ICCJ. Decizia nr. 3269/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3269/2011
Dosar nr.7536/1/2011
Şedinţa publică din 26 septembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din analiza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 961/F din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, printre altele, a condamnat pe inculpatul M.I. la pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6 luni închisoare, pe inculpatul S.M., la pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, pe inculpatul M.T.M. la pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6 luni închisoare, pe inculpatul R.F. la pedeapsa cea mai grea de 10 ani şi o lună închisoare.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel, inculpaţii R.F., M.I., S.M. şi M.T.M. care formează obiectul Dosarului nr. 28424/3/2010 (38/2011) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
La termenul de judecată din data de 14 septembrie 2011, fixat pentru judecarea apelurilor, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpaţilor M.I., S.M. şi M.T.M., în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., şi a revocat măsura arestării preventive a inculpatului R.F. şi a dispus punerea sa în libertate, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii M.I., S.M. şi M.T.M., au declarat recurs solicitând admiterea recursurilor, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive. A mai declarat recurs şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti solicitând admiterea recursului, casarea în parte a încheierii recurate şi reţinând cauza spre rejudecare să se dispună în temeiul art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul R.F.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti dată în încheierea atacată, constată că recursurile declarate de inculpaţi, sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a constatat că temeiurile de fapt şi de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în noaptea de 9/10 martie 2010, inculpaţii S.M., M.T.M., M.I., şi numitul B. zis P. (persoană neidentificată până în prezent), înarmaţi, cu premeditare şi pentru a le intimida pe părţile vătămate şi a le determina astfel să părăsească spaţiul închiriat pentru activităţi de colectare a fierului vechi, împreună cu alte persoane, au pătruns în imobilul din Bucureşti, str. Z., sector 5, iar în timp ce inculpatul minor M.I. asigura paza locului, le-au înjunghiat pe părţile vătămate M.G. şi R.E. (concubini, care locuiau acolo fără forme legale din data de 7 martie 2010) care au suferit leziuni grave în zone corporale vitale, sustrăgându-le totodată sume de bani; cât şi faptul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile pe care inculpaţii le-au săvârşit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care sunt învinuiţi inculpaţii, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, formulată de către apărătorul inculpatului M.T., se constată următoarele:
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă şi se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere aprecierile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale (art. 143 şi 148 lit. f), 1491 C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susţinerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune şi pentru buna desfăşurare a procesului penal în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat. Împrejurarea că nu are antecedente penale, nu sunt motive suficiente pentru a dispune lăsarea în libertate a inculpatului.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puţin severă.
Înalta Curte conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.I., S.M. şi M.T.M. împotriva Încheierii din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 28424/3/2010 (38/2011).
Înalta Curte constată că nu este fondat nici recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.F.
Instanţa de apel a luat în considerare declaraţia numitului M.C., participant la săvârşirea infracţiunii coroborată cu alte probe administrate în cauză şi a constatat că la acest moment temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii arestării preventive a acestuia au încetat, nemaifiind îndeplinită una din condiţiile cumulative pentru menţinerea arestării, respectiv cea prevăzută de art. 143 C. proc. pen.
În declaraţia dată în faţa instanţei de apel la data de 14 septembrie 2011, numitul M.C. a susţinut că în seara de 9 martie 2010 (data săvârşirii faptei) a intrat în locuinţa părţilor vătămate împreună cu inculpaţii M.I., M.I., S.M. şi M.T.M., dar nu la îndemnul inculpatului R.F. susţinând că suma de 100 RON primită de la acesta i-a fost dată pentru a-i presta o muncă ulterioară şi nu pentru a-i determina de a intra în locuinţa părţilor vătămate în vederea intimidării cu scopul de a părăsi un spaţiu închiriat şi agresării fizice a acestora.
Faţă de această probă administrată, Înalta Curte constată că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul R.F. s-au schimbat nemaiexistând temei care să justifice menţinerea stării de arest a acestuia. Temeiul care a justificat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului R.F. a constat în aceea că acesta a instigat pe inculpaţi să săvârşească infracţiunile de omor, violare de domiciliu, tâlhărie împotriva părţilor vătămate.
Or, în împrejurările constatate de instanţa de apel prin declaraţia dată de numitul M.C. s-a schimbat integral tocmai temeiul ce a constituit dispunerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.F.
Critica Parchetului în sensul că pe baza unei singure declaraţii instanţa de apel a dispus revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului R.F., declaraţie care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, sunt susţineri ce pot fi luate în considerare la judecarea cauzei pe fond, şi nu în cadrul verificării temeiniciei şi legalităţii măsurii arestării preventive a inculpatului R.F., măsura arestării preventive putând fi revocată sau înlocuită cu o altă măsură ca urmare a intervenirii unui temei nou, altul decât cel care a fost avut în vedere la luarea iniţială a măsurii arestării preventive a inculpatului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Încheierii din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 28424/3/2010 (38/2011), privind pe intimatul inculpat R.F.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpaţii la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Încheierii din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 28424/3/2010 (38/2011), privind pe intimatul inculpat R.F.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.I., S.M. şi M.T.M. împotriva aceleiaşi încheierii.
Obligă recurenţii inculpaţi M.I., S.M. şi M.T.M. la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat R.F. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 septembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 3264/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3271/2011. Penal. Strămutare (art. 55 şi... → |
|---|
