ICCJ. Decizia nr. 3731/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3731/2011
Dosar nr.7879/1/2011
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 4 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 6916/110/2010/a4, printre altele, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpaţilor F.I., D.A. şi N.C.C., fost A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în cauză sunt probe şi indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii F.I., D.A. şi N.C.C. au săvârşit infracţiunile pentru care sunt cercetaţi.
Astfel, în cursul urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, au fost audiaţi inculpaţii cât şi mai mulţi martori, care au dat indicii cu privire la comiterea faptelor.
Tribunalul Bacău a reţinut că începând cu anul 2010, în vederea obţinerii de beneficii financiare ilicite, inculpaţii au aderat la un grup infracţional cu caracter transfrontalier specializat în confecţionarea artizanală, comercializarea şi exploatarea dispozitivelor de fraudare a mijloacelor de plată electronică, procurând şi deţinând echipamente de skimming şi aplicaţii informatice în scop de falsificare instrumente de plată electronică, fiind în conexiune infracţională directă cu alţi coinculpaţi şi dezvoltând colaborări ilicite cu inculpatul M.E. şi alţi membri ai grupării din ţară, precum şi cu alţi întreprinzători infracţionali din ţară şi străinătate.
Instanţa de apel, în concordanţă cu legislaţia internă dar şi cu cea europeană, a avut în vedere principiul potrivit căruia arestarea este o măsură preventivă care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe nebănuite asupra reputaţiei persoanei, a vieţii inculpatului şi familiei sale.
Cu privire la probe, au fost avute în vedere şi înregistrările convorbirilor telefonice din care rezultă legăturile dintre inculpaţi, ce sunt indicii ale modului de constituire a unui grup organizat.
Referitor la incidenţa în cauză a prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a reţinut că este îndeplinită cerinţa pedepsei mai mari de 4 ani, totodată, existând şi probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, iar acest pericol este un pericol concret, iar nu doar unul abstract. În acest sens, s-a constatat că multitudinea infracţiunilor în formă continuată contra sistemelor informatice, dar şi cele care sunt reglementate de legea privind criminalitatea organizată într-un interval relativ scurt şi starea de recidivă specializată a inculpaţilor cu privire la acelaşi gen de fapte demonstrează existenţa pericolului concret pentru ordinea publică.
Totodată, s-a apreciat că nu se pune problema încălcării termenului rezonabil al măsurii preventive, raportat la complexitatea cauzei, la comportamentul autorităţilor şi comportamentul unora din părţi care au uzat de unele tertipuri juridice pentru a tergiversa soluţionarea cauzei.
În aceste circumstanţe, s-a constatat că nu se poate dispune nici înlocuirea arestării preventive cu o altă măsură restrictivă de libertate, ci se impune menţinerea în continuare a măsurii arestării preventive, existând riscul ca inculpaţii, odată eliberaţi, să comită din nou infracţiuni informatice şi de crimă organizată, mai ales că sunt recidivişti specializaţi pe acelaşi gen de fapte prevăzute de legea penală.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii F.I. şi N. (fost A.) C.C., solicitând, prin intermediul apărătorului, revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării inculpaţilor de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului şi de apărătorul recurenţilor inculpaţi au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursurile declarate de inculpaţi, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea nu sunt fondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care sunt învinuiţi inculpaţii, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpaţilor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
În ceea ce priveşte solicitarea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă, în aprecierea acestei cereri, Înalta Curte se raportează atât la elementele ce privesc faptele presupus comise de inculpaţi, cât şi la cele ce privesc persoana acestora. Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive [conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.] poate fi atins prin aplicarea unei alte măsuri neprivative de libertate.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpaţilor nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii formulate de aceştia, în acest sens pronunţându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmonovici vs. România, Letellier vs. Franţa şi Hendriks vs. Olanda).
Natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii, frecvenţa pe care o înregistrează aceste tipuri de infracţiuni, urmările negative pe care le produc în societate conduc Înalta Curte la concluzia că nu se impune în acest moment lăsarea în libertate a inculpaţilor.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de fond, de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 200 RON, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii F.I. şi N. (fost A.) C.C. împotriva încheierii din 4 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 6916/110/2010/a4.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3730/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3732/2011. Penal. Revocarea măsurii... → |
|---|
