ICCJ. Decizia nr. 2705/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2705/2011
Dosar nr. 5616/1/2011
Şedinţa publică din 12 iulie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 29 iunie 2011 Curtea de Apel Craiova în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului P.G.A., apreciind că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, existând în continuare indicii temeinice că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care este cercetat, infracţiunea săvârşită de acesta fiind pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani.
Cu privire la starea de pericol pe care lăsarea în libertate a inculpatului o reprezintă pentru ordinea publică, a apreciat că este îndeplinită şi că rezultă din împrejurările concrete în care a fost săvârşită infracţiunea.
A constatat Curtea de Apel Craiova că prin încheierea nr. 13 din 17 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 1706/104/2010, în baza art. 1401 alin. (9) C. proc. pen., s-a admis propunerea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Olt nr. 23 D/P/2009, şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului P.G.A., pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 17 mai 2010, până la data de 14 iunie 2010, inclusiv.
Pentru a lua această măsură, s-a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, art. 136 alin. (1), art. 149/1 C. proc. pen. şi art. 143 C. proc. pen., iar măsura arestării preventive fiind de natură să asigure garanţia scopului măsurilor preventive, existând probe suficiente din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat penal, în sensul că, în cursul lunii mai 2009, a racolat pe numita N.G.A., sub promisiuni de căsătorie şi obţinerea unui loc de muncă în străinătate, pe care a transportat-o în Italia, unde a obligat-o să practice prostituţia, sub imperiul ameninţărilor şi bătăilor repetate, iar sumele de bani obţinute şi le însuşea.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul P.G.A. şi a solicitat revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul P.G.A. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin sentinţa penală nr. 5 din 11 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală, inculpatul P.G.A., în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a fost condamnat la 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a –II-a şi lit. b) C. pen., în cond. art. 71 alin. (1) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art.12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpatul P.G. în conformitate cu dispoziţiile legale, instanţa, în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, nu s-au modificat, astfel, a dispus menţinerea măsurii arestări preventive a inculpatului.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului P.G. se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârşit faptele ce i se reţin în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 este sancţionată cu pedeapsă ce depăşeşte limita arătată.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului P.G.A. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru o infracţiune caracterizată de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impune menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de persoane poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acţionat.
În cauza de faţă, stabilirea pericolului social al faptei şi persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficienţă existenţa unor probe ce justifică bănuiala puternică şi legitimă că a comis infracţiunea în formă continuată, pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei, împrejurările în care a fost comisă, importanţa valorilor puse în pericol, rezonanţa faptelor şi starea de recidivă reţinută, respectiv dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul P.G.A., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.A. împotriva încheierii din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 1927/104/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2704/2011. Penal. Cerere de liberare... | ICCJ. Decizia nr. 2709/2011. Penal → |
|---|
