ICCJ. Decizia nr. 2009/2011. Penal

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2009/2011

Dosar nr. 8016/118/2010

Şedinţa publică din 16 mai 2011

Asupra recursului de faţă.

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 384 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa a dispus următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen. a admis cererea formulată de inculpatul R.V. şi a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată, din infracţiunea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 -175 lit i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

In baza art. 182 alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpatul R.V. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă.

In baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

In baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa pronunţată perioada reţinerii şi arestării preventive, de la 22 mai 2010 la zi.

In baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatului R.V.

In baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat a unui briceag metalic cu lama de 7,5 cm, cu mânerul de 9 cm, aflat la dosarul cauzei (fila 14 dosar UP).

In baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa împotriva inculpatului R.V.

A obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa suma de 1847,54 lei, reprezentând despăgubiri civile.

A luat act că partea vătămată P.P.C. a renunţat la exercitarea acţiunii civile împotriva inculpatului.

În baza art. 191 C. proc. pen. a obligat inculpatul să plătească statului suma de 900 lei reprezentând cheltuieli judiciare."

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 677/P/2010 din 25 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul R.V., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 -175 lit. i) C. pen.

S-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că la data de 21 mai 2010, ora 19, în faţa barului SC D. SRL din localitatea Topalu, inculpatul i-a aplicat o lovitură cu un briceag părţii vătămate P.P.C., în zona coastelor, cauzându-i o plagă înjunghiată hemitorace posterior stâng, ce a necesitat pentru vindecare 16-18 zile de îngrijiri medicale şi care a pus în primejdie viaţa victimei.

Din probele dosarului tribunalul reţine în fapt următoarele.

În seara de 21 mai 2010, în jurul orei 19,00, inculpatul R.V. se afla la barul SC D. SRL din localitatea Topalu, consumând băuturi alcoolice împreună cu martorii M.I., C.C. şi R.V., la o masă. Inculpatul venise cu căruţa, pe care o lăsase în apropierea barului.

In acelaşi local se mai afla, la momentul respectiv, martorul I.M., de asemenea care consuma alcool, şi care avusese anterior un conflict cu martorul C.C.

Pe fondul consumului de alcool şi a conflictului anterior, între I.M. şi C.C. a izbucnit un conflict, iniţial verbal, continuat apoi afară prin conflict fizic, în cursul căruia C.C. i-a aplicat lovituri lui I.M. In această altercaţie inculpatul nu a intervenit, iar la momentul respectiv partea vătămată P.P.C. nu se afla de faţă.

I.M. i-a dat telefon fiului său I.I., anuntându-1 că a fost bătut, iar acesta, fiind în sat împreună cu partea vătămată P.P.C., s-a deplasat pe scuterul condus de cel din urmă, la barul SC D. SRL.

În acest timp, martorul C.C. a fugit în josul străzii, către domiciliul bunicilor săi, iar I.I., după ce a coborât de pe scuter şi a aflat cine este agresorul tatălui său, a plecat în urmărirea acestuia.

În ce îl priveşte pe partea vătămată P.P.C., acesta a rămas de vorbă cu un cunoscut în fata localului, şi întrucât inculpatul ieşise din local şi se afla în imediata apropiere a lor, i-a solicitat inculpatului să plece din acel loc, pentru a nu asista la discuţia respectivă.

După câteva minute de la momentul la care partea vătămată i s-a adresat inculpatului, R.V. s-a îndreptat către P.P.C., având în mână un briceag deschis, cu intenţia de a-1 lovi, intenţie sesizată de cei din jur, care au strigat la partea vătămată să se ferească .

P.P.C. s-a întors cu faţa către inculpat, însă nu a putut evita lovitura aplicată de acesta cu briceagul. Tribunalul a reţinut că, în condiţiile în care cei doi se aflau aproximativ faţă în faţă, inculpatul a efectuat o mişcare de arc de cerc cu braţul drept în care ţinea briceagul, depăşind cu mâna corpul părţii vătămate şi lovindu-1 pe acesta în zona stângă a spatelui (hemitorace stâng posterior).

În urma loviturii aplicate partea vătămată a suferit o plagă înjunghiată de 1 cm lăţime, paravertebral, cu traiect descendent, ce a interesat ţesuturile moi subiacente, şi care a cauzat hemopneumotorax stâng .

Conform raportului de constatare medico-legală nr. 220/A1 din 08 iunie 2010, leziunea a necesitat 16-18 zile de îngrijiri medicale, şi au pus în primejdie viaţa părţii vătămate, prin insuficienţă respiratorie acută consecutivă hemopneumotoraxului stâng şi prin şoc hemoragie.

După aplicarea loviturii, inculpatul R.V. s-a urcat în căruţă şi a fugit de la locul faptei, aruncând totodată briceagul lângă tomberoanele de gunoi din apropierea localului.

Ulterior, în prezenţa martorului asistent T.N., inculpatul a indicat locul în care a aruncat briceagul şi a condus organele de poliţie la acel loc, ridicându-se obiectul respectiv.

În ce priveşte identificarea persoanei care 1-a înjunghiat pe P.P.C. cu un obiect ascuţit tip cuţit, aceasta a fost pe deplin stabilită, în sensul că persoana respectivă este inculpatul R.V. ; în acest sens, atât inculpatul, partea vătămată, cât şi toţi martorii audiaţi au dat declaraţii convergente. În plus, inculpatul a condus organele de poliţie la locul în care a aruncat briceagul, stabilindu-se prin aceasta cu certitudine obiectul vulnerant.

În ce priveşte motivul pentru care inculpatul R.V. a realizat agresiunea respectivă, tribunalul a reţinut că nu se confirmă apărările sale, susţinute în unele aspecte şi de martorii cu care se afla în relaţii de apropiere şi cu care se afla la masă în local, în sensul că partea vătămată P.P.C. sau apropiaţi ai acestuia ar fi încercat să-l agreseze fizic pe inculpat, iar acesta ar fi ripostat de teamă .

S-au reţinut în acest sens cele 3 declaraţii date de inculpat în cursul urmăririi penale, asistat de apărător, în care s-a relatat în esenţă că inculpatul sau partea vătămată nu au fost implicaţi în conflictul dintre I.M. şi prietenii săi; inculpatul nu avusese vreun conflict cu partea vătămată; acţiunea părţii vătămate ce l-a enervat pe inculpat a constat în faptul că, potrivit inculpatului, P.P.C. i-ar fi reproşat că se uită urât la el şi ar fi schiţat un gest de a-l împinge cu mâinile.

In aceste declaraţii, inculpatul nu a făcut nici o referire la o presupusă intenţie agresivă a părţii vătămate sau a altor persoane din apropiere, împotriva sa şi de asemenea inculpatul a declarat faptul că partea vătămată nu i-a adresat cuvinte indecente sau injurioase, şi nici ameninţări.

Declaraţiile inculpatului în sensul de mai sus s-au coroborat întru totul cu declaraţiile constante ale părţii vătămate, care au relatat, în esenţă, că „i-am cerut lui „P." (porecla sub care îl cunoştea pe inculpat) să se îndepărteze de noi, deoarece nu doream să audă ceea ce vorbim" . Tribunalul a reţinut că, în acest context, pe de o parte este într-adevăr verosimil ca, odată cu cererea verbală, partea vătămată să fi făcut bun gest cu mâinile pentru a-l determina pe inculpat să se îndepărteze , iar pe de altă parte, starea de ebrietate a inculpatului a putut crea acestuia o percepţie exagerată referitoare la sensul cuvintelor părţii vătămate, interpretându-le ca o jignire sau ca un ton de ceartă, când de fapt constituiau o solicitare normală din punct de vedere social.

Tribunalul a mai reţinut că declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei conţine relatări neadevărate, cum sunt cele privind faptul că partea vătămată s-ar fi certat cu I.M. şi cu alte persoane, că i-ar fi adresat injurii, că ar fi înaintat spre inculpat într-o atitudine agresivă.

A mai reţinut Tribunalul că declaraţia dată in cursul judecăţii de către martorul C.C. conţine, de asemenea, elemente false, şi în special cele referitoare la atitudinea părţii vătămate şi a altor persoane faţă de inculpat („eu personal am văzut pe fiul lui M.I. şi pe P.P.C. îndreptându-se spre inculpat pentru a-l lovi..."), întrucât rezultă cu certitudine din alte declaraţii că acest martor nu se mai afla la faţa locului la momentul când I.I. şi P.P.C. au venit acolo cu scuterul, ci deja fugise spre domiciliul rudelor sale. De altfel, chiar acest martor este persoana care 1-a agresat pe I.M., deci dacă s-ar fi aflat în locul respectiv, atenţia fiului celui agresat s-ar fi îndreptat spre el, şi nu spre inculpat, care nu participase la agresiunea împotriva lui I.M.

S-a mai reţinut de instanţa de fond că la fel de false sunt şi afirmaţiile acestui martor referitoare la prezenţa la faţa locului a unui număr mare de rude ale părţii vătămate, încercând să contureze astfel că într-adevăr aceştia au intervenit împotriva inculpatului şi astfel inculpatul s-a simţit ameninţat. Dacă ar fi fost astfel, chiar inculpatul avea interesul de a relata aceste aspecte, încă din cursul urmăririi penale, însă inculpatul nu a făcut nici o referire în acest sens.

Martorul T.N., la care inculpatul a lucrat ca angajat ca cioban, a relatat în cursul judecăţii aspecte la care nu a asistat, justificând că aşa a perceput informaţiile. Din întreaga desfăşurare a evenimentului, nu se confirmă că în altercaţia dintre inculpat şi partea vătămată ar fi intervenit şi alte persoane. Dacă ar fi fost astfel, inculpatul nu ar mai fi avut posibilitatea de a fugi cu căruţa, ci ar fi fost reţinut de persoanele enumerate de martorii ce declară în favoarea inculpatului.

De asemenea, declaraţia martorului R.V., din cursul judecăţii, nu a putut fi apreciată ca fiind credibilă, faţă de permanentele reveniri ale acestuia asupra celor declarate, faţă de cele susţinute că era foarte beat şi nu-şi mai aminteşte cum s-au petrecut lucrurile, şi faţă de susţineri contrazise prin alte mijloace de probă.

Faţă de considerentele expuse, tribunalul a reţinut că nu a existat o acţiune provocatoare din partea părţii vătămate P.P.C. la adresa inculpatului, care să justifice acţiunea acestuia de înjunghiere cu briceagul, şi nu au putut fi reţinute dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.

În ce priveşte intenţia cu care a acţionat inculpatul, esenţială pentru a se stabili încadrarea juridică corectă a faptei, tribunalul a reţinut următoarele :

In cazul de faţă, intenţia nu poate fi stabilită pe baza exprimărilor verbale ale inculpatului, care nu au existat, ci numai din interpretarea acţiunilor sale, şi din contextul general al evenimentului.

În ce priveşte contextul general, tribunalul a reţinut că între inculpat şi partea vătămată nu exista o stare de conflict anterioară, de natură a forma o hotărâre infracţională inculpatului în sensul de a-1 ucide pe P.P.C.

De asemenea, tribunalul a reţinut că la momentul faptei inculpatul se afla sub influenţa alcoolului, deci se afla într-o stare de natură a-i diminua raţionamentul şi consecinţele faptei săvârşite. Astfel se şi explică comportamentul său imediat ulterior, de a arunca briceagul şi de a încerca să se ascundă, apoi de a declara că intenţionează să se sinucidă prin spânzurare.

Un alt aspect este acela că comportamentul părţii vătămate, chiar perceput exagerat de către inculpat, nu era de natură a atrage o reacţie intenţională disproporţionată, cum ar fi aceea de a lua hotărârea de a-i suprima viaţa părţii vătămate, sau de a-i aplica lovituri acceptând decesul acestuia.

In ce priveşte actul material în sine, tribunalul a reţinut că inculpatul, deşi s-a aflat faţă în faţă cu partea vătămată, nu a făcut un gest de lovire spre vreuna din zonele vitale ale corpului, pe care le-ar fi lovit cu uşurinţă, cum ar fi gâtul, abdomenul, toracele anterior al părţii vătămate.

Inculpatul a lovit cu mâna în care ţinea briceagul în aşa fel încât să afecteze zona spatelui părţii vătămate, zonă în care nu se află organe vitale.

De asemenea, modalitatea loviturii aplicate (în arc de cerc) a arătat că aceasta are o putere penetrantă mult mai mică decât o lovitură directă prin împungere.

Toate aceste elemente au conturat faptul că inculpatul a aplicat o lovitură în aşa fel încât să nu creeze o leziune gravă părţii vătămate, şi astfel fiind, a rezultat că el nu a urmărit şi nici nu a acceptat moartea părţii vătămate. De altfel, intenţia sa de a provoca doar leziuni corporale s-a coroborat întru totul cu conjunctura generală a altercaţiei şi cu proporţia reacţiei inculpatului la presupusa jignire a sa de către partea vătămată.

Nu în ultimul rând, examinarea fotografiilor obiectului vulnerant, coroborate cu constatările medicale şi medico legale, au condus la aceeaşi concluzie, şi anume că inculpatul a aplicat o lovitură de o intensitate redusă, şi într-o zonă nevitală, deşi putea aplica o lovitură mult mai puternică şi într-o zonă vitală a corpului părţii vătămate.

Astfel, a reţinut instanţa de fond că, pe de o parte, rezultă din actele medicale că partea vătămată a prezentat o plagă tăiată, orizontală, de 1 cm lungime, acest aspect fiind înscris atât în fişa de urgenţă prespitalicească (întocmită de personalul ambulanţei) cât şi în fişa UPU a Spitalului Judeţean Constanţa. Faptul că, ulterior, medicul legist a constatat o plagă de 1,5 cm lungime, s-a explicat prin faptul că între timp partea vătămată fusese operată şi deci plaga iniţială fusese lărgită pentru necesităţile operaţiei (în acest sens medicul legist a constatat, pe lângă lungimea plăgii, şi faptul că aceasta este suturată şi pansată, deci este postoperatorie).

Din examinarea fotografiei briceagului, aflată la fila 11 dosar UP, s-a constatat că acesta are un vârf foarte ascuţit şi alungit, şi astfel are o putere de penetrare foarte mare. Lama briceagului are lăţimea cea mai mare de 2 cm, iar lăţimea de 1 cm se află în zona aflată la distantă de 1,5 cm - 2 cm de vârful briceagului.

Întrucât plaga de pe corpul părţii vătămate a avut 1 cm lungime, rezultă că vârful briceagului a pătruns aproximativ 1,5 cm - 2 cm în corpul părţii vătămate.

Faţă de puterea de penetrare mare a acestuia, împrejurarea că obiectul vulnerant a pătruns pe o distanţă mică în corpul victimei nu poate fi interpretată decât că forţa loviturii a fost slabă. Ori, intensitatea mică a loviturii indică intenţia de a produce vătămări corporale, şi nu intenţia de a produce decesul.

In aceeaşi ordine de idei, actele medicale au indicat că s-a practicat pleurotomie minimă stângă (operaţie de refacere a pleurei plămânului stâng); la operaţie s-a eliminat o cantitate minimă de sânge; rezultând că prin acţiunea de înjunghiere lama nu a ajuns la plămân, ci doar la pleura (învelişul acestuia) pe care a afectat-o minim, cu o pierdere de sânge de asemenea minimă.

Pentru toate aceste aspecte, tribunalul a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului R.V., din infracţiunea de tentativă la omor în infracţiunea de vătămare corporală gravă care a pus în primejdie viaţa victimei, întrucât elementele obiective ale cauzei nu confirmă intenţia inculpatului de a suprima viaţa victimei, şi nici acceptarea acestui rezultat, ci doar intenţia de a-i aplica o corecţie.

A avut în vedere pericolul social mare al infracţiunii săvârşite, ce a atras punerea în primejdie a vieţii unei persoane, lipsa unei motivaţii justificative pertinente a inculpatului, dar şi împrejurarea că se afla în stare de beţie incompletă voluntară nepremeditată, împrejurare pe care instanţa a apreciat-o de natură a contura periculozitatea mai redusă a inculpatului, necunoscut cu antecedente penale sau cu manifestări violente, şi care deci a acţionat în mare parte datorită consumului de alcool, şi nu datorită caracterului său obişnuit.

Inculpatul a avut o atitudine oscilantă în cursul procesului penal, în ce priveşte relatarea faptelor petrecute, iar având în vedere şi importanţa valorii sociale ocrotite, precum şi împrejurarea că fapta s-a petrecut în public, fiind probată chiar şi fără contribuţia inculpatului, tribunalul a apreciat că nu se justifică reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea acestuia.

În termen legal, împotriva sentinţei penale nr. 384 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi inculpatul R.V.

Critica parchetului a vizat soluţia primei instanţe sub aspectul nelegalităţii, respectiv a greşitei schimbări de încadrare juridică a faptei comise de inculpat din infracţiunea de tentativa de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

S-a susţinut in motivele de apel scrise, că in raport de obiectul folosit in producerea infracţiunii „briceag" şi lovirea victimei in zona stânga a spatelui, „executând un atac prin surprindere, intr-o zona vitală şi fără posibilitatea victimei de a se apăra, pe plan subiectiv caracterizează activitatea infracţională ca tentativă la omor". Al doilea motiv de apel a vizat greşita aplicare a prevederilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în sensul că pedeapsa aplicată nu reflecta gradul de pericol social al faptei comise.

Apelul declarat de inculpat a vizat greşita individualizare a pedepsei aplicate. Astfel s-a solicitat a se reţine la încadrarea juridica prevederile art. 73 C. pen. - scuza provocării, care să aibă ca efect aplicarea unei pedepse orientată sub limita minimă a textului de lege incriminator; a doua critica a vizat modalitatea de executare a pedepsei aplicate, astfel că în raport de conduita inculpatului a apreciat inculpatul că se impune ca pedeapsa să se execute fără privare de libertate prin aplicarea art. 86¹ C. pen., respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Examinând legalitatea si temeinicia apelurilor declarate, Curtea de Apel Constanţa a reţinut următoarele:

Pentru existenta infracţiunii de vătămare corporala grava este necesar ca pe plan subiectiv in raport cu rezultatul produs, inculpatul să fi acţionat cu praeterintentie. In vederea delimitării infracţiunii de vătămare corporala grava de tentativă la omor, in stabilirea laturii subiective trebuie să se ţină seama de toate datele de fapt, începând cu obiectul folosit, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, regiunea spre care au fost îndreptate acestea, urmăririle ce se puteau produse.

In speţă, fapta inculpatului de a aplica părţii vătămate o singura lovitură cu briceagul în partea spate-stângă, cu intensitate redusă, rezultă lipsa intenţiei de a ucide, în sarcina sa neputându-se retine infracţiunea de tentativă la omor calificat, ci infracţiunea de vătămare corporală gravă, astfel că faţă de cele prezentate, critica din apelul parchetului apare ca nefondată.

In ceea ce priveşte greşita individualizare a pedepsei aplicate, respectiv cuantumul pedepsei, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că, chiar dacă inculpatul a avut o atitudine oscilantă cu privire la derularea evenimentelor, aceasta nu-i poate fi imputată din moment ce legea procesual româna, consacră dreptul inculpatului la tăcere, fiind in sarcina organelor judiciare dovedirea acuzaţiilor si administrarea probelor de vinovăţie.

În art. 66 alin. (2) C. proc. pen., se consacră dreptul inculpatului de a proba lipsa de temeinicie a probelor, astfel că nu se poate impune cuiva modul cum înţelege sa-şi facă apărarea.

În speţa dedusa judecaţii, curtea a constatat că instanţa de fond a procedat corect atunci când a stabilit pedeapsa la limita de 3 ani şi 6 luni închisoare cu executare.

În ceea ce priveşte apelul inculpatului, instanţa de apel a reţinut că acesta este nefondat in raport de cele precizate mai sus, iar din probele administrate în cauză nu s-a demonstrat existenta in cauza a scuzei provocării prevăzută de art. 73 C. pen. aşa cum s-a solicitat.

Din însăşi modul de desfăşurare a evenimentelor, a rezultat fără nici un dubiu că inculpatul a fost cel care a acţionat „pe la spatele victimei" lovind victima cu briceagul, fără intervenţia activităţii părţii vătămate în vreun fel.

Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulată de apelantul inculpat instanţa de apel a constatat că aceasta este nefondată, întrucât de la data comiterii faptei si până la judecata în apel, nu au apărut elemente noi care sa justifice înlocuirea măsurii arestării preventive.

Ca atare, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 19/P din 17 februarie 2011, a respins ca nefondate apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi apelantul - inculpat R.V. împotriva sentinţei penale nr. 384 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 8016/118/2010.

În baza art. 383 alin. (1)¹ C. proc. pen. raportat la art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatului R.V.

A respins ca nefondată cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

In baza art. 383 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 88 C. P. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului R.V. perioada arestării preventive de la data de 29 noiembrie 2010 la zi.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpatul R.V. la plata cheltuielilor judiciare.

Împotriva deciziei penale nr. 19/P din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa,, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 8016/118/1010.

Parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţată de instanţa de apel şi de instanţa de fond şi în urma rejudecării să se dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămate corporala prevăzută de art. 182 C. pen. în infracţiunea de tentativa de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., şi aplicarea unei pedepse individualizate în aport cu încadrarea juridică solicitată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 17 şi pct. 14 C. proc. pen.

I. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385⁶alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 385⁶ alin. (1) şi art. 385⁷alin. (1) C. proc. pen., constată că ambele instanţe au reţinut în mod corect situaţia de fapt şi au stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptei comise încadrarea juridică corespunzătoare, şi o corectă individualizare a pedepsei stabilită în sarcina inculpatului.

Înalta Curte reţine de asemenea că agravanta reţinută în sarcina inculpatului a constat, în cauza de faţă, în punerea în primejdie a vieţii persoanei părţii vătămate, având în vedere situaţia în care activitatea făptuitorului a creat posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viată.

In ipoteza avută în vedere de legiuitor, făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat, astfel fapta sa ar constitui tentativă de omor şi nu vătămare corporală gravă.

Pentru delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă prin care se pune în pericol viaţa victimei de tentativa de omor, se impune a fi avute în vedere toate împrejurările în care a fost săvârşită fapta, cum sunt: natura instrumentului folosit, intensitatea şi efectele loviturilor, zona corpului vizată, ca şi urmările produse.

Faţă de aceste împrejurări inculpatul R.V. nu a acţionat cu intenţia de omor, ci cu aceea de vătămare, punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate survenind în mod obiectiv ca rezultat mai grav, în discordanţă cu ceea ce s-a urmărit sau acceptat. Inculpatul a acţionat numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiţii susceptibile de a-i produce moartea.

Astfel, Înalta Curte constată că fapta inculpatului R.V. de a aplica părţii vătămate P.P.C. o singură lovitură cu briceagul în partea spate-stângă, cu intensitate redusă, provocându-i acestuia o plagă înjunghiată hemitorace stâng pe linia scapulară (conform cu foaia de observaţie clinică generală F. 20 d.u.p.) survenind ulterior o intervenţie chirurgicală constând în Pleurotomie minimă stângă cu drenaj aspirativ pasiv tip Beclere (conform Biletului de externare eliberat de Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa F. 22 d.u.p.), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă în sensul dispoziţiilor art. 182 alin. (2) C. proc. pen. aşa cum corect a reţinut instanţa de fond schimbând încadrarea juridică dată faptei şi reţinută prin actul de sesizare al instanţei, soluţie care a fost menţinută în mod corect şi de instanţa de apel.

II. Cu privire la solicitarea reprezentantului parchetului privind reindividualizarea pedepsei stabilite în sarcina inculpatului în sensul stabilirii într-un cuantum mai mare, Înalta Curte constată că, principiul individualizării sancţiunilor de drept penal priveşte deopotrivă stabilirea cât şi aplicarea acestor sancţiuni şi adaptarea acestora în funcţie de gradul de pericol social al faptei, al periculozităţii făptuitorului.

Pedeapsa pe lângă funcţia de constrângere ce o exercită asupra condamnatului îndeplineşte şi funcţia de exemplaritate şi de reeducare a acestuia, pedeapsa fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.

Funcţia de exemplaritate a pedepsei se manifestă şi decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârşită o infracţiune. Funcţia de exemplaritate a pedepsi nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracţiune.

Individualizarea judiciară a pedepsei şi a modului ei de executare trebuie să aibă în vedere toate criteriile referitoare la dispoziţiile dreptului penal general, de limitele speciale ale pedepsei, de gradul de pericol social al faptei comise, de persoana infractorului şi de împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Astfel, Înalta Curte reţine că nu se impune nici reindividualizarea pedepsei stabilită în sarcina inculpatului în raport cu fapta reţinută de ambele instanţe şi cu gravitatea faptei săvârşite şi cu circumstanţele în contextul cărora s-a produs acţiunea infracţională.