ICCJ. Decizia nr. 259/2011. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 259/2011
Dosar nr. 9126/118/2009
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 69 din 23 februarie 1010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 9126/118/2009 s-a dispus:
În baza art. 5221 C. proc. pen. s-a admis cererea de rejudecare a cauzei penale privind pe condamnatul S.A., în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Constanţa în Dosarul penal nr. 689/118/2007.
În baza art. 406 C. proc. pen. s-a anulat în parte, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată faţă de condamnatul S.A., sentinţa penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 689/118/2007, definitivă prin neapelare la 25 august 2008 pentru S.A. şi, rejudecând, în fond a hotărât:
A respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul S.A., din infracţiunile prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. şi art. 211 alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul S.A. (fiul lui A. şi T.) sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., împotriva părţii vătămate A.I.
În baza art. 211 alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul S.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie împotriva părţii vătămate D.D.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), art. 18 din Legea nr. 302/2004 şi art. 36 alin. (3) C. pen. a scăzut din pedeapsa pronunţată perioada reţinerii de 24 de ore din ziua de 05 septembrie 2005, perioada arestării provizorii de către autorităţile germane în baza mandatului european de arestare nr. 4 din 26 martie 2009 al Tribunalului Constanţa şi perioada executată din mandatul de executare a pedepsei nr. 772/2007 din 25 august 2008 emis de Tribunalul Constanţa de la 27 iunie 2009 la zi.
A anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 772/2007 din 25 august 2008 emis de Tribunalul Constanţa în baza sentinţei penale nr. 363 din 18 august 2007 a Tribunalului Constanţa şi a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru pedeapsa aplicată prin hotărâre, la rămânerea definitivă a acesteia.
A respins acţiunea civilă formulată de partea civilă A.A. împotriva inculpatului S.A.
A respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa împotriva inculpatului S.A.
A respins cererea părţii civile A.A. privind obligarea inculpatului S.A. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă în proces.
A admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă D.D.
A obligat pe inculpatul S.A., în solidar cu condamnatul S.A., la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, din care 8.000 lei reprezintă daune morale şi 2.000 lei reprezintă daune materiale).
A constatat recuperat telefonul mobil sustras părţii civile D.D.
A respins, ca nefondate, restul pretenţiilor civile formulate de partea civilă D.D. împotriva inculpatului S.A.
În baza art. 193 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. a obligat pe inculpatul S.A. să plătească părţii civile D.D. suma de 200 lei reprezentând cheltuieli judiciare efectuate de acesta.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe inculpatul S.A. să plătească statului suma de 470 lei reprezentând cheltuieli judiciare.
În baza art. 406 C. proc. pen. raportat la art. 373 C. proc. pen. a menţinut în totalitate sentinţa penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 689/118/2007, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată împotriva condamnatului S.A.
În baza art. 190 C. proc. pen. a dispus plata din fondurile M.J. a sumei de 100 lei către traducătorul autorizat C.N., reprezentând onorariu traducere.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în prezenta cauză au rămas în sarcina statului.
Prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 pronunţată în Dosarul penal nr. 689/118/2007, Tribunalul Constanţa a hotărât:
I.În baza art. 211 alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie (parte vătămată D.D.) a condamnat pe inculpaţii S.A. şi S.A.A. , fiecare, la câte o pedeapsă de 7 (şapte) ani închisoare.
II. În baza art. 182 alin. (2) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă (parte vătămată A.I.) a condamnat pe inculpaţii S.A. şi S.A.A., fiecare, la câte o pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. a dispus contopirea pedepselor aplicate, inculpaţii S.A. - fiul lui A. şi T., şi S.A.A. - fiul lui A. şi L., executând fiecare pedeapsa cu închisoare cea mai grea de 7 (şapte) ani închisoare.
În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. a interzis fiecărui inculpat exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată fiecărui inculpat perioada reţinerii de 24 ore, respectiv de la data de 05 septembrie 2005 până la data de 06 septembrie 2005.
În baza art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ., art. 1003 C. civ. a admis în parte acţiunea civilă exercitată de părţile civile A.A. şi D.D.
A obligat inculpaţii, în solidar, către partea civilă A.A. la plata sumei de 14.000 lei cu titlu de despăgubiri civile (din care suma de 10.000 lei reprezentând daune morale şi suma de 4.000 lei reprezentând despăgubiri materiale).
A obligat inculpaţii, în solidar, către partea civilă D.D. la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile (din care suma de 8.000 lei reprezentând daune morale şi suma de 2.000 lei reprezentând despăgubiri materiale).
A constatat recuperat telefonul mobil sustras părţii vătămate D.D.
A respins, ca nefondate, restul pretenţiilor civile formulate de părţile civile A.A.şi D.D.
În baza art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., art. 1003 C. civ.
A obligat inculpaţii, în solidar, către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa la plata sumei de 2.288 lei cu titlu de despăgubiri civile (cheltuieli de spitalizare ocazionate de internarea părţii vătămate A.A. în perioada 04 septembrie 2005 - 14 septembrie 2005).
În baza art. 193 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. a obligat pe fiecare inculpat către fiecare parte civilă la plata a câte unei sume de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de acestea reprezentând onorariu avocat ales (chitanţa din 31 octombrie 2006).
În urma rămânerii definitive a acestei sentinţe penale, prin neapelare, s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 772/2007 din 25 august 2008 al Tribunalului Constanţa, pentru condamnatul S.A., iar ulterior a fost emis mandatul european de arestare nr. 4 din 26 martie 2009, condamnatul fiind arestat în baza acestuia în Germania, la data de 27 iunie 2009, în vederea predării către România şi fiind predat autorităţilor din România la data de 18 august 2009.
La data de 03 septembrie 2009 condamnatul S.A. a formulat cerere de rejudecare a dosarului, motivând faptul că a fost judecat în lipsă, este cetăţean ucrainean şi marinar, astfel încât nu a fost înştiinţat despre proces.
Cu privire la admisibilitatea cererii de rejudecare, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 5221 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Aceste dispoziţii se interpretează în consens cu cele ale art. 77 şi art. 87 lit. a) din Legea nr. 302/2004 modificată, din care rezultă că mandatul european de arestare reprezintă o procedură simplificată a extrădării, în relaţia dintre statele membre ale uniunii europene, iar în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa.
Examinând procedura de judecată din cadrul Dosarului penal nr. 689/118/2007, Tribunalul a constatat că judecarea cauzei a avut loc în lipsa condamnatului S.A., care a lipsit la toate termenele de judecată.
Condamnatul a fost adus în România pentru executarea pedepsei închisorii prin intermediul punerii în executare a unui mandat european de arestare, şi a formulat cerere de rejudecare, situaţie în care sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate ale rejudecării cauzei în prezenţa condamnatului.
Cu privire la cadrul procesual, tribunalul a reţinut următoarele:
Instanţa a fost investită cu cererea condamnatului S.A. pentru rejudecarea cauzei în care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, nr. 1717/P/2005 din data de 27 martie 2006.
Prin repunerea în discuţie a soluţiei pronunţate în această cauză, la cererea condamnatului S.A., tribunalul a reţinut că, în afara acestui condamnat, părţile interesate, cu privire la care soluţia s-ar putea modifica în defavoarea lor, sunt părţile civile A.I., D.D. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa.
Art. 5221 alin. (2) C. proc. pen. face trimitere, în ceea ce priveşte procedura rejudecării după extrădare, la dispoziţiile art. 405 - 408 C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător.
Ori, art. 406 alin. (2) C. proc. pen. indică faptul că, în cadrul revizuirii (şi prin extindere, şi a rejudecării după extrădare) sunt aplicabile dispoziţiile art. 373 C. proc. pen., acestea prevăzând că instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel (sau, corespunzător, cerere de rejudecare după extrădare) sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
În consecinţă, în ceea ce îl priveşte pe condamnatul S.A., care nu a formulat cerere de rejudecare după extrădare, (şi care, de altfel, nu întruneşte în momentul de faţă toate condiţiile pentru a se putea efectua rejudecarea cauzei sale, câtă vreme nu s-a executat un mandat european de arestare sau o procedură de extrădare împotriva sa) acesta nu este parte în prezenta procedură, întrucât cererea condamnatului S.A. nu se referă la S.A., eventuala modificare a soluţiei în ceea ce îl priveşte pe S.A. nu îl poate afecta negativ pe S.A., iar prin textul art. 373 C. proc. pen. coroborat cu cel al art. 371 C. proc. pen., rezultă că persoanele care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, nu sunt părţi în cadrul judecăţii apelului, efectul extensiv în favoarea lor putând opera fără citarea lor, câtă vreme li se creează o situaţie mai bună decât cea cu care persoanele respective au fost mulţumite, nedeclarând cale de atac.
Corespunzător, acelaşi raţionament se aplică şi cererilor de rejudecare după extrădare.
În consecinţă, condamnatul S.A. nu are calitatea de parte în prezentul proces, pentru a fi necesară citarea sa, ci eventual poate avea calitatea de martor, pentru lămurirea situaţiei de fapt. Faţă de lipsa datelor privind locul unde se află, şi de nepunerea în executare chiar a mandatului european de arestare emis pe numele său, nu s-a impus citarea sa în această ultimă calitate, acest demers fiind inutil.
În ce priveşte calitatea procesuală a lui S.A., tribunalul a reţinut că acesta are calitatea de condamnat definitiv pe durata administrării probelor, până la operaţiunea efectivă de rejudecare în fond a cauzei, iar în această ultimă etapă, după admiterea cererii şi anularea sentinţei de condamnare, aceeaşi persoană primeşte calitatea de inculpat, întrucât numai un inculpat poate fi condamnat de instanţă pentru săvârşirea de infracţiuni. Acest aspect trebuie însă coroborat cu cel potrivit căruia prezenta sentinţă nu produce nici un efect juridic până la rămânerea ei definitivă.
Cu privire la fondul cauzei, din examinarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale, a judecăţii în fond şi judecăţii în prezenta procedură, tribunalul a reţine o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de condamnare, după cum urmează:
În noaptea de 03/04 septembrie 2005, după terminarea meciului de fotbal România - Cehia, în jurul orelor 0,25, părţile vătămate D.D. şi A.I., s-au întâlnit şi s-au deplasat împreună pe str. P. din mun. Constanţa. Din declaraţiile părţii vătămate A.I., coroborate cu constatările medicale şi medico - legale aflate la dosar, rezultă că acesta se afla sub influenţa alcoolului.
În acelaşi timp, pe strada respectivă se deplasau şi condamnatul S.A., împreună cu numitul S.A., ambii de cetăţenie ucrainiană, aceştia fiind, de asemenea, sub influenţa alcoolului aspect ce rezultă din declaraţia martorei C.C., dată în cursul judecăţii în fond: „pot spune că cetăţenii ucraineni erau băuţi".
În această conjunctură, şi întrucât partea vătămată A.A. a sesizat că S.A. şi S.A.A. vorbesc o limbă cu caracteristici slave, cum este şi limba cehă, acesta a considerat că cei doi sunt suporteri cehi, strigând către ei cuvintele "Hai România, Victorie!", pentru a sublinia că în seara respectivă echipa de fotbal a României repurtase o victorie împotriva echipei Cehiei.
Tribunalul a reţinut că în acest moment, şi ca urmare a manifestării părţii vătămate, unul dintre ucraineni, şi anume S.A., s-a apropiat de A.A. şi l-a întrebat în limba română, cu un ton agresiv „Ce-i cu chestia asta?" A.A. i-a spus lui S.A. să-i lase în pace şi l-a împins cu mâna, moment în care a fost lovit cu pumnul în faţă de acesta, căzând la pământ şi lovindu-se de bordura trotuarului, cu consecinţa pierderii cunoştinţei şi a celorlalte leziuni constatate în raportul de constatare medico - legală".
Raportul de constatare medico - legală nr. 394/ LR din 16 septembrie 2005 al S.M.L. Constanţa a concluzionat că numitul A.A. a prezentat leziuni de violenţă ce au putut fi produse prin lovire cu şi de corp dur. Leziunile pot data din 04 septembrie 2005 şi au necesitat pentru vindecare 25-30 zile de îngrijiri medicale de la data producerii, dacă nu intervin complicaţii. Leziunile i-au pus victimei viaţa în primejdie prin contuzie meningo - cerebrală.
Derularea evenimentului astfel cum este reţinut rezultă din declaraţiile coroborate ale părţilor vătămate A.A. şi D.D., date în cursul urmăririi penale, judecăţii fondului şi respectiv în prezenta procedură de rejudecare, dar şi din declaraţiile condamnatului S.A. şi ale condamnatului S.A. (coinculpat), din faza de urmărire penală. Astfel, acesta din urmă admite că el este persoana care a provocat căderea la pământ a lui A.I., chiar dacă susţine o altă conjunctură şi diminuează modul în care a aplicat lovitura asupra părţii vătămate. De asemenea, S.A. îl indică pe S.A. ca fiind persoana care a lovit una din părţile vătămate, provocând căderea la pământ a acesteia. Întrucât această susţinere se coroborează cu celelalte probe administrate, tribunalul o va reţine în contextul probator.
Mai mult, martorul C.Ş.M. arată în declaraţia dată în prezenta procedură de rejudecare: „Dintre cei doi opriţi, doar unul vorbea stricat româneşte. Mi-l amintesc pe inculpatul S.A. (prezent în sala de judecată) ca fiind cea de-a doua persoană străină, care nu vorbea deloc româneşte".
Ori, din moment ce părţile vătămate au indicat faptul că cel care l-a lovit pe A.A. este cel care vorbea româneşte, se ajunge la aceeaşi concluzie, şi anume că acest agresor este S.A.
Este de reţinut că niciunul din martorii audiaţi în cauză nu a asistat personal la această primă parte a incidentului, neputând oferi informaţii în acest sens.
Analizând probele administrate, Tribunalul a reţinut că acestea nu confirmă ipoteza potrivit căreia cetăţenii ucraineni au luat hotărârea, mai înainte de iniţierea conflictului, să tâlhărească sau să agreseze părţile vătămate.
Astfel, în primul rând nici o probă obiectivă nu vine în sprijinul acestei ipoteze. Martorii nu au putut cunoaşte şi relata o astfel de situaţie, inculpaţii nu au dat declaraţii în acest sens, ca de altfel nici partea vătămată D.D.
În ce priveşte declaraţiile părţii vătămate A.I., pe de o parte acestea se bazează doar pe propriile presupuneri, şi nu pe fapte obiective, şi pe de altă parte, aceste declaraţii se contrazic între ele precum şi prin alte probe, chiar şi în privinţa temeiului supoziţiilor.
Astfel, în cursul judecăţii fondului, partea vătămată arată că „Nu pot preciza dacă am fost urmăriţi, dar aflându-se în spatele nostru, inculpaţilor probabil că le-a înflorit ideea de a ne tâlhări." Întrebat fiind în prezenta procedură de rejudecare de ce a presupus că inculpaţii au luat hotărârea să-i tâlhărească, partea vătămată a arătat că „Eu am declarat că cei doi străini urmăreau să ne tâlhărească, pentru că i-am observat că erau însoţiţi de cel puţin două fete, printre care şi cele care au venit la mine la spital şi m-am gândit că au nevoie urgentă de bani, şi de aceea vor să ne tâlhărească".
Se constată, astfel lipsa oricărui element obiectiv observat de partea vătămată, care să-i justifice presupunerea (cum ar fi observarea faptului că inculpaţii au discutat anterior între ei, că i-au urmărit evident o porţiune de drum, că i-au abordat fără nici un motiv, etc.) şi se constată falsitatea motivaţiei oferite, din moment ce nici o altă persoană audiată în toate fazele procesului (nici chiar partea vătămată A.I.) nu a confirmat faptul că cei doi ucraineni ar mai fi fost însoţiţi de nişte fete; chiar astfel fiind, nu există nici un element care să justifice presupunerea că agresorii „au nevoie urgentă de bani".
În al doilea rând, elementele obiective ale incidentului nu indică o intenţie anterioară a cetăţenilor ucraineni de a tâlhări părţile vătămate.
Astfel, partea vătămată D.D. indică în declaraţiile sale că „Telefonul era în buzunar şi inculpaţii nu cunoşteau de existenţa lui", şi că „În timp ce eram bătut, din buzunarul de la cămaşă mi-a căzut pe jos telefonul mobil, iar unul din cei doi indivizi l-a luat" situaţie care indică faptul că aceştia nu observaseră în prealabil existenţa telefonului, pentru a se presupune că urmăreau să-l sustragă prin violenţă.
De asemenea, chiar partea vătămată A.A. arată că „La un moment dat am fost lovit de unul din acei cetăţeni străini, şi când am căzut jos am ajuns în stare de inconştienţă. Mie personal nu mi s-a sustras nimic. Deşi eu aveam asupra mea portofelul cu o sumă de bani şi telefonul mobil, aceste bunuri nu mi-au fost sustrase." Ori, dacă inculpaţii ar fi luat hotărârea de a deposeda prin violenţă părţile vătămate de bunuri, şi în condiţiile în care A.A. a fost primul lovit, iar telefonul lui D.D. nu era încă la vedere, acţiunea cea mai firească a inculpaţilor ar fi fost de a-l căuta de bunuri pe A.I., lucru ce nu s-a întâmplat.
Tribunalul a reţinut că toate aceste elemente indicate, coroborate şi cu starea de ebrietate a părţilor precum şi cu iniţiativa părţii vătămate A.A.de a le adresa cuvinte inculpaţilor, conduc la concluzia că S.A. l-a lovit intempestiv, fără o înţelegere prealabilă cu S.A., pe A.I., ca urmare a „provocării" verbale legată de scorul meciului de fotbal, şi abia apoi, în momentul în care lui D.D. i-a căzut telefonul mobil din buzunar, inculpaţilor li s-a creat rezoluţia infracţională de a-şi însuşi acest telefon, văzând oportunitatea creată în acest sens.
Această stare de fapt, cel puţin la fel de plauzibilă ca şi cea potrivit căreia inculpaţii ar fi hotărât anterior să agreseze părţile vătămate (indiferent pentru care motiv), este favorabilă condamnatului S.A., şi a fost reţinută, fiind un caz real de aplicare a principiului „in dubio pro reo", în condiţiile în care nu se preconizează existenţa altor probe care să conducă la o concluzie certă într-un sens sau în altul.
Astfel fiind, tribunalul a apreciat că condamnatul S.A.A. nu a avut nici o contribuţie – materială sau morală – la acţiunea lui S.A. de lovire a părţii vătămate A.I., şi ca atare nu se poate reţine vinovăţia sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală gravă, mai ales în calitate de coautor, în condiţiile în care toate persoanele audiate indică faptul că părţii vătămate A.A. i s-a aplicat o singură lovitură (de către S.A.).
Pentru considerentele expuse, cererea de rejudecare a fost admisă în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., iar în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., după anularea sentinţei penale de condamnare, inculpatul S.A.A. a fost achitat cu privire la această infracţiune.
În continuarea desfăşurării situaţiei de fapt, tribunalul a reţinut că partea vătămată D.D. a intervenit în sprijinul prietenului său, aplecându-se spre el, moment în care a fost lovit cu picioarele şi cu pumnii în mai multe zone ale corpului, suferind leziunile corporale constatate în raportul de constatare medico-legală.
Raportul de constatare medico-legală nr. 393/ LR din 06 septembrie 2005 al S.M.L. Constanţa a concluzionat că numitul D.D. a prezentat leziuni de violenţă ce au putut fi produse prin lovire cu şi de corp dur, şi pot data din 04 septembrie 2005, necesitând pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale de la data producerii. Leziunile nu i-au pus viaţa în primejdie.
Deşi declaraţiile părţii vătămate nu lămuresc întru totul contribuţia fiecăruia dintre cei doi condamnaţi la lovirea sa, esenţial este faptul că condamnatul S.A. a participat activ – material şi intenţional – la lovire, cât şi la deposedarea părţii vătămate de telefon.
Astfel, în cursul urmăririi penale, partea vătămată arată că „Am fost şi eu lovit cu pumnii şi picioarele de cei doi tineri. Unul dintre ei luându-mi telefonul …în timp ce eram căzut. Am fost lovit cu piciorul în faţă de unul din cei doi indivizi, fără să văd care din ei. În timp ce eram bătut, din buzunarul de la cămaşă mi-a căzut pe jos telefonul mobil, iar unul din cei doi indivizi l-a luat".
Aceleaşi susţineri au fost menţinute, în esenţă, de partea vătămată, şi în cursul judecăţii în fond.
Totodată, în declaraţia dată în prezenta procedură, partea vătămată arată că „Eu am fost lovit, dar nu ştiu dacă de unul sau de amândoi, pentru că am căzut şi am fost lovit cu picioarele".
Dacă partea vătămată nu a putut indica cert care dintre cei doi agresori l-a lovit, dacă în mod cert l-a lovit şi S.A.A., şi care din cei doi a luat telefonul mobil, aceste aspecte sunt suplinite de martorii audiaţi, care au observat personal diferitele aspecte ale acestei a doua etape a altercaţiei.
În acest sens, martora C.C. arată în declaraţia de la UP: „Uitându-mă pe geam, am observat chiar în faţa scării blocului în care stau cum doi tineri îl băteau pe un cetăţean mai în vârstă, iar acesta încerca să se apere de loviturile lor". Această martoră confirmă situaţia observată şi în faţa instanţei, inclusiv în rejudecare, când arată că „Afirm că numai unul dintre inculpaţi aplica lovituri părţii vătămate, dar despre celălalt, cred că-l ţinea pe partea vătămată".
Declaraţiile martorei nu se contrazic, ci ele se interpretează în sensul că în cursul urmăririi penale martora a făcut o afirmaţie mai generală, văzând acţiunea a două persoane îndreptată împotriva celei de-a treia, nedând importanţă (sau nefiind întrebată expres) actelor concrete ale fiecăruia dintre cei doi, ci contextului general al acţiunilor (îl băteau), afirmaţie care este adevărată chiar şi în situaţia în care unul din agresori aplică loviturile, iar celălalt imobilizează victima.
Esenţial pentru stabilirea situaţiei de fapt este aspectul că martora a observat pe ambii cetăţeni ucraineni în imediata apropiere a părţii vătămate D.D., ambii fiind în conflict fizic cu acesta, ambii exercitând acte agresive împotriva părţii vătămate. Astfel fiind, tribunalul a reţinut că condamnatul S.A. a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate D.D., rezultând că acestea au legătură cu păstrarea bunului sustras, astfel cum se va reţine în continuare.
Martora P.M.G. arată în declaraţiile sale: „Am văzut doi tineri care alergau dinspre scara blocului către b-dul T. … am observat un individ mai în vârstă care fugea în spatele celor doi tineri şi striga că i s-a furat telefonul. În timpul discuţiilor purtate de către cei doi tineri cu agentul de circulaţie am observat că unul dintre ei, cel mai chel, s-a apropiat de gardul viu din faţa blocului vecin cu al nostru, şi a aruncat în spaţiul verde un telefon mobil. "Ulterior, martora mai precizează că: „La data prezentei declaraţii (06 septembrie 2005) mi-au fost prezentate paşapoartele celor doi tineri şi, după fotografie l-am recunoscut pe cel care a aruncat telefonul şi care am aflat de la organele de poliţie că se numeşte S.A.A.".
Din aceste declaraţii tribunalul a reţinut că martora a avut timpul necesar pentru a-i observa şi diferenţia pe cei doi cetăţeni ucraineni („unul dintre ei, cel mai chel"), astfel încât, la două zile după incident, să poată recunoaşte din fotografii pe cel care a aruncat telefonul în spaţiul verde. De altfel, din examinarea fizionomiilor celor doi condamnaţi, tribunalul reţine că într-adevăr condamnatul S.A. are caracteristica unui păr mai puţin bogat.
Partea vătămată D.D., precum şi martorul C.Ş.M., confirmă faptul că, la momentul incidentului, o martoră a sesizat faptul aruncării telefonului de către unul din agresori.
Acest aspect este confirmat de martori şi prin indicarea distanţei dintre locul altercaţiei şi locul găsirii telefonului –distanţă aproximată între 5-10 metri, sau ca distanţă dintre cele două scări de bloc, situaţie ce exclude ca partea vătămată să-şi fi pierdut, pur şi simplu, telefonul, la locul incidentului. De altfel, şi fotografiile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale relevă locaţii diferite pentru locul lovirii lui A.A. – şi apoi şi a lui D.D. – şi locul găsirii telefonului, acest din urmă loc fiind situat, de altfel, în spatele gardului viu ce delimitează aleea pe care s-a petrecut incidentul.
Nici ipoteza ca însuşi partea vătămată să fi pierdut sau aruncat telefonul în acel loc nu este verosimilă, câtă vreme partea vătămată a strigat public că cei doi i-au sustras telefonul, încă din primul moment, iar apoi a făcut demersuri pentru a-l recupera, crezând că este la aceştia. În raport şi de declaraţia martorei oculare P.M.G., care a observat pe unul din cei doi tineri aruncând ceva în spaţiul verde, şi de faptul că în acel loc s-a găsit telefonul mobil, situaţia este pe deplin stabilită.
Împrejurarea că partea vătămată D.D. relatează despre existenţa unui şnur al telefonului pe care l-ar fi observat în buzunarul unuia dintre ucrainieni, aspect neconfirmat de nici unul dintre martori, nu este de natură a modifica concluziile de mai sus.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că condamnatul S.A. a avut asupra lui telefonul mobil al părţii vătămate, că nu putea intra în posesia lui decât în momentul lovirii părţii vătămate, şi că l-a abandonat în încercarea de a nu fi surprins cu bunul asupra sa.
Faţă de constatările de mai sus, tribunalul a reţinut că se confirmă existenţa infracţiunii de tâlhărie pentru care S.A.A. a fost condamnat.
Tribunalul a reţinut că, spre deosebire de procedura revizuirii, în care admiterea cererii nu poate fi făcută decât în cazul în care, urmare a rejudecării, se pronunţă o soluţie contrară celei iniţiale, în procedura rejudecării după extrădare, admiterea cererii şi modificarea soluţiei instanţei de condamnare poate fi făcută chiar dacă se menţine condamnarea, dar în alte limite ale pedepsei, în considerarea faptului că această procedură este menită să asigure dreptul la apărare al condamnatului judecat în lipsă, care nu a avut posibilitatea de a-şi expune apărările, inclusiv cele care conduc la circumstanţiere şi la diminuarea răspunderii penale.
Astfel fiind, şi cum condamnatul a solicitat şi obţinut administrarea de probe în circumstanţiere, tribunalul a admis cererea de rejudecare şi în ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie, urmând a se pronunţa şi în privinţa acesteia.
În raport de situaţia de fapt reţinută, din care rezultă existenţa infracţiunii de tâlhărie, precum şi achitarea pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor a fost respinsă ca nefondată.
În acest sens, la stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi inculpatul S.A.A.
Parchetul a criticat omisiunea primei instanţe de a pune în discuţia părţilor admiterea în principiu a cererii de rejudecare, greşita achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., necitarea în vederea audierii a inculpatului S.A. şi greşita individualizare a pedepsei.
Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, lipsind intenţia de a sustrage vreun bun, iar în ipoteza menţinerii condamnării, aplicarea art. 81 C. pen.
Instanţa de apel a reţinut că este fondată doar critica parchetului privind individualizarea pedepsei, celelalte critici, formulate atât de parchet, cât şi de inculpat, fiind neîntemeiate.
S-a reţinut că prima instanţă a verificat condiţiile de admisibilitate, aspect rezultând din cuprinsul hotărârii, iar prevederile art. 5221 C. proc. pen. nu fac trimitere la dispoziţiile art. 403 C. proc. pen., ci la dispoziţiile art. 405-408 C. proc. pen.
Inculpatul S.A. nu a formulat cerere de rejudecare în caz de extrădare, nefiind vizat de actuala procedură, astfel că citarea sa nu era necesară.
S-a mai constatat că inculpatul a fost acuzat de două fapte distincte, respectiv agresarea fizică a părţii vătămate D.I., urmată de însuşirea unui telefon mobil, precum şi agresarea fizică a părţii vătămate A.I., cu punerea în primejdie a vieţii acesteia, astfel că încadrarea juridică este corectă, respectiv infracţiunile prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., precum şi art. 182 alin. (2) C. pen.
S-a apreciat că soluţia de achitare a inculpatului pentru infracţiunea prev.de art. 182 alin. (2) C. pen. este întemeiată, dat fiind că din probele administrate nu rezultă că acesta a fost implicat în agresarea părţii vătămate A.I.
De asemenea, fapta de tâlhărie comisă asupra victimei D.I. a fost corect reţinută, probele administrate arătând că, deşi cei doi inculpaţi nu au urmărit de la început tâlhărirea părţii vătămate, aceştia au luat hotărârea de a-i sustrage telefonul mobil în momentul în care a căzut din buzunarul de la cămaşă, relevante fiind depoziţiile martorei P.M.G., care a auzit-o şi a văzut-o pe partea vătămată strigând că cei doi tineri pe care-i urmărea i-au furat telefonul mobil.
Sub aspectul individualizării pedepsei s-a reţinut că doar criticile parchetului sunt întemeiate, gradul ridicat de pericol social al faptei şi atitudinea inculpatului, de nerecunoaştere şi părăsire a teritoriului României impunând o sancţiune mai aspră a acestuia.
În consecinţă, prin Decizia penală nr. 98/ P din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., de la 3 ani închisoare la 4 ani închisoare.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpatul S.A.
Parchetul a invocat aceleaşi critici ca în apel, structurate în următoarele cazuri de casare:
1. Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., constând în aceea că instanţa nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a cererii de rejudecare în caz de extrădare;
2. Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen. referitor la faptul că judecata în fond şi în apel a avut loc fără legala citare a unei părţi, respectiv a condamnatului S.A.;
3. Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., constând în greşita achitare a inculpatului S.A.A. pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 182 alin. (2) C. pen.;
4. Cazul de casare prev.de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., considerându-se că instanţa de apel a redozat insuficient pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), e) şi alin. (2)1 lit. e) C. pen.
Inculpatul S.A.A. a invocat cazul de casare prev.de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev.de art. 211 C. pen. în infracţiunea prev.de art. 182 alin. (2) C. pen., întrucât nu a avut intenţia de a tâlhări, iar în subsidiar, în baza cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat reducerea pedepsei şi suspendarea acesteia în condiţiile art. 81 sau art. 86 C. pen.
Recursurile sunt neîntemeiate.
Înalta Curte, analizând Decizia penală recurată atât prin prisma cazurilor de casare formulate de recurenţi, cât şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală şi temeinică.
Cu referire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, Înalta Curte reţine următoarele:
Prima critică formulată vizează cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., constând în aceea că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a cererii de rejudecare în caz de extrădare, în condiţiile în care, se apreciază de către parchet, etapa prealabilă a admiterii în principiu, specifică revizuirii, se aplică şi în această procedură a rejudecării.
Critica nu este fondată.
Potrivit art. 5221 alin. (1) C. proc. pen., în cazul extrădării sau predării în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza poate fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Originea procedurii de rejudecare după extrădare se află în al doilea Protocol adiţional (Strassbourg, 17 martie 1978) al Convenţiei europene de extrădare, încheiat la Paris în 13 decembrie 1957, conform căruia dreptul la o nouă procedură de judecată constituie o condiţie pentru acordarea extrădării. Prevederile Protocolului nu fac distincţie după cum condamnatul s-a sustras sau nu de la judecată, fiind indiferent, sub acest aspect, motivul pentru care condamnatul a ajuns pe teritoriul statului solicitat.
În mod evident, procedura rejudecării cauzei după extrădare presupune o examinare prealabilă a cererii, întrucât, conform art. 5221 C. proc. pen. „cauza va putea fi rejudecată", ceea ce înseamnă că rejudecarea nu este obligatorie, ci poate avea loc doar atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Prin urmare, pentru a putea proceda la rejudecare, instanţa este datoare să verifice, în prealabil, dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, respectiv dacă hotărârea de condamnare este definitivă, dacă judecata s-a efectuat în lipsa condamnatului, prilej cu care va fixa şi limitele în care se va efectua rejudecarea, părţile ce urmează a fi citate.
La data judecării cauzei atât în fond, cât şi în apel, art. 2 al art. 5221 C. proc. pen. avea următorul conţinut:
„Dispoziţiile art. 405 - 408 se aplică în mod corespunzător".
În aceste condiţii, o fază de admitere în principiu a cererii de rejudecare nu era prevăzută „in terminis", în mod expres, în textul art. 5221 C. proc. pen., căci trimiterea la procedura revizuirii avea în vedere textele de la art. 405 şi următoarele, admiterea în principiu fiind prevăzută de art. 403 C. proc. pen.
Neexistând o prevedere expresă în acest sens, procedeul primei instanţe, de a verifica condiţiile de admisibilitate a cererii condamnatului prin aceiaşi hotărâre prin care a soluţionat cererea, şi nu printr-o încheiere separată de admitere în principiu, nu poate atrage sancţiunea cerută de parchet, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, ulterior, deci, judecării prezentei cauze la fond, conţinutul art. 5221 alin. (1) este uşor modificat, în sensul că se face trimitere la dispoziţiile art. 404 – 408, care se aplică în mod corespunzător.
Nici prin aceste modificări trimiterea la procedura revizuirii nu are în vedere şi art. 403. Deşi, art. 404 face referiri la admiterea în principiu, în raport de conţinutul special al art. 403 în actuala reglementare avem rezerve faţă de susţinerea parchetului din recurs că acesta poate fi aplicat prin analogie (care nu este permisă în procedură) şi în situaţia reglementată de art. 5221 C. proc. pen.
În consecinţă, prima instanţă a verificat îndeplinirea condiţiilor rejudecării în caz de extrădare, o încheiere separată de admitere în principiu nu este prevăzută de lege, astfel încât constatările cuprinse în hotărârea de fond sunt suficiente pentru a se putea aprecia că, în speţă, verificările de admisibilitate a cererii au avut loc, iar instanţa, în mod corect, a trecut la rejudecarea propriu-zisă a cauzei.
Nici critica ce are în vedere necitarea coinculpatului S.A.A. nu este fondată (caz de casare prev.de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen.).
Înalta Curte reţine, în primul rând, că necitarea părţilor este sancţionată cu nulitatea relativă, astfel că nu parchetul era îndrituit să o invoce, ci însăşi partea al cărui drept a fost lezat.
Pe de altă parte, S.A. nu a formulat cerere de rejudecare, pentru acesta există o hotărâre definitivă de condamnare, nu se află în situaţia de a fi rejudecat conform procedurii prevăzută de art. 5221 C. proc. pen., astfel încât nu era necesară citarea lui în proces. Aşa cum a constatat şi instanţa de apel, acesta putea fi citat, eventual, doar în situaţia în care declaraţia sa ar fi avut valoare probatorie, însă judecătorul fondului nu a apreciat ca fiind necesară depoziţia sa în contextul materialului probator readministrat.
Critica parchetului privind greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea prev.de art. 182 alin. (2) C. pen. (caz de casare prev.de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.) este, de asemenea, nefondată.
Prima instanţă, ca şi cea de apel, au analizat şi evaluat corect probele administrate, atât cele din primul ciclu procesual, cât şi cu prilejul rejudecării şi, au apreciat, corect, că inculpatul nu a fost implicat în agresarea părţii vătămate A.I.
Întâlnirea dintre părţile vătămate D.I. şi A.I., pe de o parte şi inculpatul S.A. şi numitul S.A.A., pe de altă parte, a avut loc după meciul de fotbal dintre echipele naţionale ale României şi Cehiei, fiind cu totul întâmplătoare. Pe fondul consumul de băuturi alcoolice şi a faptului că partea vătămată A.A. le-a strigat inculpaţilor „Hai România", crezând că sunt suporteri cehi, inculpaţii au abordat părţile vătămate, însă A.A. l-a împins cu mâna pe S.A., care a ripostat şi i-a aplicat o lovitură cu pumnul părţii vătămate A.I., în urma căreia a căzut la sol.
Din niciun mijloc de probă nu rezultă că partea vătămată A.A. ar fi fost lovită şi de inculpatul S.A., a cărui prezenţă nu poate fi interpretată ca o complicitate morală, în condiţiile în care conflictul dintre partea vătămată A.A. şi S.A. a fost spontan, fără a se premedita agresarea acestuia, rezoluţia infracţională a numitului S.A.A. fiind, de asemenea, spontană. Din raportul de constatare medico - legală nr. 394/ LR din 16 septembrie 2005 emis de S.M.l. Constanţa rezultă că partea vătămată a prezentat o plagă contuză parieto-occipitală şi o tumefacţie obraz drept cu o plagă punctiformă, prima fiind produsă la impactul cu trotuarul, iar ultima în urma loviturii aplicate de S.A., confirmându-se lovirea o singură dată a părţii vătămate A.I. De altfel, partea vătămată A.A.era sub influenţa băuturilor alcoolice, la internare acesta prezentând etilism acut, explicându-se căderea sa în urma unei singure lovituri.
Niciunul din martori nu a observat această etapă a incidentului pentru a putea oferi date suplimentare, iar partea vătămată A.A. şi-a pierdut cunoştinţa la impactul cu trotuarul, neputând relata identitatea autorilor.
Partea vătămată D.I. a declarat că doar unul dintre inculpaţi a lovit pe A.I., referirile la implicarea ambilor inculpaţi în agresiunea fizică vizând persoana sa.
Ca atare, în mod corect s-a pronunţat o soluţie de achitare în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Ultima critică formulată de parchet vizează cazul de casare prev.de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se majorarea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea de tâlhărie.
Înalta Curte reţine că în apel s-a admis critica parchetului sub acelaşi aspect şi s-a majorat pedeapsa aplicată inculpatului, tocmai avându-se în vedere gradul de pericol social al faptei, consecinţele asupra integrităţii corporale a părţii vătămate şi atitudinea inculpatului de a părăsi ţara în cursul urmăririi penale.
O nouă majorare, însă, nu se justifică, întrucât corect s-au reţinut şi circumstanţele atenuante în favoarea inculpatului, care era integrat în societate, avea un loc de muncă, iar fapta a fost comisă intempestiv, pe fondul consumului de alcool.
Prin urmare, şi această critică a parchetului va fi respinsă.
Referitor la recursul inculpatului, Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat, sub ambele critici formulate.
Prima critică vizează cazul de casare prev.de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., solicitându-se schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev.de art. 182 alin. (2) C. pen.
Înalta Curte reţine, în primul rând, că partea vătămată D.I. a necesitat pentru vindecare 40-45 zile îngrijiri medicale, care nu i-au pus viaţa în pericol şi, nici nu au avut alte consecinţe, astfel că, dacă nu ar fi existat sustragerea telefonului mobil, fapta ar fi putut fi încadrată în art. 182 alin. (1) C. pen.
Din probele administrate rezultă însă, că, deşi inculpatul, într-adevăr, poate nu a urmărit de la început sustragerea telefonului, această intenţie a survenit în timpul exercitării violenţelor asupra părţii vătămate.
Inclusiv în declaraţia dată în faţa instanţei de recurs, inculpatul recunoaşte că a luat de jos un telefon mobil, pe care l-ar fi aruncat când şi-a dat seama că avea asupra lui două telefoane.
Coroborând această recunoaştere cu declaraţia părţii vătămate, precum şi cu a martorei oculare P.M.G., care, l-a văzut pe inculpat luând telefonul şi a auzit-o pe partea vătămată strigând că i s-a furat telefonul, în mod corect în sarcina inculpatului s-a reţinut comiterea infracţiunii de tâlhărie.
Cea de-a doua critică a inculpatului se referă la greşita individualizare a pedepsei (caz de casare prev.de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
Aşa cum s-a reţinut în analiza motivului de recurs formulat de parchet în cadrul aceluiaşi caz de casare, Înalta Curte a apreciat că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului a fost corect dozată în apel, pentru argumentele deja expuse şi care nu vor mai fi reluate.
Solicitarea de suspendare sub supraveghere a pedepsei nu poate fi primită (pentru suspendarea condiţionată nu sunt îndeplinite condiţiile art. 81 alin. (1) lit. a), având în vedere că, deşi prejudiciul material rezultat din faptă este redus, consecinţele asupra integrităţii corporale au fost severe, aceasta fiind internată cu traumatism cranio-cerebral şi facial, comoţie cerebrală, contuzie cerebrală, ceea ce denotă intensitatea violenţelor exercitate de inculpat.
La atitudinea extrem de violentă a acestuia se adaugă şi părăsirea teritoriului României, deşi ştia că este supus unei proceduri judiciare penale, aspecte ce justifică aprecierea că scopul educativ şi preventiv al pedepsei nu poate fi atins decât prin privare de libertate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză de parchet şi de inculpat.
Conform art. 38516, art. 381 C. proc. pen. şi art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce prevenţia la zi pentru inculpat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat, onorariul avocatului din oficiu urmând a se avansa din fondul M.J.
Onorariul translatorului de limbă rusă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi de recurentul S.A. împotriva Deciziei penale nr. 98/ P din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată durata reţinerii de la 5 septembrie 2009 şi arestarea de la 27 iunie 2009 la 26 ianuarie 2011.
Obligă recurentul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Onorariul interpretului de limbă rusă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2379/2011. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 10/2011. Penal → |
|---|
