ICCJ. Decizia nr. 493/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 493/2011
Dosar nr. 44748.01/3/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 650 din 23 august 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. c) şi i) C. pen. şi art. 176 lit. b) C. pen., condamnarea inculpatului I.G. la o pedeapsă de 7 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
S-a luat act că părţile vătămate I.T., B.C.M. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti nu s-au constituit părţi civile în cauză.
A fost admisă acţiunea în pretenţii formulată de partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, dispunându-se obligarea inculpatului către aceasta la plata sumei de 688,22 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare.
A fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului şi i s-a dedus prevenţia de la 27 iunie 2009 la zi.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut ca situaţie de fapt, în esenţă, că la data de 26 iunie 2009, în timp ce se afla pe în zona Primăriei sectorului 1, pe fondul consumului de alcool şi a unor neînţelegeri, inculpatul le-a înjunghiat cu un cuţit pe părţile vătămate I.T., fratele său, şi B.C.M., cauzându-le leziuni traumatice grave, în zone vitale, ceea ce întruneşte în drept elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav.
Instanţa a reţinut că intenţia specifică infracţiunii, aceea de a ucide, rezultă din împrejurările concrete de comitere a faptei, instrumentul folosit – un cuţit, apt de a produce omorul, regiunile corpului vizate, intensitatea loviturilor, precum şi preexistenţa unei stări conflictuale.
În declaraţiile sale, inculpatul a recunoscut existenţa incidentului, însă a susţinut că l-a lovit pe fratele său cu pumnii şi nu cu cuţitul.
Aceste apărări au fost însă înlăturate de către instanţă, cu motivarea că ele sunt în contradicţie cu ansamblul materialului probator administrat, inclusiv declaraţiile părţilor vătămate, depoziţiile martorilor D.V., D.M., C.F., F.G. şi R.N.G. şi concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală.
Tribunalul a reţinut şi că inculpatul a mai fost anterior condamnat în mai multe rânduri, intervenind reabilitarea sa, astfel încât nu sunt incidente în cauză dispoziţiile legale privind starea de recidivă.
Împotriva acestei sentinţe inculpatul a declarat apelul de faţă, susţinând în esenţă că:
- nu a folosit vreun cuţit sau alt obiect periculos, cei implicaţi în incident lovindu-se cu pumnii;
- pedeapsa aplicată este mult prea severă şi urmează să fie redusă.
Prin Decizia penală nr. 205/A din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.G. împotriva sentinţei penale nr. 650/F din 23 august 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost menţinută starea de arest şi dedusă prevenţia de la 27 iunie 2009 la zi şi obligat la cheltuieli judiciare în cuantum de 500 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a reţinut că inculpatul a lovit victimele cu un cuţit, aspect ce rezultă din depoziţiile a cinci martori, care se coroborează cu concluziile raportului de expertiză medico-legală, astfel că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond.
De asemenea, s-a apreciat că pedeapsa corespunde criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva acestei hotărâri a declarat, în termen legal, recurs inculpatul I.G., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând reindividualizarea pedepsei, având în vedere circumstanţele personale favorabile ale inculpatului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat de inculpatul I.G. prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:
Din analiza coroborată a ansamblului probator administrat a rezultat că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. c), i), art. 176 C. pen., în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că faptele inculpatului I.G., care la data de 26 iunie 2009 a aplicat părţilor vătămate I.T. şi B.C.M. lovituri cu un cuţit în zone vitale, cauzându-le grave leziuni traumatice întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) şi c) şi art. 176 lit. b) C. pen.
Din mijloacele de probă administrate (procesul-verbal de cercetare a locului faptei şi planşă foto, acte medicale şi medico-legale privind partea vătămată, raport de constatare tehnico-ştiinţifico-criminalistică, declaraţii părţi vătămate, declaraţii martori) au rezultat împrejurările săvârşirii faptei.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv s-a ţinut seama de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, modul violent în care inculpatul a acţionat, urmărire produse şi circumstanţele personale ale acestuia (nu e la primul contact cu legea penală).
De altfel, nu se poate ca pentru faptele săvârşite împotriva altor semeni de ai săi, răspunderea penală a inculpatului să nu fie corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale.
Conduita sinceră pe parcursul procesului, existenţa a doi copii în întreţinere nu sunt argumente care să ducă la reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului. Instanţa nu are obligaţia de a reţine circumstanţele atenuante, acest lucru fiind o facultate. Or, în raport de fapta inculpatului, de antecedenţa sa infracţională, Înalta Curte apreciază că nu se justifică reţinerea acestor circumstanţe, inculpatul neprezentând premisele unei reintegrări necondiţionate în societate.
Inculpatul trebuia să ştie că pe lângă drepturi are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul inculpatului, în baza art. 38515 pct.1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.G. împotriva deciziei penale nr. 205/A din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 iunie 2009 la 10 februarie 2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 481/2011. Penal. Cerere de contopire a... | ICCJ. Decizia nr. 497/2011. Penal → |
|---|
