ICCJ. Decizia nr. 2/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2/2011
Dosar nr.10618/1/2010
Şedinţa publică din 5 ianuarie 201.
Asupra recursului penal de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din 17 decembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 5339.13/30/2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen., art. 160b C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului D.M.R.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, pentru arestarea inculpatului, în afara condiţiilor de procedură, pe fond două sunt condiţiile avute în vedere de legiuitor: existenţa unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc. pen.) şi, respectiv, existenţa unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C. proc. pen.
Ambele condiţii examinate anterior, sunt regăsite şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (existenţa metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârşit o infracţiune şi, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admiţându-se că, în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o reacţie particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
În ce priveşte menţinerea temeiurile se reţine şi faptul că împotriva inculpatului prima instanţă a pronunţat o hotărâre de condamnare prin sentinţa penală nr. 357/PI din 09 august 2010, iar potrivit dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen., art. 139 şi art. 160b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputate inculpatului. Totodată, s-au menţinut indiciile că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanţei, împrejurarea că fapta este una care atrage obligaţia statului de a lua măsurile pentru protecţia cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave.
Aşa cum s-a pronunţat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului instanţele de judecată trebuie să vegheze la menţinerea unui permanent echilibru între interesul general al societăţii de respectarea ordinii de drept şi interesul personal al inculpatului de a se afla în stare de libertate. În cauză împrejurările concrete reţinute la urmărirea penală cu privire la săvârşirea infracţiunii, participaţia penală a inculpatului, valoarea mare a prejudiciului cauzat părţii vătămate, chiar dacă acesta a fost recuperat, pledează pentru menţinerea inculpatului în stare de arest.
Lăsarea acestuia în libertate poate fi de natură a induce în rândul cetăţenilor un sentiment de teamă că la rândul lor pot fi victimele unor fapte antisociale iar organele statului abilitate să vegheze la respectarea ordinii de drept rămân în pasivitate, pasivitate care ar fi de natură să încurajeze fenomenul infracţional.
În ceea ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpatului, în sensul că măsura arestării preventive are un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală, fiind de neadmis menţinerea stării de arest preventiv peste limite rezonabile, prin raportare la jurisprudenţa CEDO, instanţa reţine că aprecierea necesităţii luării şi menţinerii unei măsuri preventive trebuie să se facă luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a se constata în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, fără a se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, în sensul de a se urmări existenţa unui just echilibru între măsura arestării preventive, pe de o parte, şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire a faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului, pe de altă parte.
Prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi art. 5 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv şi prin prisma principiului conform căruia, până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar şi prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecăţii, complexitatea acesteia, numărul părţilor implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ş.a. Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acestuia. în condiţiile speţei, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate.
Cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive concluziile apărării urmează a fi respinse pentru considerentele care vor expuse în continuare.
Potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., „măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri".
Întrucât prevederile art. 3002 C. proc. pen., raportat la prevederile art. 160b C. proc. pen. obligă la verificarea aceloraşi temeiuri care au determinat luarea măsurii arestării preventive, nu se poate susţine că prima instanţă în şedinţa de judecată din 16 decembrie 2009, înlocuind măsura arestării preventive nu s-a pronunţat şi cu privire la temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, deci inculpatul nu a fost privat de un grad de jurisdicţie prin aceea că instanţa de recurs prin Decizia penală 1242/R din 18 decembrie 2009 a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
Sunt cunoscute la nivel naţional şi european eforturile depuse de instanţele de judecată pentru unificarea practicii judiciare, astfel că, la pronunţarea deciziei penale nr. 1242/R din 18 decembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a avut în vedere şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din care exemplifică Decizia penală nr. 1074 din 24 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. 2528/1/2009 al cărei dispozitiv îl redăm în continuare: „admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, împotriva încheierii din 12 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 150/59/2009 privind pe inculpatul RV; Casează în parte încheierea susmenţionată cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Timişoara şi rejudecând: în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) şi alin. (3) C. proc. pen., menţine măsura arestării preventive a inculpatului RV...".
Este de reţinut că prin recursul declarat de către procuror atât împotriva încheierii penale din 16 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 5339/30/2009 - încheiere la care se referă apărarea, cât şi încheierea penală din 18 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 150/59/2009 s-a solicitat printre altele menţinerea arestării preventive, astfel că cele două instanţe de control judiciar au fost investite cu acest motiv de recurs.
De altfel motivul încetării de drept al măsurii arestării preventive a inculpatului a fost invocat de inculpatul recurent în recursurile declarate împotriva încheierilor pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în apelul inculpatului , recursuri respinse ca nefondate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 3695 din 20 octombrie 2010 pronunţată în dosar nr. 8349/1/2010, precum şi prin Decizia penală pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în şedinţa de judecată din 14 decembrie 2010.
Întrucât temeiurile care au fost avute la luarea măsurii arestării preventive nu s-au modificat, aşa cum s-a arătat mai sus, în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen. raportat la prevederile art. 160b C. proc. pen., instanţa va menţine măsura arestării preventive faţă de inculpatul D.M.R.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul D.M.R., criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală şi solicitând punerea în libertate deoarece temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, prejudiciul fiind acoperit.
Curtea, analizând recursul formulat de inculpat prin prisma criticilor învederate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat.
În cauză există probe de natură să creeze şi unui observator independent presupunerea rezonabilă cu privire la săvârşirea faptelor penale pentru care a fost trimis în judecată inculpatul (inducerea în eroare cu consecinţe deosebit de grave a unor persoane vulnerabile cu ocazia înstrăinării unor imobile).
Presupunerea rezonabilă a săvârşirii faptelor penale este întărită şi de faptul că inculpatul a fost condamnat în primă instanţă pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave la 6 ani închisoare.
Aspectele invocate de inculpat – recuperarea prejudiciului, achitarea inculpatului pentru alte infracţiuni de către prima instanţă, nu sunt de natură să conducă la concluzia că au încetat temeiurile care au condus la luarea acestei măsuri.
Înalta Curte apreciază că gravitatea concretă a faptelor săvârşite justifică în continuare aprecierea că inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică şi întrucât temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpat în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmând ca în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. să fie obligat recurentul la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.M.R. împotriva încheierii din 17 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. 5339.13/30/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1995/2011. Penal. Strămutare (art. 55 şi... | ICCJ. Decizia nr. 20/2011. Penal. Cerere de liberare provizorie... → |
|---|
