ICCJ. Decizia nr. 2704/2011. Penal. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar (art. 160 ind.2 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2704/2011
Dosar nr. 5761/1/2011
Şedinţa publică din 12 iulie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 29 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în baza art. 160/8a alin. (6) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiate cererile de liberare sub control judiciar formulate de către inculpaţii B.N.M. şi P.M., constatând că modalitatea concretă în care se presupune că inculpaţii au contribuit la comiterea faptelor capătă relevanţă în contextul antecedentelor penale ale acestora, neputându-se face abstracţie de împrejurarea că inculpaţii au suferit anterior condamnări pentru fapte de violenţă ori care aduc atingere unor relaţii ce privesc normele de convieţuire a socială. A mai constatat că aceste particularităţi, examinate din perspectiva faptelor concret imputate în prezenta cauză, dar şi a inexistentei unor date certe, de natură a caracteriza substanţial pozitiv legăturile de familie, caracterul inculpaţilor ori preocupările acestora pentru obţinerea unor venituri licite, nu oferă garanţii adecvate şi că, lăsaţi în libertate, cei doi inculpaţi nu vor împiedica buna desfăşurare a procesului penal.
Împotriva încheierii din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs inculpaţii B.N.M. şi P.M. şi au solicitat admiterea recursurilor si admiterea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, arătând ca nu pot influenţa cursul judecăţii întrucât au fost audiaţi, fiind audiata si partea vătămata M.M. şi foarte mulţi martori. Au invocat egalitatea de tratament faţă de ceilalţi inculpaţi „capii reţelei" care au fost puşi in liberate.
Analizând recursurile declarate, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpaţii B.N.M. şi P.M. sunt nefondate, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - nr. 326/P/2010 din data de 4 februarie 2011, au fost trimişi în judecată inculpatul B.N.M., recidivist sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de şantaj, prevăzută şi pedepsită de art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. (asupra martorului C.V.), a unei infracţiuni de şantaj, faptă prev. şi ped. de art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. (asupra părţii vătămate C.M.C.), a unei infracţiuni de complicitate la şantaj prev. şi ped. de art. 26 rap la art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (asupra părţii vătămate M.M.), ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. şi ped. de art. 321 alin. (1) cu aplic. art. 751it. A) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b C. pen. şi P.M. recidivist, cercetat sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de complicitate la şantaj, faptă prev. şi ped. de art. 26 rap la art. 194 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (săvârşită asupra părţii vătămate M.M. şi a patru infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, faptă prev. şi ped. de art. 321 alin. (1) cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 331it. a) şi b) C. pen.
Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) si (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă şi reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce se impun la liberare de către instanţă. De asemenea, instanţa de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive şi să aibă în vedere toate circumstanţele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Înalta Curte constată că infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererile inculpaţilor sunt admisibile.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii deşi nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia a depăşit o limită rezonabilă.
Raportându-ne la datele speţei, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpaţii B.N.M. şi P.M. vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpaţi şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiilor penale formulate împotriva acestora şi cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte are în vedere că doar o parte din martori au fost audiaţi, ambii inculpaţi au suferit condamnări anterioare, fiind în stare de recidivă, au avut o contribuţie activă la săvârşirea faptelor ce au fost reţinute în sarcina acestora, astfel că datele care îi caracterizează pe cei doi inculpaţi nu sunt de natură să evidenţieze garanţii suficiente că liberarea provizorie este, şi în cazul lor, o măsură adecvată pentru asigurarea bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti.
Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină cont şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpaţilor B.N.M. şi P.M., respectiv să se ţină cont de rezultatul infracţiunilor săvârşite de inculpaţi cât şi de faptul că ambii inculpaţii se află în stare de recidivă.
Garanţiile de ordin personal ale inculpaţilor, cât şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpaţilor în libertate.
În consecinţă, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.N.M. şi P.M. împotriva încheierii din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti .
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.N.M. şi P.M. împotriva încheierii din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II penală, pronunţată în dosarul nr. 1144/2/2011.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2703/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2705/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
