ICCJ. Decizia nr. 1958/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1958/2011
Dosar nr. 8539/2/2010
Şedinţa publică din 12 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 385/F din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenţii S.M.A., S.S., S.A.M. şi S.M.R. împotriva rezoluţiilor emise la data de 12 august 2010, în dosarul nr. 320/P/2009 şi 03 septembrie 2010, din lucrarea nr. 1769/11-2/2010, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi au fost menţinute rezoluţiile atacate.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rezoluţia din data de 12 august 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 320/P/2010, în baza art. 228 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale fată de numita S.I., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. raportat la art. 174 C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 şi următoarele C. proc. pen., prin rezoluţia din 03 septembrie 2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 1769/11-2/2010, s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petenţii S.M.A., S.S., S.A.M. şi S.M.R. împotriva soluţiei adoptată în dosarul nr. 320/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Instanţa a constatat că rezoluţiile atacate sunt legale şi temeinice, în considerarea următoarelor argumente:
La data de 10 februarie 2010, a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, plângerea formulată de numiţii S.M.A., S.S., în calitate de părinţi, S.A.M. şi S.M.R., în calitate de fiică, respectiv, fiu, prin care s-a sesizat moartea suspectă a numitului S.S.D. înmormântat de soţia sa, numita S.I., fără a fi stabilită, cu exactitate, cauza morţii.
S-a susţinut că numitul S.S.D. a decedat pe data de 02 februarie 2010, însă a fost declarată o altă dată pentru a se obţine certificatul de deces mai repede, iar numita S.I. i-a administrat, atât morfină injectabilă, cât şi sub formă de plasture, existând suspiciunea ca decesul să fi survenit ca urmare a administrării acestei substanţe.
Numita S.M.A. a motivat formularea plângerii penale prin existenţa unor suspiciuni legate de modul în care a survenit decesul fiului său, pe de o parte, din cauza modului rapid al evoluţiei bolii numitului S.S.D., iar, pe de altă parte, având în vedere modificările survenite în patrimoniul defunctului, respectiv, încheierea, la data de 08 ianuarie 2010, a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentului proprietate personală, respectiv, radierea, de pe numele S.S.D., a autoturismului marca VW Pasat.
Plângerea a fost înaintată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, avându-se în vedere calitatea de avocat a numitei S.I.
Din actele premergătoare efectuate, a rezultat că numitul S.S.D. a fost diagnosticat cu cancer pulmonar gr. IV şi metastază hepatică şi osoasă, fiindu-i prescris un tratament specific, cu morfină, care în perioada de 29 ianuarie 2010 şi 01 februarie 2010, i-a fost administrat injectabil subcutanat, de către soţia sa, S.I.
S-a reţinut că, deşi pentru numiţii S.M.A., S.S., S.A.M. şi S.M.R. au existat o serie de suspiciuni cu privire la decesul şi modul în care a fost înmormântat numitul S.S.D., acestea s-au datorat relaţiei reci cu membrii familiei sale, cu care, în ultimii ani de viaţă, nu a mai comunicat, motiv pentru care S.S.D. i-a comunicat numitei F.M. şi soţului acesteia, că suferă de cancer şi că va muri, refuzând să îi fie anunţată familia.
Această situaţie a fost confirmată şi de mama defunctului, care a arătat că, începând cu anul 2008, singura comunicare cu S.S.D. consta în mesaje telefonice cu ocazia unor aniversări, în aceste condiţii fiind puţin probabil ca starea de sănătate a acestuia din urmă să fie cunoscută familiei sale.
Mai mult, în mod expres, S.S.D. şi-a exprimat dorinţa, în conţinutul testamentului lăsat, ca familia să nu participe la înmormântare sau la orice ceremonie legată de deces.
În cuprinsul acestui act, numitul S.S.D. a făcut referire la boala de care a suferit şi a justificat motivul pentru care a avut acea atitudine, atât faţă de părinţii, cât şi faţă de sora sa, precizând că doreşte să fie înmormântat, doar în prezenţa soţiei şi a celor apropiaţi.
La dosar au fost depuse o serie de acte medicale din care au rezultat investigaţiile medicale la care numitul S.S.D. a fost supus în luna decembrie 2009.
În ce priveşte cererea de autorizare a deshumării în scopul stabilirii cauzei şi datei decesului numitului S.S.D., s-a reţinut că nu s-a putut da curs acestei solicitări, deoarece nu a existat niciun indiciu cu privire la săvârşirea unei fapte penale sau în vederea reţinerii unei alte cauze a morţii, alta decât cea indicată în certificatul medical constatator al decesului.
Drept urmare, s-a constatat că fapta reclamată de numiţii S.M.A., S.S., S.A.M. şi S.M.R. nu există, dispunându-se neînceperea urmăririi faţă de S.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., întrucât, decesul numitului S.S.D. a survenit ca urmare a bolii de care acesta suferea, astfel cum a rezultat din actele medicale depuse la dosar.
În plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului, petenţii au solicitat desfiinţarea acesteia, pe motiv că a fost emisă de un organ necompetent, în sensul că, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti este organul care, în temeiul art. 221 C. proc. pen., ar fi trebuit să efectueze cercetări.
Curtea a constatat că soluţiile pe care le poate dispune instanţa, soluţionând plângerea, în temeiul prevederilor art. 278/1 C. proc. pen., nu se circumscriu solicitării petenţilor, deşi, într-adevăr, pentru infracţiunea sesizată, competenţa materială de a efectua cercetări aparţinea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea a constatat, însă, că, în mod temeinic şi legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de efectuare a unei expertize medico-legale, prin care să se stabilească, cu certitudine, cauza şi data morţii, în vederea identificării autorilor „unor posibile fapte penale", întrucât este stabilit, cu certitudine, prin actul medico-legal, cauza medicală a decesului şi împrejurările morţii, neexistând, niciun fel de suspiciuni, cu privire la faptul că decesul numitului S.S.D. a survenit ca urmare a bolii de care acesta suferea, astfel cum a rezultat din actele medicale depuse la dosar.
Împotriva sentinţei au declarat recurs petiţionarii S.M.A. şi S.S., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti, pentru începerea urmăririi penale in rem.
În susţinerea recursului, au arătat că hotărârea nu este motivată cu privire la excepţia de nulitate pe care a invocat-o, în sensul că rezoluţiile au fost emise de un organ de urmărire penală necompetent material, deoarece sesizarea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi viza stabilirea cauzei decesului cumnatului său, iar nu o plângere penală împotriva intimatei. Au susţinut că s-a efectuat o cercetare superficială, nu s-au administrat probe şi s-a respins proba cu expertiza medico-legală pentru stabilirea cauzei şi datei morţii.
Recursul declarat de petiţionari împotriva sentinţei este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a dispus respingerea plângerii formulate de petiţionari, ca nefondată.
În urma investirii cu soluţionarea unei cauze penale, prin unul din actele de sesizare prevăzute de art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală efectuează toate acele verificări şi strângeri de date în cadrul fazei actelor premergătoare, prevăzute de dispoziţiile art. 224 C. proc. pen.
În cauză, deşi plângerea formulată de petiţionari avea ca obiect sesizarea cu privire la moartea suspectă a numitului S.S.D., cu ocazia verificării temeiniciei sesizării, prin precizarea plângerii de către petiţionari în faţa organului de urmărire penală, a rezultat că, în realitate, suspiciunile acestora o priveau pe soţia decedatului, S.I.
Chiar dacă plângerea petiţionarilor nu a fost formulată expres împotriva soţiei defunctului şi, pentru infracţiunea reclamată competenţa de cercetare aparţinea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în urma verificărilor efectuate de organul de urmărire penală, a rezultat că suspiciunile petiţionarilor aveau la bază îndoielile cu privire la modul rapid în care a survenit decesul (prin injectarea morfinei de către soţia sa, S.I.) iar, pe de altă parte, având în vedere modificările survenite în patrimoniul defunctului, respectiv, încheierea, la data de 08 ianuarie 2010, a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul proprietate personală, respectiv, radierea, de pe numele S.S.D., a autoturismului marca VW Pasat.
Aşa fiind, în baza rolului activ organul de urmărire penală a efectuat verificări cu privire la moartea suspectă a numitului S.S., şi referitor la soţia sa, asupra căreia planau în realitate suspiciunile petiţionarilor, astfel că, raportat la calitatea de avocat a acesteia, competenţa a fost corect stabilită.
Pe de altă parte, chiar dacă, în realitate, plângerea petiţionarilor nu se referea la intimata avocat S.I. şi, în raport de infracţiunea sesizată, competenţa materială revenea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, actele premergătoare au fost efectuate de un organ ierarhic superior, care putea efectua şi acte de competenţa organului ierarhic inferior, astfel că nu este incidenţă sancţiunea nulităţii absolute.
In ce priveşte fondul plângerii, se constată că din actele premergătoare nu au rezultat indicii cu privire la o moarte suspectă a numitului S.S.D., care, potrivit actelor medicale a survenit ca urmare afecţiunii grave de care suferea.
În ce priveşte criticile petiţionarului, referitoare la faptul că nu s-au administrat probele necesare soluţionării cauzei şi s-a respins proba cu expertiza medico-legală, acestea sunt neîntemeiate.
Urmare sesizării organului de urmărire penală, au fost efectuate o serie de verificări şi investigaţii, în faza actelor premergătoare, care nu face parte din procesul penal.
Nefiind început procesul penal, prin neînceperea urmăririi penale în cauză, nu se pot strânge probe, întrucât, conform reglementărilor procesual penale acestea se pot efectua doar în cadrul legal al procesului penal.
În raport de considerentele expuse, se constată că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, urmând a fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate de petiţionarii S.M.A. şi S.S., cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii petiţionari S.M.A. şi S.S. împotriva sentinţei penale nr. 385/F din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii petiţionari la plata sumei de câte 150 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1956/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1968/2011. Penal → |
|---|
