ICCJ. Decizia nr. 3734/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3734/2011
Dosar nr.8330/1/2011
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 38147/3/2009 (1140/2011), printre altele, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpaţilor P.J.B., T.G. şi T.G.M..
Totodată, au fost respinse cererile inculpaţilor privind revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea faţă de inculpaţi a măsurii arestării preventive, apreciindu-se că aceasta nici nu poate fi înlocuită cu o altă măsură preventivă, mai puţin restrictivă.
S-a constatat că în cauză există indicii temeinice şi probe, în sensul prevăzut de art. 143 C. proc. pen., care să justifice presupunerea rezonabilă cu referire la vinovăţia inculpaţilor, apreciindu-se totodată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. întrucât legea prevede pentru infracţiunile imputate inculpaţilor pedepse cu închisoarea mai mari de patru ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura şi gravitatea faptelor, dar şi la modalitatea concretă de săvârşire.
De asemenea, s-a apreciat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia publicului, tulbură nu numai ordinea publică, ci şi normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale, datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfăşurare şi dezvoltare în interesul societăţii însăşi, creând o stare de nelinişte capabilă să justifice menţinerea măsurii arestării preventive, fiind îndeplinite astfel şi prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) şi parag. 3 din C.E.D.O.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii P.J.B., T.G. şi T.G.M., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate, inculpatul P.J.B. solicitând, în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorii recurenţilor inculpaţi şi ultimul cuvânt al acestora au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursurile declarate de inculpaţi, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea nu sunt fondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care sunt învinuiţi inculpaţii, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpaţilor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului inculpat P.J.B. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă, în aprecierea acestei cereri, Înalta Curte se raportează atât la elementele ce privesc faptele presupus comise, cât şi la cele ce privesc persoana inculpatului. Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive [conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.] poate fi atins prin aplicarea unei alte măsuri neprivative de libertate.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii formulate de acesta, în acest sens pronunţându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmonovici vs. România, Letellier vs. Franţa şi Hendriks vs. Olanda).
Natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii, frecvenţa pe care o înregistrează aceste tipuri de infracţiuni, urmările negative pe care le produc în societate conduc Înalta Curte la concluzia că nu se impune în acest moment lăsarea în libertate a inculpaţilor.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de fond, de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 200 RON, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.J.B., T.G. şi T.G.M.
Împotriva încheierii din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 38147/3/2009 (1140/2011).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3733/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 3754/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
