ICCJ. Decizia nr. 3167/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3167/2011
Dosar nr.5426/99/2010
Şedinţa publică din 21 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 658 din data de 16 decembrie 2010, Tribunalul Iaşi a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat.
A condamnat pe inculpatul U.G., fiul lui A şi B., născut la 22 aprilie 1949, în comuna Oţeleni, jud. Iaşi, cu domiciliul în Iaşi, str. N., fără antecedente penale, la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a doua şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a), teza a doua şi lit. b) C. pen.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat a unui cuţit tip pumnal.
A admis acţiunea civilă formulată de partea civilă A.M. şi, în consecinţă, a obligat inculpatul la plata sumei de 8000 RON, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.
A obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă „S.S." Iaşi suma de 4485,33 RON, reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părţii vătămate, la care se adaugă taxa oficială de scont practicată de B.N.R., iar Serviciului de Ambulanţă Iaşi suma de 390 RON, cu titlu de cheltuieli de transport ale victimei.
A obligat inculpatul la plata sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, în care este inclusă şi suma de 200 RON, onorariu apărător din oficiu către Baroul Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi a fost trimis în judecată la data de 24 iunie 2010, în stare de libertate, inculpatul U.G. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că în ziua de 22 septembrie 2008 a încercat să suprime viaţa numitului A.M., în loc public, prin lovirea acestuia în zona abdominală, cu un cuţit, cu consecinţa provocării unor leziuni ce au necesitat intervenţie chirurgicală de urgenţă şi pentru vindecare un număr de 15 - 17 zile de îngrijiri medicale, dar care nu au fost de natură, prin ele însele, a-i pune în primejdie viaţa.
Tribunalul, în urma analizării probatoriului testimonial şi cu înscrisuri, administrat pe parcursul urmăririi penale şi nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti, a reţinut ca fiind corespunzătoare adevărului aceeaşi situaţie de fapt cu cea din actul de sesizare a instanţei.
Din Certificatul medico-legal a rezultat că „partea vătămată A.M. a prezentat o plagă înjunghiată situată la circa 1 cm de la linia mediană şi 2 cm deasupra liniei paraombilicale, ce interesa pielea, ţesutul subcutanat, muşchiul drept abdominal, aponevroza, peritoneul parietal. A fost necesară efectuarea unei laparotomii care a infirmat lezarea de organ intracavital, iar apoi continuarea intervenţiei chirurgicale cu drenaj al cavităţii peritoneale, lărgirea chirurgicală a plăgii şi drenaj în Douglas. Leziunea a necesitat 16 - 18 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi din punct de vedere medical nu a fost de natură să pună în primejdie viaţa părţii vătămate".
Având în vedere însă zona vizată, intensitatea mare a loviturii şi obiectul vulnerant (cuţit), precum şi împrejurarea că numai din întâmplare nu a fost lezionat vreun organ intern vital, încadrarea juridică a faptei inculpatului a fost aceea de „tentativă de omor".
La rândul său, inculpatul a depus la dosarul cauzei Certificatul medico-legal din care rezultă că a prezentat şi el plăgi contuze precum şi o fractură deschisă baza falanga 2 şi patungheal deget 2 mâna dreaptă. A necesitat 35 - 40 zile îngrijiri medicale pentru fractură şi 7 - 9 zile pentru restul leziunilor, fără însumarea timpilor.
Deşi a depus acest certificat medico-legal la dosarul cauzei, inculpatul nu a formulat plângere prealabilă împotriva lui A.M. şi A.A. Pe de altă parte însă, s-a constatat că cei doi au săvârşit fapta în stare de legitimă apărare, în contextul în care atacul inculpatului era în plină desfăşurare, cu folosirea unei arme albe, iar în aceste condiţii apărarea părţii vătămate şi a fiului acesteia a fost în deplină proporţionalitate şi totodată necesară pentru înlăturarea acestui atac.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, pe care a pus-o pe seama consumului exagerat de băuturi alcoolice din acea zi. De altfel, în declaraţia sa iniţială, inculpatul precizează că: „... eu am scos cuţitul din buzunar şi am lovit ... atât îmi amintesc ...". În ceea ce priveşte motivaţia gestului său şi în general premizele conflictului cu partea vătămată, inculpatul a fost extrem de elocvent arătând că „... acest om (inculpatul n.n.) a inventat tot felul de viziuni de ale lui având aceeaşi amantă şi de aici a pornit toată nenorocirea ...".
Partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal în faza de urmărire penală cu suma de 5000 de EUR.
S-a reţinut că din coroborarea depoziţiilor martorilor cu susţinerile inculpatului formulate în declaraţia dată în prima fază procesuală, concluziile certificatului medico-legal, conţinutul procesului-verbal de conducere în teren întocmit de procuror la locul agresiunii şi planşele foto efectuate cu aceeaşi ocazie rezultă, cu certitudine, că inculpatul este autorul faptei exercitate împotriva părţii vătămate A.M., astfel cum a fost reţinută.
Susţinerile inculpatului, care vizează împrejurarea că agresiunea ar fi fost comisă întrucât partea vătămată întreţinea o relaţie intimă cu aceeaşi persoană cu care anterior inculpatul avusese o relaţie de concubinaj, respectiv numita T.M., nu au putut fi reţinute ca relevante în cauză, neputând contribui la exonerarea de răspundere penală sau atenuarea vinovăţiei, fiind formulate în mod evident „pro causa".
Pe de altă parte, s-a reţinut că deşi din conţinutul raportului de constatare medico-legală rezultă că leziunile suferite de partea vătămată nu au pus în primejdie viaţa acesteia şi au necesitat doar 16 - 18 zile de îngrijiri medicale, ceea ce ar putea conduce la ideea unei alte încadrări juridice decât cea dată faptei prin actul de sesizare a instanţei, esenţială în reţinerea infracţiunii de tentativă la omor calificat este şi poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii.
S-a avut în vedere că pentru calificarea faptei în dispoziţiile prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. d) C. pen., este important nu atât rezultatul concret al acţiunii agresorului, cât intenţia lui directă sau indirectă în raport cu viaţa victimei, subliniindu-se că pentru stabilirea poziţiei subiective a făptuitorului trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care a fost comisă fapta, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce.
Astfel, s-a reţinut că atunci când inculpatul a lovit partea vătămată într-o zonă vitală, respectiv cea abdominală, unde sunt poziţionate organe vitale, cu un obiect apt a produce leziuni grave sau chiar a suprima viaţa, cu o mare intensitate, provocând o plagă înţepată profundă, este evident că acesta a urmărit sau, cel puţin, a acceptat producerea unui rezultat letal.
În consecinţă, calificarea juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatului s-a apreciat că este corespunzătoare modelului infracţional stabilit prin dispoziţiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere atât gradul de pericol social concret al faptei comise, valoarea socială lezată, respectiv dreptul la viaţă şi integritate fizică al persoanei, urmările produse, dar şi împrejurarea că inculpatul este o persoană necunoscută cu antecedente penale, cu un comportament civilizat în familie şi societate, are doi copii majori şi a avut o poziţie procesuală relativ corectă.
În considerarea acestor circumstanţe personale, instanţa a apreciat că scopul pedepsei de prevenire a comiterii de noi fapte penale şi de reeducare a făptuitorului se poate realiza şi prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, orientată sub minimul special prevăzut de lege.
În baza art. 71 C. pen., instanţa a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor subiective prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În termenul prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi de inculpatul U.G.
Ambele apeluri au vizat temeinicia sentinţei, mai exact cuantumul pedepsei şi modalitatea de executare. S-a solicitat desfiinţarea hotărârii apelate şi, în raport de circumstanţele reale şi personale, să se reaprecieze cuantumul pedepsei, pe care Parchetul a considerat-o prea mică. Inculpatul, invocând conduita bună avută înainte de comiterea faptei, dar şi pe parcursul desfăşurării procesului, a apreciat că pedeapsa aplicată este prea mare, solicitând, totodată, suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.
Prin Decizia penală nr. 72/2011 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi de inculpatul U.G. împotriva Sentinţei penale nr. 658 din data de 16 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi, hotărâre care a fost menţinută.
A fost obligat apelantul să plătească statului suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că instanţa de fond a procedat la administrarea unui probatoriu complet, ce a fost judicios administrat, potrivit art. 63 alin. (21) C. proc. pen., la stabilirea tratamentului sancţionator aplicat fiind avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cauzele ce agravează răspunderea penală, cât şi cele care o atenuează.
Instanţa de apel a constatat că prima instanţă, reţinând în mod corect în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. şi ca efect al incidenţei dispoziţiilor art. 76 lit. b) C. pen., i-a aplicat acestuia o pedeapsă sub limita minimului special prevăzut de textul de încriminare.
Pe de altă parte, s-a reţinut că în mod just s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 861 C. pen., avându-se în vedere modul şi mijloacele de comitere a faptei, dar şi urmarea produsă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul U.G., ambele recursuri fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Parchetul a susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt netemeinice sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, iar inculpatul a solicitat reducerea pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare, prin reţinerea prevederilor art. 861 C. pen.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului şi de apărătorul recurentului intimat inculpat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursurile declarate prin prisma cazului de casare invocat, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că este întemeiat doar recursul declarat de inculpat, în vreme ce recursul promovat de parchet este nefondat pentru considerentele care urmează.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, cât şi de cea de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă fără dubiu că inculpatul a săvârşit fapta pentru care a fost condamnat.
Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., Înalta Curte reţine că în cauză, pedeapsa aplicată inculpatului nu a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii şi circumstanţelor personale ale acestuia.
Individualizarea judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanţa de judecată, ci ţinând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabileşte anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), printre acestea enumerându-se şi personalitatea inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei priveşte un complex de date referitoare la situaţia sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupaţia, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârşirea faptei), criteriu care reflectă cerinţa ca sancţiunea penală, ca reacţie împotriva răului pricinuit prin săvârşirea unei infracţiuni să fie proporţională cu particularităţile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularităţile persoanei infractorului amplu cunoscute.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Se reţine că pedeapsa nu reprezintă doar un mijloc de constrângere a infractorului, ci şi un mijloc de reeducare a acestuia, pedeapsa aplicându-se, totodată, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Astfel, pedeapsa are şi o finalitate de exemplaritate, aceasta concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi comportamentul făptuitorului.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată de instanţa de fond şi menţinută în apel nu este corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), sub aspectul cuantumului acesteia. Se reţine în acest sens că, deşi infracţiunea săvârşită prezintă un grad de pericol social sporit, este necesar să se dea o mai largă eficienţă circumstanţelor reale ale comiterii faptei şi celor personale ale inculpatului, care a avut o conduită sinceră pe parcursul procesului penal, a recunoscut şi a regretat cele întâmplate, fiind o persoană fără antecedente penale, cu o conduită bună în familie şi în societate.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, înalta Curte reţine că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ca mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, poate fi acordată de către instanţă dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, ori în speţă, faţă de natura faptei comise şi de modul concret de săvârşire, inculpatul acţionând în circumstanţele anterior menţionate, dovedeşte un comportament ce nu permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ar fi suficientă pentru a se realiza reeducarea sa şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, este aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin disp. art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.
În lumina acestor consideraţii, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi apar ca nefiind întemeiate, circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatului nefiind de natură a atrage adoptarea unei soluţii de majorare a cuantumului pedepsei, ca efect al îndepărtării circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului.
Aşa fiind, pentru argumentele anterior expuse, recursul declarat de inculpatul U.G. urmează a fi admis în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. şi se vor casa, în parte, ambele hotărâri, numai în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, urmând a se reduce pedeapsa de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare, menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Totodată, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi va fi respins, ca nefondat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul intimat inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul U.G. împotriva Deciziei penale nr. 72/2011 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează, în parte, Decizia atacată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 658 din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Iaşi, numai în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 alin. (2) C. pen., pedeapsă pe care o reduce de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva aceleiaşi decizii penale.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul intimat inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 septembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 3166/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3168/2011. Penal → |
|---|
