ICCJ. Decizia nr. 3813/2011. Penal

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3813/2011

Dosar nr. 3465/104/2009

Şedinţa publică din 27 octombrie 2011

Asupra recursurilor penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 76 de la 23 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală, în Dosarul cu nr. 3465/104/2009, în baza art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.I.M. (fiul lui I. şi Z., născut la 10 ianuarie 1973 în Slatina, cu domiciliul în comuna Schitu, jud. Olt) la 16 ani închisoare şi s-a aplicat acestuia pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durată de 1 an; în baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe timpul detenţiei, iar conform art. 350 alin. (1) C. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului; în baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din durata pedepsei principale a închisorii, timpul reţinerii şi arestării preventive a inculpatului, cu începere din data de 14 septembrie 2009.

A fost obligat inculpatul la plata sumelor de: 20.000 RON cu titlul de despăgubiri pentru daune morale; 5.450,47 RON cu titlul de despăgubiri pentru daune materiale reprezentate de cheltuieli efectuate în scopul înmormântării şi pomenirii victimei, către partea civilă C.C.; în final, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul cu nr. 352/P/2009 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalului Olt, a fost sesizată cu fapta săvârşită de către inculpatul D.I.M., respectiv omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., constând în fapt în aceea că la revenirea în ţară din Italia, în data de 11 septembrie 2009, ajungând în localitatea de domiciliu – Schitu, jud. Olt, în seara de 12/13 septembrie 2009, victima s-a deplasat mai întâi la domiciliul părinţilor săi, apoi, în dimineaţa de 13 septembrie 2009 a efectuat o vizită rudelor sale, unde a consumat băuturi alcoolice şi a stabilit o nouă întâlnire cu acestea, pentru a mânca împreună. În jurul orei 1800, victima s-a deplasat cu căruţa trasă de cal de la domiciliul rudelor sale, către domiciliul tatălui său, iar pe drum s-a oprit la magazinul ce aparţine martorului P.F., pentru a consuma băuturi alcoolice. În acest timp, la rândul său, inculpatul a plecat de acasă şi s-a dus la magazinul situat lângă cel al martorului P.F., cu intenţia de a-şi cumpăra ţigări. Observând victima, dar mai ales faptul că aceasta îl tachina prin referiri la faptul că animalul de la atelajul său s-ar fi îngrăşat de la lucerna familiei acestuia, fiind iritat de atitudinea victimei, inculpatul, fără a respecta un raport de proporţionalitate faţă de felul actelor victimei, a adoptat - cu deplin discernământ - rezoluţia infracţională de a suprima viaţa victimei.

În acest scop, în timp ce ambii se aflau în locuri publice, potrivit destinaţiilor de local public al magazinelor menţionate, inculpatul a aplicat victimei multiple lovituri, de intensitate sporită, în zona feţei şi cea toracală, care au produs un număr de 15 leziuni traumatice ce includ fracturi costale şi ale oaselor nazale, dar şi care au permis pătrunderea sângelui victimei în căile respiratorii superioare şi la nivelul subpleural, ce au condus la decesul victimei prin asfixie mecanică acută cu sângele rezultat din acest traumatism.

Actele de agresiune comise de inculpat au avut loc în condiţiile în care victima se afla în stare de ebrietate, dovedită prin constatările raportului de autopsie, ce au consemnat o alcoolemie de 2,40 g‰, care a făcut ca să nu fie capabil să li se opună ori să le evite.

După ce a fost agresată, victima deplasându-se cu greutate, s-a spălat de sânge la o fântână din apropiere şi, cu efort, s-a urcat în căruţă cu intenţia de a se deplasa la sediul Postului de poliţie din comuna Schitu jud. Olt, pentru a sesiza cele petrecute, dar, pe drum, a decedat.

Inculpatul nu s-a manifestat în mod uman faţă de victimă, neacordându-i ajutor, deşi victima sângera abundent.

Cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, astfel cum a fost formulată de inculpat, respectiv în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, s-a apreciat de instanţa de fond ca nefondată, deoarece nu s-a putut reţine că vinovăţia inculpatului trebuie caracterizată ca fiind sub forma praeterintenţiei - adică atitudinea sa psihică să fie caracterizată ca fiind sub forma culpei, faţă de rezultatul mai grav (decesul victimei) - şi sub forma intenţiei doar faţă de cel prevăzut (lezarea uşoară a acesteia) – întrucât, în tot cursul actelor de agresiune, inculpatul nu numai că avut reprezentarea faptei de omor, ci şi din punct de vedere volitiv şi-a propus şi a urmărit suprimarea vieţii victimei.

Astfel, instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului – astfel cum a fost descrisă anterior – întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., iar la individualizarea pedepsei aplicată acestuia, s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., dar şi cele cu caracter particular ale cauzei, între care antecedentele penale ale inculpatului, ce includ condamnări la o amendă penală pentru o infracţiune de violenţă şi la pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de furt calificat.

În favoarea inculpatului nu s-a reţinut circumstanţa atenuantă legală a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., deoarece nu s-a putut constata de către instanţa de fond că acesta a comis infracţiunea de omor sub imperiul unei puternice tulburări sau emoţii provocate de victimă într-una din formele prevăzute de această normă materială, argumentul fiind acela că, în aprecierea stării subiective a inculpatului din momentul comiterii infracţiunii trebuie, să se aibă în vedere un raport de proporţionalitate între actele de provocare ale victimei care constau decât referiri prin care persifla pe inculpat şi dovedesc aceea că rezoluţia infracţională de a ucide victima este urmare a propriei opţiuni lucide şi nu a mâniei.

De asemenea, deşi instanţa de fond a constatat că inculpatul are vocaţie la unele din circumstanţele atenuante judecătoreşti enumerate de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., pe baza conduitei bune din intervalul de la ultima condamnare penală din 1997 şi a conduitei procesuale parţial sinceră şi cooperante, ori la cele permise de art. 74 alin. (2) C. pen., pe baza altor criterii personale, totuşi, recunoaşterea valorii juridice a acestora - în baza acestor norme material penale cu caracter dispozitiv - nu este necesară, deoarece s-ar ajunge în mod imperativ la coborârea nivelului pedepsei principale sub minimul special care, prin nivelul său, ar fi insuficient pentru realizarea scopului preventiv şi funcţiilor coercitivă şi educativă ale acestei sancţiuni.

În aceste condiţii, s-a apreciat că prin aplicarea unei pedepse principale de 16 ani închisoare, se va asigura scopul prevăzut de legiuitor în art. 52 C. pen.

Sub aspectul laturii civile a procesului penal, instanţa de fond a constatat în esenţă că sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale prevăzute de art. 998, 999 C. civ., în privinţa acţiunii civile promovată la iniţiativa părţii civile C.C., justificându-se astfel stabilirea unei obligaţii de despăgubire pentru daune morale la nivelul pretins de parte (20.000 RON), iar referitor la despăgubirile pentru daune materiale solicitate, s-a apreciat că acestea au fost dovedite în parte, raportat la suma de 10.000 RON pretinsă, respectiv în cuantum de 5.450,47 RON, dovedită cu înscrisurile reprezentate de achiziţiile de bunuri şi servicii în scopurile menţionate în cerere, precizându-se că suma a inclus şi contravaloarea taxelor de transport aerian, în vederea participării la funeralii a fraţilor victimei.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel – în termenul prevăzut de lege – atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât şi inculpatul D.I.M., precum şi partea civilă C.C.

Ministerului Public a susţinut oral motivele scrise de apel, criticând sentinţa pentru netemeinicie, în sensul că pedeapsa principală şi complementară aplicate inculpatului sunt prea mici, acestea urmând să fie majorate. A precizat faptul că nu mai susţine motivul de nelegalitate invocat în scris, constând în faptul că în mod greşit i s-ar fi interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în loc de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a solicitat în final menţinerea arestării preventive a inculpatului şi deducerea prevenţiei acestuia, în continuare, la zi.

Partea civilă C.C. a criticat sentinţa pentru netemeinicie, susţinând că pedeapsa aplicată inculpatului este prea mică în raport de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de împrejurarea că acesta a mai fost anterior condamnat pentru infracţiuni de violenţă şi, în consecinţă, a solicitat majorarea pedepsei, iar în ceea ce priveşte latura civilă, a criticat sentinţa pentru netemeinicie, în sensul că daunele materiale au fost greşit evaluate în raport de probele existente la dosar.

Inculpatul D.I.M. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând greşita încadrare juridică şi greşita individualizare a pedepsei, datorită nereţinerii circumstanţelor legale prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 C. pen. Astfel, a arătat că încadrarea juridică ce trebuie dată faptei este cea prevăzută de art. 183 C. pen. şi nu cea prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen., deoarece atât din modul în care a acţionat, cât şi din rezultatul produs, coroborat cu concluziile raportului medico-legal, a rezultat că nu a acţionat cu intenţia de a ucide, iar rezultatul mai grav – respectiv decesul victimei – s-a produs din culpă. S-a susţinut că a acţionat ca urmare a unei provocări din partea victimei - ce era în stare de ebrietate -, a lovit-o o singură dată cu palma, peste faţă, victima a sângerat uşor, sângerare care s-a oprit până la plecarea ei de la locul faptei, aceasta deplasându-se în căruţă până la locuinţa unuia dintre membrii familiei sale, pentru a le relata incidentul avut cu inculpatul, apoi, s-a îndreptat spre postul de poliţie, însă datorită stării de ebrietate a căzut în căruţă, acţiune care a determinat producerea altor leziuni şi repornirea hemoragiei nazale.

S-a arătat că un astfel de scenariu a fost clar dovedit cu concluziile raportului medico-legal, dar şi cu declaraţia martorului I.I., cel care a oprit căruţa în care se afla victima. S-a invocat şi împrejurarea că, datorită faptului că a recunoscut şi regretat fapta, este căsătorit, are în îngrijire doi copii minori şi nu are antecedente penale, trebuie să i se recunoască existenţa circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi, în raport cu noua încadrare juridică, pedeapsa să-i fie scăzută sub minimul special şi să fie suspendată în baza art. 81 C. pen. sau, în subsidiar, să se pronunţe o pedeapsă cu închisoarea echivalentă cu durata arestării preventive.

Prin Decizia penală nr. 126 din 25 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt - împotriva Sentinţei penale nr. 76 de la 23 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală, în Dosarul cu nr. 3465/104/2009.

S-a admis apelul declarat de inculpatul D.I.M. – deţinut în Penitenciarul Craiova – şi apelul declarat de partea civilă C.C., împotriva Sentinţei penale nr. 76 de la 23 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul cu nr. 3465/104/2009.

S-a desfiinţat sentinţa penală atacată şi în baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen.

În baza art. 183 C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului D.I.M. la pedeapsa principală a închisorii de 6 ani.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

S-a dispus majorarea despăgubirilor materiale şi a fost obligat inculpatul D.I.M. la suma de 5.858,97 RON, către partea civilă C.C.

S-a menţinut măsura arestării preventive faţă de inculpat şi s-a dedus prevenţia acestuia de la data de 23 iunie 2010, în continuare, la zi.

A fost obligat inculpatul D.I.M. la 1.500 RON cheltuieli de judecată, către partea civilă C.C.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut în esenţă că încadrarea juridică dată faptei de care este acuzat acesta este cea prevăzută de art. 183 C. pen. şi nu cea prevăzută de art. 174 alin. (1) combinat cu art. 175 lit. i) C. pen., aşa cum nelegal a fost trimis în judecată şi aşa cum a şi fost condamnat în primă instanţă acesta.

Potrivit art. 183 C. pen., dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 180 – 182 C. pen., a avut ca urmare moartea victimei, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, definitoriu fiind ca între acţiunea inculpatului şi rezultatul produs să existe o legătură de cauzalitate, legătură care nu este înlăturată, chiar dacă la activitatea făptuitorului s-ar fi putut adăuga şi alţi factori contributivi, câtă vreme se stabileşte că, fără acţiunea directă a făptuitorului rezultatul nu s-ar fi produs.

Instanţa de prim control judiciar

În ceea ce priveşte starea de fapt, cu referire la încadrarea juridică, Curtea constată că, pe fondul unor conflicte mai vechi, determinate de nemulţumirea inculpatului că victima C.I. i-ar fi sustras lucernă, inculpatul şi victima s-au reîntâlnit în data de 13 septembrie 2009, în jurul orei 1800, în faţa barului martorului P.F., împrejurare în care - potrivit martorilor C.I.C. şi C.C.A. – victima ar fi lovit peste ceafă pe inculpat, iar inculpatul i-a aplicat acesteia, în mod cert, o lovitură cu pumnul, în zona feţei, lovitură care a determinat epitaxis nazal, sângerarea oprindu-se în scurt timp.

Victima a consumat la barul arătat, un pahar cu alcool şi după 10 – 15 minute de la incidentul avut cu inculpatul, s-a urcat în căruţă şi s-a deplasat pe o distanţă de circa 300 – 500 metri, la locuinţa surorii sale, unde a stat – de asemenea, în jur de 10 - 20 minute – şi spunându-le membrilor familiei că se va duce să-l reclame pe inculpat la postul de poliţie.

A mai reţinut instanţa de apel că în tot acest timp, deşi inculpatul s-a plâns că a fost lovit în zona feţei, nesusţinând însă că ar fi fost rănit şi în zona toracală, acesta nu mai sângera – potrivit declaraţiei majorităţii membrilor familiei, elocventă fiind declaraţia surorii victimei care spune că nu menţine declaraţia de la urmărirea penală în care ar fi afirmat că la locuinţa sa, fratele său s-ar fi văietat de dureri în zona abdomenului sau toracelor, victima mişcându-se normal, lucru care ar fi fost evident dacă fracturile costale ar fi existat în acel moment – sau sângera uşor nazal - potrivit susţinerilor tatălui său.

La un moment dat, după plecarea sa cu căruţa de la locuinţa surorii sale, din cauze necunoscute, în timpul deplasării, inculpatul şi-a pierdut cunoştinţa şi a fost văzut de către martorul I.I. căzut în căruţă, peste oblonul din dreapta, cu capul atingând roata din faţă-dreaptă, cu bustul pe marginea oblonului lateral, iar cu mâna dreaptă pe asfalt.

S-a mai reţinut că nu există dovezi credibile că victima a fost lovită de inculpat şi cu picioarele, înainte de a pleca către casa surorii sale, momentul plecării victimei de la bar către casa surorii sale fiind, de altfel, omis a fi reţinut - deşi existau dovezi - în actul de sesizare.

De asemenea, raportul medico-legal de autopsie concluzionează fără echivoc că decesul s-a datorat unei asfixii mecanice cu sânge rezultat dintr-un traumatism mecanic al piramidei nazale şi epitaxis, pe fondul unei intoxicaţii etilice de 2,40 g ‰, singura legătură cu decesul fiind leziunile de la nivelul piramidei nazale, leziune recunoscută de inculpat ca fiind produsă de el.

Reţinând noua încadrare juridică şi vinovăţia inculpatului, instanţa a procedat la o nouă individualizare a pedepsei, în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi art. 181 alin. (2) C. pen., respectiv gradul de pericol social ridicat, actele materiale reţinute ca fiind comise de inculpat, faptul că anterior acesta a fost condamnate pentru o infracţiune de violenţă – neexistând astfel aprecierea că scopul pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., se poate realiza prin suspendarea pedepsei potrivit art. 81 ori 861 C. pen., aşa cum solicită inculpatul -, poziţia sa cooperantă şi de regret, încât pedeapsa principală a fost proporţionalizată către minimul special.

Cu privire la apelul părţii civile se reţine că acesta este fondat pe latura civilă, deoarece aceasta a depus noi dovezi scrise în apel - chitanţe şi bonuri fiscale – care atestă că valoare prejudiciului material este mai mare decât cea reţinută de instanţa de fond, încât se va majora suma de bani iniţial acordată cu suma de 408,5 RON.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, partea civilă C.C. şi inculpatul D.I.M.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a criticat hotărârile pronunţate în cauză ca fiind nelegale şi netemeinice întrucât, în mod greşit, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. (1) – 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea reţinută în sarcina acestuia a fost greşit individualizată. S-au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi 14 C. proc. pen.

În susţinerea motivelor de recurs invocate, Parchetul a învederat că prin Sentinţa penală nr. 76 din 23 iunie 2010 - pronunţată în Dosarul nr. 3465/104/2009 - Tribunalul Olt, secţia penală, inculpatul D.I.M. a fost condamnat la 16 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., reţinându-se, în esenţă, că în după-amiaza zilei de 13 septembrie 2009, i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele, în zona feţei şi toracală victimei C.I., care se afla în stare de ebrietate, - cauzându-i leziuni traumatice - între care, fracturi ale oaselor nazale şi costale - care au cauzat decesul acestuia.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel: Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt - pentru greşita individualizare a pedepselor (fiind apreciate nejustificat de blânde); partea civilă C.C. - pentru greşita individualizare a pedepsei principale şi pentru majorarea despăgubirilor, cât şi inculpatul D.I.M., solicitând schimbarea încadrării juridice dată infracţiunii reţinută în sarcina sa - în art. 183 C. pen., aplicarea de circumstanţe atenuante şi reducerea despăgubirilor.

Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 126 din 25 mai 2011 - pronunţată în cauză - a admis apelurile şi a desfiinţat sentinţa penală atacată, iar în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat, ca urmare admiterii cererii inculpatului, încadrarea juridică din infracţiunea de prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., infracţiune pentru care l-a condamnat pe inculpatul D.I.M. la 6 ani închisoare şi a majorat despăgubirile materiale pentru care inculpatul a fost obligat către partea civilă C.C. la suma de 5.858,97 RON. Totodată, între altele, a fost menţinută măsura arestării preventive faţă de inculpat şi s-a dedus din pedeapsă prevenţia de la 23 iunie 2010, în continuare, la zi.

S-a considerat că hotărârile pronunţate în cauză sunt netemeinice şi nelegale, întrucât infracţiunii comise de inculpatul D.I.M., i s-a dat o încadrare juridică greşită, în art. 183 C. pen., iar pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea reţinută în sarcina acestuia a fost greşit individualizată.

Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Din analiza dispoziţiei legale menţionate rezultă că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti, că probele din faza de urmărire penală se probează coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti şi că scopul probelor, prevăzut în art. 62 C. proc. pen., constând în aflarea adevărului, este identic în ambele faze ale procesului penal.

Tot astfel, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanţa de judecată obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi importanţa acestora în cadrul cercetării judecătoreşti nu duce automat la concluzia încadrării probelor administrate în faza de urmărire penală.

În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de apel, a reţinut că inculpatul D.I.M., i-a aplicat victimei C.I., o singură lovitură cu pumnul în faţă, iar celelalte leziuni, descrise în raportul medico-legal de autopsie i-au fost produse cel mai probabil, ulterior agresiunii acesteia de către inculpat, cel mai posibil ca urmare a unei autoaccidentări prin lovire şi cădere pe fondul unei stări avansate de ebrietate, potrivit celor declarate de martori cu referire la poziţia în care a fost găsită victima, coroborate cu constatările actului medico-legal.

A mai reţinut instanţa de apel că nu există dovezi credibile că victima a fost lovită de inculpat şi cu picioarele, înainte de a pleca către casa surorii sale şi că potrivit martorilor C.I.C. şi C.C.A. „victima ar fi lovit peste ceafă pe inculpat, iar inculpatul i-a aplicat acesteia, în mod cert, o lovitură cu pumnul, în zona feţei, lovitură care a determinarea epitaxis nazal, sângerarea oprindu-se în scurt timp”.

Recurenta parte civilă a criticat decizia atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17, 14 şi 172 C. proc. pen. în sensul că, în mod greşit, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei comise de inculpat în infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., iar pedeapsa astfel aplicată nu este just individualizată pentru aceleaşi considerente expuse de procuror în motivele de recurs scrise.

A mai susţinut recurenta parte civilă că, în mod greşit, nu a fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune materiale, deşi existau dovezi în acest sens.

Recurenta parte civilă nu a mai susţinut motivul de recurs vizând neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată solicitate, în calea de atac a apelului, conform documentelor depuse la dosar.

Recurentul-inculpat a criticat decizia atacată ca fiind netemeinică sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat invocând astfel, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

S-a solicitat admiterea recursurilor declarate în cauză pentru motivele sus-arătate.

Recursurile sunt nefondate.

Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de cazurile de casare invocate dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (2), (3) C. proc. pen. constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. invocat de Parchet şi de partea vătămată, constituită parte civilă, vizând greşita încadrare dată faptei comise de inculpat, Înalta Curte constată că aceste este nefondat, reţinând următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Din analiza dispoziţiei legale menţionate, rezultă că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti, că probele din faza de urmărire penală se analizează coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti şi că scopul probelor, prevăzut în art. 62 C. proc. pen., constând în aflarea adevărului, este acelaşi în ambele faze ale procesului penal.

De asemenea, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanţa de judecată este obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi importanţa acestora în cadrul cercetării judecătoreşti, nu duce automat la concluzia raportării probelor administrate la faza de urmărire penală.

În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de apel, a reţinut în conturarea stării de fapt că inculpatul D.I.M., i-a aplicat victimei C.I., o singură lovitură cu pumnul în faţă, iar celelalte leziuni, descrise în raportul medico-legal de autopsie, i-au fost produse probabil, ulterior agresiunii acesteia de către inculpat, ca urmare a unei autoaccidentări prin lovire şi cădere pe fondul unei stări avansate de ebrietate. S-au avut în vedere declaraţiile martorilor referitoare la împrejurările vizând poziţia în care a fost găsită victima, declaraţii coroborate cu constatările actului medico-legal.

A mai reţinut instanţa de apel că nu există dovezi credibile că victima a fost lovită de inculpat şi cu picioarele, înainte de a pleca către casa surorii sale cu atât mai mult cu cât potrivit martorilor C.I.C. şi C.C.A. „victima a lovit peste ceafă pe inculpat, iar inculpatul i-a aplicat acesteia, în mod cert, o lovitură cu pumnul, în zona feţei, lovitură care a determinat epitaxis nazal, sângerarea oprindu-se în scurt timp”.

Contrar susţinerilor formulate de Parchet, starea de fapt reţinută de instanţa de apel în modalitatea expusă în considerentele deciziei recurate a avut în vedere nu numai probatoriul administrat în faza cercetării judecătoreşti, ci şi pe cel administrat în cursul urmăririi penale, realizându-se o coroborare judicioasă a acestuia cu referire expresă la probele care au conturat soluţia adoptată în cauză, în respectarea dispoziţiilor art. 62 şi art. 63 alin. (2) C. proc. pen.

Instanţa de apel a înlăturat motivat probatoriul care nu s-a coroborat cu celelalte probe administrate în cauză, probatoriu pe care l-a indicat în mod expres.

Instanţa de apel a constatat în mod just că pe fondul unor conflicte mai vechi determinate de nemulţumirea inculpatului că victima C.I. i-ar fi sustras lucernă aceştia s-au reîntâlnit la data de 13 septembrie 2009 în jurul orelor 1800 în faţa barului martorului P.F., împrejurare în care victima a lovit pe inculpat peste ceafă, condiţii în care inculpatul i-a aplicat acesteia o lovitură cu pumnul în zona feţei, că această lovitură a determinat epitaxis nazal.

Această împrejurare a fost percepută în mod direct de către martorii C.I.C. şi C.C.A.

La barul arătat victima a consumat un pahar cu alcool şi după aproximativ 15 minute de la conflictul avut cu inculpatul, s-a urcat în căruţă şi s-a deplasat la locuinţa surorii sale unde a stat aproximativ 20 de minute. În acest timp victima le-a spus membrilor familiei că se duce să-l reclame pe inculpat la postul de poliţie.

Cu această ocazie victima s-a plâns că a fost lovit în zona feţei de către inculpat însă nu a precizat că a fost rănit şi în zona toracală.

Instanţa de apel a avut în vedere declaraţia inculpatului coroborată cu declaraţia surorii victimei, dată în faza de cercetare judecătorească, aceasta din urmă precizând că nu mai menţine declaraţia de la urmărirea penală în care afirmase că la locuinţa sa fratele său ar fi acuzat dureri în zona abdomenului/toracelui.

În declaraţia dată în faza de cercetare judecătorească, martora a mai relatat că victima se mişca normal, fapt perceput în mod direct de aceasta.

După plecarea victimei cu căruţa de la locuinţa surorii sale, în timpul deplasării inculpatul şi-a pierdut cunoştinţa fiind căzut în căruţă peste oblonul din dreapta, cu capul atingând roata din faţă – dreapta cu bustul pe margine oblonului lateral şi cu mâna dreaptă pe asfalt.

Acest aspect a fost perceput de martorul I.I. care a relatat că deplasarea căruţei se făcea spre postul de poliţie şi că pe direcţia de deplasare, în urma căruţei erau stropi de sânge pe asfalt iar la mâna victimei existau excoriaţii, ca urmare a frecării palmei de asfalt.

Tot acest martor a declarat constant că victima nu era decedată la momentul în care a fost găsită deoarece „horcăia” iar „capul se mişca necontrolat”. Martorul spusese anterior că „victima nu era conştientă, dar am văzut că hârâia şi avea cât de cât respiraţie”.

După aşezarea victimei în căruţa sa, pe spate, martorul L.S. spune că victima nu era decedată ci era „în comă”.

Deşi s-a verificat dacă, ulterior plecării de la locuinţa surorii sale, victima a mai fost agresată din nou de inculpat – având în vedere leziunile toracice ale acesteia -, probele nu au reliefat o astfel de împrejurare susţinută de fratele inculpatului, partea civilă C.C., aceste leziuni fiind produse ulterior agresării acesteia de către inculpat, posibil ca urmare a unei autoaccidentări prin lovire şi cădere în căruţă, pe fondul unei stări avansate de ebrietate.

Cum in dubio pro reo (dubiul profită inculpatului) Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că nu sunt dovezi care să demonstreze faptul că victima a fost lovită de inculpat şi cu picioarele, înainte de a pleca către locuinţa sorei sale, aspect esenţial raportat la împrejurările avute în vedere la stabilirea încadrării juridice a faptei comise de inculpat.

S-a avut în vedere prin coroborare şi raportul medico-legal de autopsie care a concluzionat fără echivoc, că decesul s-a datorat unei asfixii mecanice cu sânge rezultat dintr-un traumatism mecanic al piramidei nazale şi epitaxis, pe fondul unei intoxicaţii etilice de 2,40 g ‰, singura legătură cu decesul fiind leziunile de la nivelul piramidei nazale, leziune recunoscută de inculpat ca fiind produsă de el.

Din aceste probe rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţie directă în lovirea şi vătămarea corporală a victimei, dar decesul ei s-a produs pe baza culpei, fiindcă inculpatul fie a prevăzut rezultatul dar a crezut că nu se va produce fie, nu l-a prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă, ţinând seama de starea de ebrietate a victimei, epitaxisul nazal constatat de inculpat la victimă (care a repornit după plecarea victimei de la locuinţa surorii sale), vârsta şi experienţa de viaţă a inculpatului.

O singură lovitură cu pumnul ori chiar şi mai multe lovituri în aceeaşi modalitate nu conduc la concluzia că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide ci, aşa cum s-a arătat, aceste aspecte dovedesc că el a intenţionat să producă doar vătămarea corporală.

Potrivit art. 183 C. pen., dacă vreuna dintre faptele prevăzută de art. 180 – 182 C. pen., a avut ca urmare moartea victimei, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, definitoriu fiind ca între acţiunea inculpatului şi rezultatul produs să existe o legătură de cauzalitate, legătură care nu este înlăturată, chiar dacă la activitatea făptuitorului s-ar fi putut adăuga şi alţi factori contributivi, câtă vreme se stabileşte că, fără acţiunea directă a făptuitorului rezultatul nu s-ar fi produs.

Reţinând noua încadrare juridică şi vinovăţia inculpatului, instanţa va proceda la o nouă individualizare a pedepsei, în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi art. 181 alin. (2) C. pen., respectiv gradul de pericol social ridicat, actele materiale reţinute ca fiind comise de inculpat, faptul că anterior acesta a fost condamnat pentru o infracţiune de violenţă. În aceste condiţii nu se poate aprecia că scopul pedepsei, prevăzută de art. 52 C. pen., se poate realiza prin suspendarea pedepsei potrivit art. 81 ori 861 C. pen., aşa cum a solicitat inculpatul în raport de poziţia sa cooperantă şi de regret, pedeapsa principală urmând a fi orientată către minimul special, însă cu executare prin privare de libertate.

De asemenea, Înalta Curte nu poate reţine existenţa unei provocări din parte victimei deoarece nu există dovezi certe, în afara unor dispute verbale în limite rezonabile, că victima ar fi lovit pe inculpat, având în vedere că martorul ocular P.F. nu confirmă o astfel de acţiune, iar inculpatul nu posedă act medical care să ateste această agresiune. Aşa fiind, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. nu este incident în cauză.

În ceea ce priveşte cazul de casare invocat de recurentul inculpat dar şi de partea civilă – art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. – vizând greşita individualizare a pedepsei aplicată acestuia, Înalta Curte reţine că acesta este neîntemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor instanţele trebuie, între altele, să ţină seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care agravează răspunderea penală.

De asemenea, potrivit art. 52 alin. (1) C. pen., scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Tot astfel, una din împrejurările de care trebuie să ţină seama instanţele este mobilul infracţiunii.

În speţă, aşa cum s-a mai arătat în considerentele prezentei decizii, inculpatul D.I.M. a exercitat violenţe asupra victimei C.I., din răzbunare, reproşându-i că i-ar fi sustras lucerna de pe un câmp, acesta fiind mobilul infracţiunii.

Referitor la persoana inculpatului, acesta este cunoscut cu antecedente penale, a fost condamnat pentru infracţiuni de violenţă şi furt, iar anterior a ameninţat cu moartea şi pe alţi membri ai familiei victimei.

De asemenea, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inculpatul nu a avut o atitudine sinceră, recunoscând doar că i-a aplicat victimei o singură lovitură cu pumnul peste faţă.

Având în vedere persoana inculpatului, conduita acestuia şi mobilul faptei, Înalta Curte apreciază că, în mod justificat, instanţele de judecată i-au aplicat inculpatului pedepse orientate către minimul special prevăzut de lege, iar pentru realizarea scopului preventiv educativ, prevăzut de art. 52 C. pen. modalitatea de executare cu privare de libertate corespunde exigenţelor dispoziţiilor legale menţionate.

Aşa fiind, văzând dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, de partea civilă C.C. şi de inculpatul D.I.M. împotriva Decizie penale nr. 126 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 14 septembrie 2009 la 27 octombrie 2011.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 octombrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3833/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215...  ICCJ. Decizia nr. 3769/2011. Penal. Omorul deosebit de grav... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3813/2011. Penal