ICCJ. Decizia nr. 3577/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3577/2011
Dosar nr. 11955/63/2010
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra recursului penale de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 468 din 6 decembrie 2010, Tribunalul Dolj, în baza art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 176 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.D. la pedeapsa de 15 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive de la 7 iunie 2010 la zi şi s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
În baza art. 14 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova şi a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova suma de 5.367,88 RON actualizată în raport de coeficientul de inflaţie de la data producerii prejudiciului până la data plăţii efective.
S-a luat act că D.C., D.S. şi M.C. nu s-au constituit părţi civile.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în ziua de 5 iunie 2010, inculpatul şi soţia sa au participat la aniversarea zilei de naştere a nepotului lor care împlinea vârsta de 1 an, eveniment care a avut loc în locuinţa fiicei lor din municipiul Timişoara.
În ziua următoare, la orele 14,00, au plecat cu trenul către municipiul Craiova şi au ajuns la domiciliu în jurul orelor 20,00.
Pe fondul unei crize de gelozie generată de faptul că după ce au urcat în tren, soţia ar fi purtat discuţii cu o persoană necunoscută, inculpatul a lovit-o în locuinţa comună cu pumnii şi picioarele, precum şi cu capul de marginea patului şi de podea. S-a mai reţinut că pe parcursul nopţii, inculpatul D.D. a consumat 2 litri de vin cu apă minerală, timp în care în repetate rânduri, a agresat-o pe D.I., lovind-o cu pumnii şi picioarele.
În dimineaţa zilei de 7 iunie 2010, inculpatul şi-a dat seama de gravitatea leziunilor traumatice suferite de soţia sa, întrucât nu mai era coerentă în exprimare, fapt pentru care a sesizat Serviciul de Ambulanţă Dolj şi organele de poliţie.
Victima D.I. a fost internată în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova - Secţia neurochirurgie, cu diagnosticul: traumatism cranio-facial acut grav; hemoragie subarahnoidiană; dilacerare fronto-parietală stânga; hematom subdural; contuzie umăr dreapta; agresiune fizică.
Prin Raportul medico-legal nr. 2157/A1/2010, al Institutul de Medicină Legală Craiova a concluzionat că D.I. a prezentat la examinare multiple leziuni de violenţă ce au necesitat pentru vindecare 75 - 80 zile îngrijiri medicale de la data producerii, cu consecinţa punerii în primejdie a vieţii. Moartea acesteia a fost violentă, s-a datorat hemoragiei şi dilacerării teningo-cerebrale urmare a unui T.C.C. produs în cadrul unui traumatism.
S-a mai reţinut că în drept, fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 20, 174, 175 lit. c) din C. pen. în infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav, prevăzută de art. 174, 175 lit. c) şi art. 176 lit. a) din C. pen. şi că la individualizarea pedepselor s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv dispoziţiile părţii generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului instanţa a reţinut că fapta a fost săvârşită cu intenţie directă, inculpatul urmărind producerea rezultatului, prin loviri repetate cu pumnii şi picioarele, precum şi cu capul de marginea patului şi de podea.
Prin Decizia penală nr. 64 din 15 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi inculpatul D.D., împotriva Sentinţei penale nr. 478 din 6 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 11955/63/2010 s-a desfiinţat sentinţa penală atacată şi s-a dispus majorarea pedepsei aplicate inculpatului în baza art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 176 lit. a) C. pen., de la 15 ani închisoare, la 17 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive la zi şi s-a menţinut starea de arest a acestuia.
În baza art. 113 C. pen., s-a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical pe perioada executării pedepsei, până la însănătoşire.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
Pentru a decide astfel, s-a constat că în mod greşit Tribunalul Dolj nu a făcut în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 113 C. pen., deşi, prin Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 7441/A1/2010 întocmit de Institutul de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici” Bucureşti, s-a stabilit că inculpatul prezenta diagnosticul „tulburare organică de personalitate cu decompensări paranoide pe fond mixt toxietilic şi vascular” şi s-a opinat pentru luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical de specialitate.
Instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, deoarece pedeapsa aplicată inculpatului este prea blândă, în raport de modalitatea şi mijloacele comiterii faptei, de împrejurările concrete de săvârşire a acesteia, coroborate cu rezonanţa socială pe care acest gen de infracţiuni o au, astfel încât, aceasta a fost greşit individualizată în raport de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), neimpunându-se nici reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor judiciare atenuante prevăzute de art. 74, 76 C. pen.
Împotriva sus-menţionatei decizii, a declarat recurs inculpatul D.D. criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17, 172 şi 14 C. proc. pen.
În motivele scrise, recurentul inculpat a învederat că în mod greşit instanţele de fond şi de apel au dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută şi pedepsită de art. 176 lit. a) C. pen., că fapta săvârşită ar fi trebuit încadrată în dispoziţiile art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen.
În cauză s-a reţinut în mod greşit că omorul ar fi fost săvârşit prin cruzimi; organul de urmărire penală şi ulterior instanţele de judecată au tras această concluzie din numărul mare de leziuni traumatice existente pe corpul victimei şi din împrejurarea că loviturile au fost aplicate acesteia într-un interval mare de timp, de circa 11 ore. Or, aceste împrejurări singulare nu sunt de natură să demonstreze prin ele însele că omorul ar fi avut loc prin cruzimi în sensul art. 176 lit. a) C. pen. a mai arătat inculpatul că aşa cum rezultă atât din declaraţiile sale, cât şi din celelalte probe administrate în cauză, loviturile respective au fost aplicate pe fondul discuţiilor aprinse cu victima generate de o puternică criză de gelozie din partea lui. Acesta a arătat constant că scopul acestor lovituri a fost acela de a aplica o corecţie victimei care nu vroia să-i explice cine era persoana de sex masculin cu care discutase în tren şi nu a urmărit producerea decesului victimei, fapta nefiind astfel săvârşită cu intenţie directă. A învederat inculpatul că atunci când victima era în stare de inconştienţă a anunţat serviciul de ambulanţă, precum şi organele de poliţie.
Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. inculpatul a învederat că efectul principal al acestei greşite încadrări juridice a faptei a fost acela că în cauză instanţele nu au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. or, schimbând încadrarea juridică a faptei, dispoziţiile procedurale respective deveneau aplicabile.
De altfel, încă de la prima declaraţie dată în faţa organelor de urmărire penală inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, această atitudine fiind reţinută şi în actul de trimitere în judecată.
Cât priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. recurentul inculpat a arătat că instanţele nu au ţinut cont de toate împrejurările cauzei, în special de faptul că motivul care a dus la comiterea faptei a fost criza puternică de gelozie prin care a trecut inculpatul, că acest motiv trebuie analizat prin prisma diagnosticului stabilit prin raportul de primă expertiză medico-legală psihiatrică aflat la dosarul de urmărire penală. potrivit acestui act medico-legal, inculpatul suferă de „tulburare organică de personalitate cu decompensări paranoide pe fond mixt toxietilic şi vascular”. Prin acelaşi act s-a stabilit că discernământul inculpatului este diminuat în raport cu fapta pentru care este cercetat.
Tot în aceeaşi ordine de idei, instanţele trebuiau să aibă în vedere că fapta a fost săvârşită de inculpat cu intenţie indirectă şi că nu s-a ţinut seama de vârsta înaintată a inculpatului şi nici de atitudinea sa procesuală constantă de recunoaştere şi de regret a faptei comise.
A solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri în sensul solicitat prin motivele de recurs invocate.
Recursul este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate de inculpat, dar şi a dispoziţiilor art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică.
Criticile formulate de recurenţi în forma redată în motivele scrise, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17, 172 şi 14 C. proc. pen., nu se verifică în speţă.
Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Încadrarea juridică este o chestiune de drept şi, prin urmare, supusă controlului instanţei de recurs.
Prin aceasta nu se aduce atingere fondului, întrucât chestiunea de fond rezidă în constatarea existenţei sau inexistenţei faptei inculpatului, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt.
Aprecierea dacă această faptă constituie infracţiune şi ce anume infracţiune, este o chestiune de drept.
Dacă instanţa de fond a încadrat fapta constatată într-o formă juridică alta decât cea corectă, înseamnă că a dat faptei o încadrare juridică greşită.
Principiul învestirii in rem leagă instanţa de orice grad numai în privinţa faptei sau faptelor nu şi în privinţa încadrării juridice.
Fapta sau faptele trebuie să fie primite de instanţa de recurs aşa cum au fost stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, însă încadrarea juridică este o chestiune de drept, este supusă cenzurii instanţei de control şi poate fi modificată de aceasta.
În doctrina judiciară este statuat faptul că poate fi incident acest caz de casare atunci când soluţia de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni este corectă, dar încadrarea juridică a faptei să fie greşită, caz în care se impune casarea hotărârii atacate pentru aplicarea corespunzătoare a prevederilor legii penale.
Astfel, sunt avute în vedere, greşeli ale aplicării legii penale prin condamnarea pentru o infracţiune în loc de altă infracţiune, pentru o infracţiune consumată în loc de tentativă sau pentru o infracţiune instantanee în loc de infracţiune continuată sau invers.
În aceste situaţii se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea corespunzătoare faptei săvârşite.
Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în speţă nu este incident cazul de casare invocat de recurentul-inculpat (art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.) întrucât faptei săvârşite de inculpat nu i s-a dat o greşită încadrare juridică.
Pentru reţinerea infracţiunii de omor deosebit de grav s-a avut în vedere concluziile medico-legale, potrivit cărora pe corpul victimei au fost constatate numeroase leziuni traumatice, precum şi intervalul mare de timp în care inculpatul a agresat-o fizic (orele 20,00 - 7,00).
Aplicarea a numeroase lovituri cu pumnii şi picioarele într-un interval de timp mare conduce la concluzia că victimei i-au fost provocate suferinţe chinuitoare, ceea ce pune în evidenţă cruzimea cu care inculpatul a lovit-o.
De altfel, aşa cum rezultă din Raportul de constatare medico-legală nr. 2229/A3/2010 emis de Institutul de Medicină Legală Craiova, moartea numitei D.I. a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei şi dilacerării tneningo-cerebrale urmare a unui traumatism cranio-cerebral produs în cadrul unui traumatism.
Leziunile traumatice s-au putut produce prin lovire cu şi de corpuri dure şi compresiune, iar între leziuni şi deces există legătură de cauzalitate directă şi necondiţionată.
Tot din Raportul de constatare medico-legală nr. 2152/A1/2010 emis de Institutul de Medicină Legală Craiova, rezultă că inculpatul D.D. a prezentat la examinare leziuni traumatice în zona mâinilor, ce au putut data din 6/7 iunie 2010, fiind produse prin lovire cu sau de corpuri dure şi ai necesitat pentru vindecare 3 - 4 zile îngrijiri medicale.
Astfel, prezenţa leziunilor pe mâinile inculpatului, numărul mare al acestora şi modul de producere conduc la concluzia că agresiunea a avut loc în modalitatea expusă şi reţinută de instanţe în considerentele hotărârilor atacate.
De altfel, pe parcursul urmăririi penale, inculpatul D.D. a recunoscut săvârşirea faptei pe care a comis-o în împrejurările arătate. Inculpatul a motivat actul de agresiune prin prisma faptului că soţia a refuzat să-i spună dacă are vreo legătură cu bărbatul cu care a purtat discuţii în tren, suspiciunile inculpatului cu privire la o eventuală relaţie între soţie şi respectivul bărbat întemeindu-se pe conduita pe care aceştia au avut-o în tren şi discuţiile purtate, însă probatoriul administrat în cauză contrazice varianta de apărare a inculpatului.
Situaţia de fapt, cum corect a fost reţinută, rezultă din recunoaşterea inculpatului care se coroborează şi este susţinută de restul probelor administrate, respectiv procesul-verbal de cercetare şi planşa foto anexă; actele medico-legale şi planşa foto efectuată cu ocazia necropsiei.
În drept, fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 20, 174, 175 lit. c) C. pen. în infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută de art. 174, 175 lit. c) şi art. 176 lit. a) C. pen.
Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte, constată că nici acesta nu se verifică în cauză.
Dispoziţiile art. 3201 alin. (1) - (6) C. proc. pen., aşa cum au fost reglementate în art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010, nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.
Cum textul legal menţionat are caracter imperativ şi cum infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea inculpatului, aceea de omor deosebit de grav, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi este irelevantă, recunoaşterea inculpatului şi deci inaplicabile dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Cât priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de recurentul inculpat, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat.
În cadrul limitelor de pedeapsă prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa de recurs, luând în considerare împrejurările de fapt reţinute prin hotărârea atacată, poate să constate că pedeapsa aplicată este prea severă sau prea blândă, contravenind scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., de a fi o măsură de constrângere şi nu un mijloc de educare a inculpatului, prevenind săvârşirea de noi infracţiuni.
În cauză, ţinând cont de modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor (asupra unui membru al familiei, în stare de ebrietate, prin aplicarea de multiple lovituri), de gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptelor, de urmările produse (decesul victimei), precum şi de alte circumstanţe personale ale inculpatului cunoscut fără antecedente penale, instanţa a apreciat corect cuantumul pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat şi deosebit de grav, prevăzute de art. 174, 175 lit. c) şi art. 176 lit. a) din C. pen., acesta fiind în măsură să realizeze scopul preventiv educativ al pedepsei.
Faţă de gravitatea deosebită a faptei instanţa nu poate reţine circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., respectiv buna conduită înainte de comiterea acesteia, chiar dacă inculpatul nu are antecedente penale.
Nici circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen. respectiv atitudinea sinceră şi cooperantă nu poate fi reţinută, deoarece comiterea faptei a rezultat cu certitudine din ansamblul probelor administrate, recunoaşterea fiind una formală.
Aşa fiind, cum nici din oficiu, nu s-au ivit motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii recurate, pentru considerentele arătate, văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr. 64 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pe care o menţine ca legală şi temeinică.
Văzând şi dispoziţiile art. 38517 alin. (4) C. proc. pen. urmează a deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive începând cu data încarcerării inculpatului - 7 iunie 2010 la zi - data pronunţării prezentei decizii - 13 octombrie 2011.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. urmează a dispune obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr. 64 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 7 iunie 2010 la 13 octombrie 2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3579/2011. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3573/2011. Penal. Dare de mită (art. 255... → |
|---|
