ICCJ. Decizia nr. 3845/2011. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3845/2011

Dosar nr.2803/109/2010

Şedinţa publică din 31 octombrie 2011

Asupra recursului de faţă;

în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 39 din 01 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, din infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) C. pen.

În baza art. 239 alin. (3) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.N., domiciliat în oraşul Mioveni, str. M., la pedeapsa închisorii de 2 ani, cu executare în condiţiile art. 57 C. pen.

În baza art. 71 alin. (1) şi 2 C. pen., s-au interzis inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 14 şi 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. C. civ., s-a admis acţiunea civilă a părţii civile P.I., domiciliat în comuna Ţiţeşti, jud. Argeş şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 30.000 RON despăgubiri civile, din care 10.000 RON daune materiale şi 20.000 RON daune morale.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 50 RON onorariu avocat oficiu, care s-a stabilit a fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.

în baza art. 193 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 1.000 RON, cheltuieli judiciare făcute de aceasta.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că în dimineaţa zilei de 8 decembrie 2008, în baza unui apel telefonic la serviciul de urgenţă 112, ce s-a dovedit ulterior a fi fost efectuat de martora M.M., la domiciliul inculpatului M.N. a sosit un echipaj de poliţie din cadrul Poliţiei oraşului Mioveni format din partea vătămată P.I. şi martorul B.I.

Din declaraţiile iniţiale ale martorei M.M., soţia inculpatului, a rezultat că pe fondul unor tulburări psihice amplificate de consumul de băuturi alcoolice inculpatul, în dimineaţa zilei de 8 decembrie 2008, a provocat un scandal în locuinţă generat de voinţa acestuia de a i se pregăti de către soţie ceva de mâncare, solicitare întâmpinată de aceasta din urmă cu reproşuri adresate inculpatului faţă de comportamentul acestuia. Acest lucru a declanşat furia inculpatului care a început să spargă vesela şi alte bunuri casnice.

În faţa acestei situaţii, M.M. a apelat la numărul de urgenţă 112, iar la scurt timp, la faţa locului a apărut echipajul de poliţie format din partea vătămată P.I. şi martorul B.I.

Potrivit declaraţiilor celor doi poliţişti coroborate cu declaraţiile iniţiale ale martorei M.M. a rezultat că aceasta din urmă, împreună cu fiul său, i-a aşteptat pe cei doi poliţişti în stradă, unde le-a declarat mai întâi că inculpatul M.N., soţul acesteia, se află în stare avansată de ebrietate, că a distrus mai multe bunuri din locuinţa comună şi că a ameninţat-o pe aceasta şi pe copil cu moartea prin împuşcare. În declaraţii martora a mai precizat că a apelat la serviciul de urgenţă în speranţa că soţul ei va fi internat la Secţia de Psihiatrie a Spitalului Judeţean întrucât acesta prezintă tulburări de comportament datorită faptului că de 5 zile consumă, în continuu, băuturi alcoolice.

Partea vătămată P.I. a procedat mai întâi la solicitarea actelor de identitate ale soţilor M. şi, în timp ce consemna cele constatate în carnetul de serviciu, şi-a făcut apariţia şi inculpatul care a început să adreseze injurii şi ameninţări agenţilor de poliţie declarându-se nemulţumit de prezenţa acestora acolo.

În faţa acestei situaţii organele de poliţie i-au sfătuit pe M.M. şi pe copilul acesteia să părăsească domiciliul, dar în timp ce aceştia din urmă se îndreptau spre ieşire, inculpatul M.N., vădit nemulţumit de întorsura pe care o luau evenimentele, s-a îndreptat către aceştia încercând să-i împiedice să părăsească locuinţa.

Cum în acel moment partea vătămată P.I. era ultima care părăsea curtea locuinţei soţilor M., fiind şi încadrat de aceştia, a simţit la un moment dat că inculpatul s-a repezit asupra sa. În continuare, partea vătămată a declarat că în încercarea de a-i lua mâna de pe faţa sa a simţit cum a fost zgâriat în zona maxilarului superior, după care inculpatul i-a prins braţul drept şi l-a împins spre înapoi în gard, apăsându-se cu corpul pe braţ, ceea ce i-a produs părţii vătămate o ruptură musculo-tendinoasă.

Imediat, în ajutorul părţii vătămate a sărit colegul său, martorul B.I., care a reuşit să-l tempereze pe inculpat. Partea vătămată, împreună cu martorul B.I., cu soţia şi cu fiul inculpatului, au mers spre maşina echipajului de poliţie, dar nici aici nu au fost lăsaţi în pace de inculpat care a încercat să împiedice plecarea acestora de pe loc. A fost nevoie de intervenţia martorului B.I. iar în momentul în care s-a îndreptat către inculpat, acesta din urmă a părăsit acel loc.

A mai declarat martorul B.I. că, în momentul în care partea vătămată P.I. a pornit maşina, şi-a dat seama că mâna dreaptă îi era a amorţită, împrejurare confirmată de partea vătămată în declaraţiile acesteia, dar şi de martora M.M. în declaraţiile iniţiale date de aceasta în faţa organelor de poliţie.

După ce cei doi poliţişti au lăsat-o pe martora M.M. la locul de muncă, s-au îndreptat spre sediul Poliţiei Mioveni unde au fost întâmpinaţi de martorul B.I.C., ofiţer de serviciu în noaptea de 7/8 decembrie 2008 la Poliţia Oraşului Mioveni, prilej pentru acesta să constate că partea vătămată prezenta o deformare în zona braţului drept având aspect de „gol".

Partea vătămată s-a deplasat la scurt timp la Spitalul Orăşenesc Sf. Spiridon unde i s-a acordat primul ajutor. Ulterior, partea vătămată a mers la domiciliu, acolo unde soţia sa P.E.R. a observat că soţul avea braţul tumefiat, tendonul era deplasat, motiv pentru care s-au prezentat imediat la cabinetul medical al IPJ Argeş. În urma controlului efectuat partea vătămată a fost îndrumată să se interneze la Spitalul Dimitrie Gerota din municipiul Bucureşti, unde a şi fost supusă unei intervenţii chirurgicale.

Din raportul de expertiză medico-legală din 26 ianuarie 2009, întocmit de SML Argeş, a rezultat că, la data de 08 decembrie 2008, P.I. a prezentat o leziune traumatică produsă prin lovire cu corp dur, ce a necesitat 30 - 35 zile îngrijiri medicale de la producere. În completare la acest raport, medicul legist a mai precizat că leziunea traumatică se putea produce prin comprimare între planuri (corpuri) dure pe o suprafaţă mică a segmentului anatomic respectiv.

Având în vedere probatoriul administrat, astfel cum a fost analizat mai sus, instanţa a considerat că acesta dovedeşte atât existenţa faptei de ultraj cât şi vinovăţia inculpatului în comiterea ei.

În acest sens, s-a considerat că declaraţiile inculpatului prin care încerca să îşi susţină nevinovăţia arătând că partea vătămată a fost aceea care l-a tras de pulover, acesta s-a desprins de pe corp şi, din inerţie, poliţistul a căzut peste gard, nu pot fi primite, deoarece sunt în contradicţie cu celelalte mijloace de probă aşa cum au fost analizate mai sus. Nici declaraţiile ulterioare ale soţiei acestuia nu pot fi primite, instanţa considerându-le ca fiind vădit părtinitoare în încercarea de a-l salva pe soţul ei de angajarea răspunderii penale.

În drept, fapta inculpatului M.N. care, în dimineaţa zilei de 08 decembrie 2008, a prins braţul drept al părţii vătămate P.I., poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi l-a împins în gardul locuinţei sale, apăsându-se cu corpul pe braţul acestuia, ceea ce a produs o rupere musculo-tendinoasă ce a necesitat pentru vindecare un număr de 30 - 35 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 239 alin. (3) C. pen.

Instanţa a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de ultraj în cea prev. de art. 184 alin. (1) C. pen., deoarece această apărare nu este susţinută de probe. S-a constatat, în baza probatoriului administrat, că inculpatul a avut o atitudine ireverenţioasă faţă de organele de poliţie de la începutul acţiunii acestora, iar iniţiativa de a exercita acte violente i-a aparţinut acestuia. S-a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui prin aceea că după ce partea vătămată P.I. a încercat să îi îndepărteze mâna de pe faţă acesta i-a apucat braţul şi a continuat să exercite violenţe asupra acesteia în modalitatea descrisă mai sus. Faţă de acestea s-a considerat că nu se poate susţine forma de vinovăţie sugerată de apărătorul inculpatului, respectiv culpa.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare, prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator (închisoarea de la 6 luni la 6 ani), gradul de pericol social concret al faptei, reliefat de modul şi mijloacele folosite ce au constat în agresiunile exercitate asupra părţii vătămate, împrejurările în care au fost comise, pe timp de noapte, şi comiterea lor pe fondul consumului de băuturi alcoolice, urmările produse ce au constat în leziunile traumatice produse părţii vătămate dar şi atentatul la adresa autorităţii pe care o reprezenta acesta, persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, dar care nu şi-a recunoscut vinovăţia şi care a continuat să săvârşească fapta antisociale aşa cum dovedeşte şi procesul-verbal de constatare a contravenţiei depus la dosar.

Împotriva hotărârii, în termen legal, a formulat apel inculpatul M.N. criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând că instanţa de fond nu a stabilit în mod corect situaţia de fapt, în sensul că lucrătorii de poliţie au intrat în curtea inculpatului fără acordul acestuia, nu au părăsit-o când li s-a cerut acest lucru şi, în plus, poliţiştii au exercitat acte de violenţă asupra inculpatului, acesta din urmă nefăcând altceva decât să se apere împotriva agresiunilor celor doi poliţişti.

Pentru aceste motive, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 47/A din 14 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 2803/109/2010 a fost admis apelul inculpatului M.N., desfiinţată, în parte, sentinţa atacată şi pe fond au fost înlăturate dispoziţiile art. 57 C. pen., dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată inculpatului pe un termen de încercare de 5 ani.

Pe durata termenului de încercare s-a stabilit ca inculpatul să respecte obligaţiile prev. de art. 86³ alin. (1) lit. a) - d) C. pen.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că, în dimineaţa zilei de 8 decembrie 2008, după apelul telefonic făcut de martora M.M. - soţia inculpatului, la domiciliul acestora au sosit doi poliţişti, P.I. - parte vătămată şi martorul B.I.

Soţia inculpatului reclamase faptul că anterior acesta provocase scandal în locuinţă şi distrusese câteva bunuri casnice.

În aceste împrejurări poliţiştii s-au prezentat la locuinţa martorei şi a inculpatului şi, în timp ce partea civilă P.I. îşi nota datele de stare civilă în carnetul de serviciu, din locuinţă a ieşit inculpatul care, intrigat de faptul că poliţistul pătrunsese în curtea sa, i-a cerut acestuia să o părăsească.

Soţia inculpatului, martora M.M., a intenţionat să părăsească domiciliul împreună cu copilul soţilor, şi pentru că inculpatul se opunea a intervenit poliţistul - parte vătămată P.I., împrejurare în care inculpatul i-a prins braţul drept şi l-a împins înapoi spre gard, apăsându-se cu corpul pe braţ, producându-i, în acest fel, o ruptură musculo-tendinoasă, leziuni traumatice care au necesitat 30 - 35 zile îngrijiri medicale.

În ajutorul părţii civile a venit colegul său care era în afara curţii, agentul B.I. şi, în acest fel, cei doi poliţişti împreună cu soţia şi copilul inculpatului au părăsit curtea imobilului.

De menţionat faptul că cei doi poliţişti purtau uniforme de serviciu la data celor mai sus întâmplate şi arătate.

În raport de situaţia de fapt reţinută în mod corect de instanţa de fond, Curtea a apreciat că în cauză fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prev. de art. 236 alin. (3) C. pen. şi că faptei nu-i lipseşte niciunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, aşa cum neîntemeiat susţine apelantul-inculpat.

Din probele administrate în cauză, rezultă, fără dubiu, că intenţia inculpatului fost de a o vătăma pe partea civilă, apucând-o cu putere de mână şi zdrobind-o între gard şi greutatea corpului său şi, nicidecum, să se apere împotriva agresiunii poliţiştilor care veniseră în exercitarea atribuţiilor de serviciu - partea civilă intrase în curtea inculpatului cu acceptul soţiei acestuia - şi momentul producerii faptei, respectiv al vătămării, s-a produs când poliţistul încerca să părăsească curtea şi să-i protejeze pe martoră şi copilul minor.

Cu toate acestea, s-a apreciat că instanţa de fond, în raport de circumstanţele cauzei, de datele ce caracterizează persoana inculpatului, care nu are antecedente penale, este o persoană relativ tânără, căsătorit, are un copil minor, a apreciat în mod greşit că scopul pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în condiţiile prev. de art. 57 C. pen.

Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

În opinia Curţii, la nivelul dreptului penal, principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în principiul individualizării sancţiunilor potrivit căruia stabilirea şi aplicarea unei sancţiuni trebuie să reflecte atât abstract cât şi în concret gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite prin norma de drept penal.

Proporţionalitatea se regăseşte în individualizarea pedepselor, ţinându-se seama de pericolul social al infracţiunii săvârşite, de persoana infractorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care se impune a fi aplicat şi pentru pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) - c C. pen.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia în regim de detenţie, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 86² C. pen., dispunând suspendarea sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 5 ani.

Împotriva ambelor hotărâri a formulat recurs inculpatul M.N. criticându-le sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă.

În susţinerea motivelor scrise de recurs inculpatul a criticat soluţiile adoptate de cele două instanţe sub aspectul cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 12, 17, 18 şi 14 C. proc. pen., arătând că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au interpretat, în mod eronat, probatoriile administrate întrucât acestea nu dovedesc cu certitudine că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii de ultraj. În acest sens a susţinut într-o primă variantă că nu a săvârşit acte de violenţă sau ameninţări asupra poliţiştilor şi, în consecinţă, nu a comis infracţiunea de ultraj, faptă pentru care a fost cercetat şi condamnat de instanţa de fond, solicitând achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. a) C. pen. întrucât, fapta nu există.

În subsidiar, în cea de-a doua variantă inculpatul a solicitat achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii - intenţia, având în vedere că cei doi poliţişti şi-au exercitat abuziv atribuţiile de serviciu lovind inculpatul, au venit la inculpat fără o autorizaţie de la procuror şi au refuzat să părăsească domiciliul inculpatului, deşi le-a solicitat.

O altă critică a vizat greşita încadrare juridică dată faptei în sensul că instanţa de fond nu a apreciat corect situaţia de fapt, inculpatul exercitând acte de violenţă asupra poliţiştilor datorită acţiunii acestora de a pătrunde în curtea sa şi a refuza să plece, astfel că acesta a comis fapta din culpă, împrejurare ce impunea schimbarea încadrării juridice din art. 239 C. pen. în art. 184 C. pen. (forma de vinovăţie fiind culpa şi nu intenţia indirectă).

În raport de această încadrare juridică dată faptei, inculpatul a solicitat aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus, eventual, achitarea sa întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Examinând hotărârile recurate prin raportare la motivele invocate de către recurentul-inculpat M.N., care se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 385⁹ pct. 12, 14, 17 şi 18 C. proc. pen., dar şi din oficiu, în condiţiile art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat numai sub aspectul laturii civile, pentru următoarele considerente:

1. Referitor la cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen. privind greşita încadrare juridică dată faptei se constată că nu este incident în cauză.

Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt a fost corect stabilită de instanţa de fond în urma unei analize coroborate şi judicioase a întregului material probator administrat în cauză, fapta reţinută în sarcina inculpatului a primit o justă încadrare juridică, apreciind că sunt întrunite în cauză condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul comiterii infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen.

Infracţiunea de ultraj este complexă, complexitate care îşi regăseşte exprimarea în primul rând în latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Elementul material al infracţiunii de ultraj, astfel cum este descrisă în art. 239 alin. (3) C. pen., presupune vătămarea corporală comisă împotriva unui funcţionar public purtător al autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercitarea funcţiunii.

Pentru ca acţiunea de vătămare ce constituie elementul material al infracţiunii de ultraj, în forma agravată, să realizeze conţinutul laturii obiective trebuie să fie îndeplinite cumulativ anumite condiţii respectiv, să fie exercitate împotriva unui funcţionar public în timpul cât se află în exerciţiul funcţiunii, fie pentru fapte îndeplinite de el în exerciţiul funcţiunii.

Cerinţa în oricare dintre variantele sale îşi are raţiunea în obiectul juridic al infracţiunii de ultraj, ceea ce legea ocroteşte în acest caz fiind relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurarea sunt asigurate prin apărarea respectului datorat autorităţii, ce impune şi protejarea în mod special a persoanelor care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Prin urmare, subiectul pasiv principal în cazul acestei infracţiuni, este circumstanţiat, fiind organul de stat care reprezintă autoritatea publică, iar subiect pasiv secundar este funcţionarul public care îndeplineşte o funcţie ce reprezintă o autoritate de stat.

Desigur legea nu înţelege să asigure o protecţie nelimitată în favoarea funcţionarului, astfel că, în situaţia în care acesta îşi depăşeşte atribuţiile de serviciu sau le exercită abuziv, el nu se mai află în exerciţiul funcţiunii şi nu mai acţionează în interesul autorităţii, astfel că nu se mai află sub protecţia acordată de legiuitor prin dispoziţiile art. 239 C. pen.

Or, în cauză s-a demonstrat fără niciun dubiu, contrar susţinerilor inculpatului, că la data de 8 decembrie 2008 acesta, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a agresat-o fizic pe partea vătămată P.I., poliţist în cadrul Poliţiei Mioveni, care se afla, împreună cu colegul său martorul B.I., în exerciţiul funcţiunii în timpul destinat îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

Faptul că partea vătămată se afla împreună cu colegul său în curtea inculpatului s-a datorat apelului telefonic de urgenţă al soţiei acestuia, M.M., care, după ce a fost legitimată de agentul P., le-a cerut ajutorul celor doi poliţişti în raport de comportamentul violent al soţului său care a distrus mai multe bunuri din gospodărie şi a ameninţat-o atât pe ea cât şi pe fiul lor minor, cu moartea.

Împrejurarea că cei doi poliţişti au refuzat să plece din curtea inculpatului nu constituie o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, astfel cum susţine inculpatul, întrucât, din desfăşurarea cronologică a evenimentelor rezultă că cei doi agenţi de poliţie se pregăteau să părăsească curtea imobilului împreună cu soţia şi fiul minor al inculpatului, moment în care inculpatul a agresat-o pe partea vătămată, răsucindu-i la spate braţul drept, împingându-l spre gard, unde i-a comprimat cu greutatea corpului braţul, cauzându-i o ruptură musculo-tendinoasă care a necesitat pentru vindecare un număr de 30 - 35 zile de îngrijiri medicale.

Acţiunea violentă a inculpatului asupra părţii vătămate P.I., agent de poliţie la serviciul ordine publică din cadrul Poliţiei Mioveni, s-a datorat hotărârii luate de soţia acestuia de a părăsi locuinţa împreună cu fiul lor, însoţiţi de cei doi agenţi de poliţie, şi nu acţiunii violente exercitate de poliţişti.

De asemenea, din probatoriile administrate nu rezultă că partea vătămată ar fi prins pe inculpat de pulover, l-ar fi dezbrăcat de acest obiect de îmbrăcăminte şi, în acest context, s-ar fi dezechilibrat şi şi-ar fi strivit braţul drept de gardul din curtea inculpatului. Relevante în acest sens fiind declaraţiile părţii vătămate, ale martorului B.I. şi ale martorei M.M. imediat după incident care confirmă agresiunea exercitată de inculpat în momentul când se pregăteau să iasă din curtea imobilului.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că prima critică a recurentului-inculpat ce pune în discuţie încadrarea juridică a faptei este neîntemeiată, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj săvârşită împotriva unui poliţist şi nu cele ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât acesta a cunoscut calitatea părţii vătămate, de agent de poliţie, scopul venirii acestuia la domiciliul său respectiv, de a asigura ordinea şi liniştea publică şi de a preîntâmpina comiterea unei fapte mai grave, astfel că partea vătămată nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, fiind în exercitarea acestora la momentul producerii incidentului.

Totodată, Înalta Curte reţine că în raport de modalitatea concretă în care inculpatul a realizat vătămarea agentului de poliţie aflat în exerciţiul funcţiunii, a comis fapta sub forma intenţiei indirecte, astfel cum corect au reţinut şi cele două instanţe, chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului, l-a prevăzut şi a acceptat producerea lui.

2. Referitor la criticile recurentului inculpat privind achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a), art. 10 lit. b¹) sau art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., corespunzătoare cazurilor de casare prevăzute în art. 385⁹ pct. 18 şi, respectiv pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză.

Pentru a se putea dispune achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că ar trebui ca fapta să nu existe în materialitatea ei, or, în cauză, niciuna dintre părţi nu a contestat existenţa unui incident în curtea imobilului aparţinând inculpatului, nici chiar M.N., criticile sale vizând doar modalitatea de comitere a faptei şi forma de vinovăţie.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul M.N. a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, soluţie menţinută de instanţa de apel care a modificat doar modalitatea de executare a pedepsei, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 86¹ C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. (3) C. pen.

Inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei arătând că a fost tras de pulover şi lovit de partea vătămată P.I., poliţist, iar acesta împreună cu colegul său au refuzat să iasă din curtea imobilului inculpatului în momentul în care le-a solicitat acest lucru, astfel că în raport de acţiunile violente ale părţii vătămate acesta s-a apărat.

Aşa cum s-a reţinut şi de către cele două instanţe, în dimineaţa zilei de 8 decembrie 2008, urmare apelului telefonic al numitei M.M., soţia inculpatului, la domiciliul acestora a sosit un echipaj de poliţie din cadrul Poliţiei Mioveni respectiv, martorul B.I. şi partea vătămată P.I.

La sosirea celor doi poliţişti, martora M. le-a solicitat ajutorul, întrucât soţul său M.N. se află sub influenţa băuturilor alcoolice de mai multe zile, a distrus mai multe bunuri din casă şi a adresat cuvinte de ameninţare cu moartea la adresa sa şi a copilului lor minor.

În timp ce partea vătămată P.I. consemna datele de stare civilă ale martorei, a sosit şi inculpatul care a început să adreseze injurii la adresa celor doi poliţişti, fiind deranjat de prezenţa acestora. În aceste împrejurări cei doi poliţişti i-au solicitat martorei să plece de la domiciliu însă, în timp ce se îndreptau spre ieşirea din curtea casei, inculpatul a încercat să-i oprească şi a întors mâna dreaptă a părţii vătămate P.I., la spate, împingându-l spre un gard, după care s-a apăsat cu greutatea corpului pe braţ, provocându-i o ruptură musculo-tendinoasă biceps brahial cu hematom.

În ajutorul colegului său a intervenit martorul B.I., după care împreună au condus-o pe martora M. şi fiul acesteia la locul de muncă, ulterior deplasându-se cu autoturismul din dotare la sediul Poliţiei Mioveni. Până la momentul punerii în mişcare a autoturismului inculpatul M.N. a încercat să-i oprească însă la intervenţia martorului B. acesta a renunţat.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală din 26 ianuarie 2009 întocmit de SML Argeş, astfel cum a fost completat de medicul legist, la data de 8 decembrie 2008 numitul P.I. a prezentat o leziune traumatică produsă prin lovire cu corp dur ce a necesitat 30 - 35 zile de îngrijiri medicale, leziune care se putea produce prin comprimare între planuri (corpuri) dure, pe o suprafaţă mică a segmentului anatomic respectiv.

Împrejurările comiterii faptei şi vinovăţia inculpatului sunt susţinute de declaraţiile părţii vătămate P.I., ale martorului B.I. care a confirmat lovirea părţii vătămate de către inculpat în modalitatea descrisă precum şi comportamentul violent al inculpatului până la plecarea cu autoturismul din dotare, declaraţiile iniţiale ale martorei M.M., declaraţiile martorului B.I.C. care a trimis echipajul de poliţie la locul incidentului urmare apelului martorei M. şi a văzut partea vătămată imediat după incident, observând că avea o deformaţie a membrului superior (mâna dreaptă), declaraţiile martorei P.E.R., soţia părţii vătămate care a văzut că partea vătămată are muşchiul tumefiat şi a insistat să meargă la spital, concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit de SML Argeş.

Înalta Curte apreciază că cele două instanţe au expus pe larg modalitatea de comitere a faptelor, probele administrate în cauză dovedind indubitabil că inculpatul a comis infracţiunea de ultraj asupra agentului de poliţie P.I., astfel că solicitarea recurentului-inculpat, în sensul achitării în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen., nu este întemeiată.

Totodată, Înalta Curte reţine că nici din perspectiva criteriilor enumerate la alin. (2) din art. 18¹ C. pen. nu se justifică aprecierea că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Prin urmare, în raport de circumstanţele comiterii faptei, urmările vătămătoare grave şi elementele ce caracterizează persoana inculpatului se constată că fapta lui M.N. care, sub influenţa băuturilor alcoolice, a agresat fizic un agent de poliţie, aflat în exercitarea funcţiunii în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cauzându-i la braţul drept o ruptură musculo-tendinoasă, ce a necesitat pentru vindecare un număr de 30 - 35 zile de îngrijiri medicale, întruneşte în opinia înaltei Curţi exigenţele privind pericolul specific al unei infracţiuni.

Aşa fiind, solicitarea recurentului inculpat în sensul achitării în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b¹) C. proc. pen. nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate inculpatului M.N. (2 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani), orientată spre minimul limitelor de pedeapsă, Înalta Curte reţine că, pe lângă circumstanţele reale arătate, au fost avute în vedere de instanţa de apel şi circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv, că nu este cunoscut cu antecedente penale, are o familie, un loc de muncă, fiind agent în cadru Penitenciarului Colibaşi, are un copil minor în întreţinere dar şi atitudinea nesinceră a acestuia pe tot parcursul procesului penal chiar şi în faţa unui probatoriu evident.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată corespunde, atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, dublului scop educativ şi coercitiv al pedepsei, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen. şi nu există motive pentru reducerea cuantumului acesteia, astfel cum a solicitat inculpatul.

Critica recurentului-inculpat M.N. este întemeiată numai sub aspectul greşitei soluţionări de către cele două instanţe a laturii civile a cauzei.

Înalta Curte reţine că, în raport cu probele cauzei, a fost stabilită corect vinovăţia inculpatului la săvârşirea faptei de ultraj, existenţa legăturii de cauzalitate între fapta comisă şi vătămarea cauzată părţii vătămate P.I., situaţie în care au fost acordate în mod justificat despăgubiri cu titlu de daune materiale şi morale părţii civile.

În ceea ce priveşte modul de stabilire a despăgubirilor cuvenite părţii civile, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 998 şi urm. C. civ. şi art. 1169 C. civ., este consacrată regula reparării integrale a prejudiciului cauzat prin infracţiune, atât sub aspectul pierderii efectiv suferite, cât şi a beneficiului de care cel ce a suferit-o a fost lipsit, sub condiţia dovedirii certe a existenţei prejudiciului ce se solicită a fi recuperat.

Or, în cauză partea civilă P.I. nu a dovedit existenţa unei diferenţe dintre salariul încasat şi venitul obţinut în perioada concediului medical, nu a depus niciun act din care să rezulte veniturile încasate (copie carnet de muncă, adeverinţă de salariu). Într-adevăr, declaraţia martorului U.C., care avea acelaşi grad ca şi partea civilă în cadrul poliţie Mioveni, confirmă primirea unor sporuri de către martor doar pentru diverse activităţi din serviciul de noapte, pe care le-a aproximat la aprox. 200 RON, fără a fi susţinute de alte documente justificative.

De asemenea, se constată că în componenţa despăgubirilor acordate nu pot fi incluse nici sumele acordate de partea civilă angajaţilor unităţii sanitare unde acesta s-a tratat, fiind un prejudiciu incert, care nu poate fi verificat.

În consecinţă, potrivit actelor depuse la dosar de către partea civilă se constată că a fost dovedită doar o parte din suma solicitată cu titlu de daune materiale, respectiv suma de 1.170 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de spitalizare şi efectuare unei radiografii.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de partea civilă, este mai presus de orice îndoială că leziunea traumatică cauzată acesteia prin acţiunea agresivă a inculpatului i-a pricinuit suferinţe fizice intense şi chiar traume psihice inerente, ruptura musculo-tendinoasă de la nivelul membrului drept suferită de aceasta necesitând 30 - 35 zile de îngrijiri medicale. În toată această perioadă de timp partea civilă nu a avut parte de un regim de viaţă obişnuit din pricina durerilor inerente dar şi necesităţii de a fi ajutat de o altă persoană la efectuarea unor activităţi care până la acel moment erau obişnuite (treburi în gospodărie, luarea propriului copil în braţe), împrejurări care se circumscriu noţiunii de prejudiciu personal nepatrimonial care trebuie reparat prin obligarea inculpatului la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale.

Chiar dacă nu există un criteriu de apreciere a daunelor morale ele trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul suferit, astfel că, în raport de consecinţele negative suferite în cauză în plan fizic şi psihic de către partea civilă, consecinţele vătămării asupra vieţii de familie şi în activitatea profesională, se impune o reducere şi a cuantumului prejudiciului acordat părţii civile cu titlu de daune morale de la 20.000 RON la 10.000 lei.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva Deciziei penale nr. 47/A din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa Decizia atacată şi va reduce cuantumul daunelor materiale de la 10.000 RON la 1.170 RON şi a daunelor morale de la 20.000 RON la 10.000 RON.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, onorariul parţial cuvenit avocatului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului de Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva Deciziei penale nr. 47/A din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează în parte Decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 39 din 1 februarie 2011 a Tribunalului Argeş şi rejudecând, în fond:

Reduce cuantumul daunelor morale de la 20.000 RON la 10.000 RON şi a daunelor materiale de la 10.000 RON la 1.170 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.

Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 octombrie 2011.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 3837/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 3851/2011. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3809/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs CSJ. Decizia nr. 3822/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3836/2011. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3837/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3851/2011. Penal ICCJ. Decizia nr. 3854/2011. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3855/2011. Penal ICCJ. Decizia nr. 3860/2011. Penal