ICCJ. Decizia nr. 2866/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2866/2011
Dosar nr.6654/1/2011
Şedinţa publică din 19 august 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 3 august 2011, pronunţată în Dosarul nr. 47377/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. menţinerea stării de arest a inculpaţilor K.H. şi B.O.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpaţilor s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora.
Împotriva încheierii sus-arătate au declarat recurs inculpaţii, solicitând, prin apărătorul desemnat din oficiu, punerea în libertate, pentru a putea fi judecaţi în Turcia, pe teritoriul căreia susţin că au săvârşit faptele reţinute în sarcina lor.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs, dar şi întreaga cauză, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de procedură prevăzute de legea naţională, care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte, constată respectarea, deopotrivă, atât a dispoziţiilor cuprinse în legea internă, cât şi a existenţelor ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol "când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept (art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.) care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte apreciază că, în lanţul infracţional ce susţine flagelul consumului de droguri, aceşti traficanţi cum sunt inculpaţii, reprezintă veriga cea mai periculoasă, activitatea lor asigurând distribuirea drogurilor către micii traficanţi din România.
În contextul întăririi atitudinii de combatere a traficului de droguri de către oficialităţi, manifestarea de clemenţă din partea instanţelor judecătoreşti faţă de cei prinşi şi deduşi judecăţii, ar echivala cu un act de injustiţie socială.
Aceste infracţiuni care au dobândit caracter de fenomen în ultima perioadă de timp, aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv sănătatea publică, reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme ale criminalităţii organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pericolul pentru ordinea publică al acestui gen de infracţiuni este dat de creşterea alarmantă a numărului de consumatori de droguri, care devin treptat şi vânzători de astfel de substanţe, datorită nevoii de a-şi procura banii necesari cumpărării dozelor zilnice de consum - aşa-zisa dependenţă de moarte albă.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel, în sensul menţinerii arestării preventive astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii K.H. şi B.O. împotriva Încheierii penale din 03 august 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 47377/3/2010.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul pentru interpretul de limbă turcă se va plăti din fondurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 august 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2851/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2891/2011. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
