şi partea vătămată, acesta nu a recunoscut fapta şi era începută cercetarea judecătorească.
În concluzie, a solicitat înlăturarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi aplicarea unei pedepse în cadrul limitelor legale.
Recursul parchetului este fondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 3201 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., introdus prin art. 18 pct. 43 din Legea nr. 202/2010, publicată în M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, în vigoare din 25 noiembrie 2010, "până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată".
Potrivit alineatului 3 al aceluiaşi text, la termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală."
Din interpretarea textului mai sus-enunţat, rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii pentru ca judecata în primă instanţă să poată avea loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, şi anume:
- Să existe o triplă manifestare de voinţă a inculpatului, în sensul că recunoaşte în integralitate a faptelor reţinute în rechizitoriu, solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi că nu solicită administrarea de probe;
- Această manifestare de voinţă a inculpatului să aibă loc până la momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti, marcat de citirea actului de sesizare în faţa instanţei;
- în lipsa acestei manifestări de voinţă expresă a inculpatului, instanţa, în baza rolului activ, să îl întrebe pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
În cauză, aşa cum rezultă din actele dosarului, începerea cercetării judecătoreşti a avut loc la data de 5 octombrie 2010, termen la care inculpatul a fost ascultat şi nu a recunoscut săvârşirea faptei.
Ulterior, la termenul din 30 noiembrie 2010, când au avut loc şi dezbaterile pe fondul cauzei, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., procedând la ascultarea inculpatului, care a recunoscut în totalitate fapta pentru care a fost trimis în judecată.
Or, la momentul aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., instanţa începuse cercetarea judecătorească, astfel că nu mai puteau fi incidente prevederile arătate.
Drept urmare, se constată că în mod greşit prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi a soluţionat cauza doar în baza probelor administrate la urmărirea penală.
La momentul constatării incidenţei dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., instanţa începuse cercetarea judecătorească, administrând probele indicate în rechizitoriu şi urma să asculte martorul rezultat din dezbateri, N.M.R. şi martorul propus în apărarea inculpatului, l.C.A.
Aşa fiind, pentru continuarea cercetării judecătoreşti în cauză, în condiţiile celor patru principii fundamentale, caracteristice fazei de judecată - oralitate, publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate - se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Pentru considerentele mai sus-arătate, se va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 19 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat M.M., va fi casată Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 151 din 3 decembrie 2010 a Tribunalului Olt şi se va trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal îşi va relua cursul este încheierea din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Olt.
Se constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 19 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat M.M.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 151 din 3 decembrie 2010 a Tribunalului Olt şi trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal îşi va relua cursul este încheierea din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Olt.
Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei pentru apărarea intimatului inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1595/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1862/2011. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
