ICCJ. Decizia nr. 683/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 683/2011
Dosar nr. 117/1/2011
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra plângerii de faţă:
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 6 ianuarie 2011, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost înregistrată plângerea formulată, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., prin care petiţionara Uniunea Naţională a Barourilor din România reprezentată prin preşedintele P.B. a solicitat infirmarea rezoluţiei nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a referatului nr. 1099/C din data de 16 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Judiciară – Serviciul Judiciar penal cu motivarea că ambele sunt nelegale şi netemeinice.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin referatul nr. 1099/C/2568/III-7/2010 din 16 iunie 2010 procurorul şef al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prin rezoluţia nr. 1099 din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului general s-a solicitat examinarea rezoluţiei nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 (precizându-se că aceasta contrazice motivarea deciziei XXVII/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi întocmirea unui referat privind puterea obligatorie a recursului în interesul legii, precum şi necesitatea unui act constitutiv al formei de organizare a profesiei de avocat.
I. Prin rezoluţia nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de persoanele care figurează în tablourile Uniunii Naţionale a Barourilor din România - structura B. care îşi desfăşoară activitatea pe raza sectorului 5 Bucureşti, sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 45 din Legea nr. 51/1995 rap. la art. 281 C. pen.
În motivarea rezoluţiei s-a reţinut că, „din cercetările efectuate a rezultat că făptuitorii sus-menţionaţi nu pot fi asimilaţi persoanelor care desfăşoară activităţi specifice unei profesii sau activităţi specifice unei profesii sau alte activităţi, fără drept, deoarece aceştia deţin documentaţie care îi autorizează la exercitarea profesiei de avocat”.
În sprijinul acestei constatări, pe lângă materialul probator administrat în cauză s-a invocat şi practica judiciară (atât a instanţelor, cât şi a parchetelor, fără a fi însă individualizată) prin care instanţele de judecată au acceptat „exercitarea acestor activităţi de către cei care întrunesc cerinţele necesare exercitării profesiei independent de forma de exercitare”. Au fost invocate şi lacunele legislative ale Legii nr. 51/1995, modificate prin Legea nr. 255/2004 care au permis apariţia Barourilor Constituţionale, circumstanţiat de faptul că actul normativ sus-enunţat reglementa exercitarea profesiei şi nu modalitatea de constituire şi funcţionare a barourilor”.
Pe scurt, argumentele care au stat la baza rezoluţiei susmenţionate sunt:
- existenţa documentaţiei de autorizare a exercitării profesiei de avocat (deşi nu se precizează, probabil este vorba de hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a personalităţii juridice a asociaţiei B.P. care, printre obiective, avea şi înfiinţarea de barouri - încheierea nr. 31/A din 8 august 2002, dosarul nr. 31/A/2002 a Judecătoriei Deva, hotărâre pe baza căreia a fost constituit consiliul director al Baroului Constituţional Român, iar la 17 ianuarie 2003 s-a întocmit Tabloul anual al avocaţilor Baroului Constituţional - conform adresei Consiliului Superior al Magistraturii nr. 662/CSM/2004, disponibilă pe site-ul Uniunii Naţionale a Barourilor din România);
- practica judiciară care a validat exercitarea profesiei de avocat şi în această modalitate (probabil acele soluţii pronunţate în cauzele în care organele judiciare au permis membrilor asociaţiei B.P. să acorde asistenţă juridică);
- nereglementarea de către Legea nr. 51/1995 a modalităţii de constituire şi funcţionare a Barourilor.
Pe baza acestor argumente s-a concluzionat, în drept, că nu sunt îndeplinite condiţiile laturii obiective (condiţia exercitării fără drept sau în alte condiţii decât cele legale) a infracţiunii prevăzute de art. 281 C. pen.
Totodată, s-a apreciat că „lipseşte şi latura subiectivă";. În susţinerea acestei concluzii s-au invocat practica judiciară care, în situaţii similare, a considerat că a existat reprezentarea exercitării în mod legal a avocaturii (decizia penală nr. 1561 din 7 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), precum şi soluţiile contradictorii date de instanţă în ceea ce priveşte calitatea de avocat.
Raportat la cauză, din această perspectivă, s-a constatat că persoanele cercetate au „studii superioare şi examene absolvite pentru admiterea în profesie";. S-a reţinut şi apărarea conform căreia barourile B. „sunt legal înfiinţate în baza unei hotărâri judecătoreşti, în timp ce vechile şi tradiţionalele barouri au fost desfiinţate prin Legea nr. 3/1948”, precum şi faptul că „niciunul dintre cabinetele de avocatură nou înfiinţate nu au fost desfiinţate şi nu au fost declarate ilegale de nicio instanţă. (...) Spre deosebire de Baroul Bucureşti Tradiţional care nu are o lege de înfiinţare ori o hotărâre judecătorească de înfiinţare, ori un act constitutiv, noul Barou Bucureşti (B.) există şi funcţionează şi în baza acestor acte”.
Rezoluţia nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 a fost atacată cu plângere, conform art. 278 C. proc. pen., solicitându-se schimbarea temeiului neînceperii urmăririi penale din art. 10 lit. d) în art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Prin rezoluţia nr. 2235/II-2/2009 din 15 decembrie 2009 plângerea a fost respinsă, reţinându-se ca argumente că persoanele cercetate sunt absolvenţi ai unor facultăţi de drept; Curtea de la Strasbourg, în cauza B. împotriva României, ar fi menţionat că „membrii asociaţiei B.P. pot exercita profesia de avocat cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/1995 care este legea cadru pentru organizarea şi exercitării profesiei de avocat şi nu de înfiinţare a Barourilor de Avocaţi”.
Pentru aceste motive s-a confirmat concluzia că „persoanele care figurează înscrise în tablourile U.N.R.B. - Structura B., sunt absolvenţi ai unor facultăţi de drept, fiind licenţiaţi în ştiinţe juridice, aceştia fiind înscrişi în tabloul avocaţilor legal constituiţi”.
Rezoluţia procurorului a fost menţinută prin sentinţa penală nr. 726 din 28 aprilie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5 şi decizia penală nr. 1109 din 25 august 2009 a Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de recurs a constatat că, deşi s-a practicat ilegal profesia de avocat, aceasta nu are caracter infracţional datorită interpretării contradictorii date de instanţele judecătoreşti formei de asociere în care funcţionează petenţii. Menţinerea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale de către instanţă nu este relevantă pentru fondul problemei în discuţie; aceasta deoarece, având în vedere că plângerea întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen. a fost calificată de Curtea Constituţională (decizia nr. 508/2004) ca şi o cale de atac căreia i se aplică principiul non reformatio in pejus, iar rezoluţia a fost atacată doar de persoanele cercetate, instanţa nu avea posibilitatea legală de a reforma fondul cauzei în defavoarea acestora - instanţa s-a rezumat la a constata că practicarea avocaturii s-a realizat ilegal.
S-a mai reţinut şi faptul că jurisprudenţa invocată de rezoluţia nr. 2235/II-2/2009 din 15 decembrie 2009 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 5 în susţinerea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispuse prin rezoluţia nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 este, de asemenea, nerelevantă. Astfel, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nr. 4751/2007 şi nr. 5321/2007, au fost pronunţate în cauze în care, pentru motivul arătat anterior, judecata nu a putut devolua decât în favoare şi, oricum, nu s-a pronunţat decât pe chestiuni procedurale (excepţia admisibilităţii recursului, autoritate de lucru judecat etc). Niciuna dintre aceste decizii nu a procedat la o analiză a existenţei infracţiunii, a întrunirii elementelor constitutive ale acesteia. O altă hotărâre citată de rezoluţia nr. 2235/11-2/2009 este decizia penală nr. 1561/2008 a instanţei supreme; în această cauză s-a făcut o analiză de fond, concluzionându-se (opinia majoritară) în sensul absenţei, intenţiei de a exercita ilegal profesia de avocat. Opinia minoritară a apreciat, dimpotrivă, întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 281 C. pen., cu o argumentare întemeiată pe decizia Curţii Europene în cauza B. împotriva României.
II. Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M.Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007) a stabilit, cu caracter obligatoriu, conform art. 41- 42 alin. (3) C. proc. pen., că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 echivalează cu lipsa de apărare.
Pe baza acestei premise, concluzia este că nu poate fi dobândită calitatea de avocat decât în condiţiile Legii nr. 51/1995. Este adevărat că decizia amintită se circumscrie procesului penal, însă, pentru identitate de raţiune, cele stabilite au aceeaşi valoare de adevăr şi în cazul proceselor civile, lato sensu, precum şi în cazul oricărei alte situaţii ce presupune exercitarea profesiei de avocat.
De altfel, în motivarea deciziei se precizează expres că „nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege (Legea nr. 51/1995 - n.n.)”.
Totodată, aceeaşi concluzie este exprimată expres şi de Curtea de la Strasbourg în decizia din 12 octombrie 2004 pronunţată în cauza B. împotriva României. Pe de altă parte, Curtea constată că „membrii asociaţiei B.P. pot exercita profesia de avocat cu condiţia să îndeplinească / să se supună exigenţelor/condiţiilor prevăzute de Legea nr. 51/1995.
III. Conformitatea rezoluţiei nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 cu decizia nr. XXVII/2007 şi hotărârea CEDO din 12 octombrie 2004.
Întrucât starea de fapt avută în vedere de rezoluţia nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009, nu a fost concretizată, ci formulată generic „cercetări împotriva persoanelor care figurează înscrise în tablourile U.N.B.R. – Structura B., ca desfăşurându-şi activitatea pe raza sectorului 5 Bucureşti – sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 25 din Legea nr. 51/1995 raportat la art. 281 C. pen.”, s-a apreciat că se poate presupune rezonabil că este vorba de practicarea avocaturii de persoanele care fac parte din Barourile B..
Neexistând nicio constatare concretă privind acordarea de către aceste persoane a asistenţei juridice în procese penale, s-ar putea afirma că nu este incidentă şi nici opozabilă decizia nr. XXVII/2007 (de precizat însă că decizia nr. 1109/2009 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a respins recursul împotriva sentinţei prin care s-a respins plângerea împotriva rezoluţiei nr. 4130/P/2007 menţionează această decizie).
Totuşi, reţinându-se exercitarea avocaturii de către structurile B. putea fi reţinută şi valorificată motivarea deciziei nr. XXVII/2007, citată anterior. De asemenea, şi constatarea din decizia CEDO din 12 octombrie 2004, de asemenea, citată anterior (aceasta din urmă a fost invocată în rezoluţia nr. 2235/11-2/2009 din 15 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 prin care s-a respins plângerea împotriva rezoluţiei nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009, însă cu adăugiri care nu aparţin instanţei de contencios a drepturilor omului, adăugiri ce au permis o concluzie contrară).
Cele două decizii precizează expresis verbis posibilitatea exercitării profesiei de avocat cu condiţia satisfacerii exigenţelor Legii nr. 51/1995. Pe de altă parte, aceste două decizii fiind publicate în Monitorul Oficial sunt prezumate a fi cunoscute, îndeplinind condiţia de accesibilitate.
Or, cunoscute fiind, cei interesaţi îşi puteau stabili conduita, cunoscând şi riscurile la care se expun în cazul practicării avocaturii în afara cadrului instituit de Legea nr. 51/1995. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin Legea nr. 255/2004, modificându-se Legea nr. 51/1995, s-a stabilit (art. 1) exercitarea profesiei de avocat exclusiv în cadrul U.N.B.R. Mai mult, s-a precizat că a constitui barouri care să funcţioneze în afara U.N.B.R. este interzis.
În asemenea condiţii este dificil de susţinut că persoanele din barourile B. au avut reprezentarea că îşi exercită legal activitatea de avocatură.
IV. Argumentul desfiinţării barourilor prin Legea nr. 3/1948, respectiv faptul că barourile B. nu au fost desfiinţate sau declarate ilegale de către nicio instanţă
a) prin Legea nr. 3/1948 se desfiinţează barourile şi uniunea barourilor (art. 1) şi se înfiinţează, în locul acestora, colegiul şi uniunea colegiilor care au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi entităţile desfiinţate (art. 2). Atât din articolele menţionate, cât şi din economia legii, rezultă că este vorba de o înlocuire, de o modificare formală, fondul structurilor rămânând acelaşi.
În forma colegiilor, şi nu a barourilor, avocatura funcţionează până la Decretul-lege nr. 90/1990 prin care se revine la barouri (art. 3). Acest din urmă act normativ nu foloseşte termenii de desfiinţare - înfiinţare (spre deosebire de Legea nr. 3/1948). Această chestiune nu este însă un argument pentru a considera că barourile ar fi fost desfiinţate şi nu au mai fost înfiinţate niciodată.
O asemenea concluzie este nejuridică şi formulată cu ignorarea reglementării privind înfiinţarea persoanei juridice (Decretul nr. 31/1954).
În art. 28 al Decretului nr. 31/1954 (chiar dacă redactarea sa este depăşită, dispoziţia are deplină valabilitate) se stabilesc modurile de înfiinţare a persoanelor juridice:
- înfiinţare prin act de dispoziţie al organului de stat competent
- înfiinţare prin act de înfiinţare recunoscut
- înfiinţare prin act de înfiinţare autorizat
- înfiinţare prin alt mod reglementat de lege.
Aceste moduri de înfiinţare nu se confundă, or concluzia că barourile ar fi fost desfiinţate fără a fi reînfiinţate are ca temei o confuzie a acestora.
Numai astfel poate fi explicată, dar nu şi validată, afirmaţia/concluzia că barourile tradiţionale nu au o lege de înfiinţare ori o hotărâre judecătorească de înfiinţare ori un act constitutiv, în timp ce barourile B. există şi funcţionează în baza acestor acte.
Avocatura ca activitate care concură la realizarea serviciului public al justiţiei, structurile în care se realizează, nu pot fi înfiinţate decât prin lege sau, în formularea art. 28 din Decretul nr. 31/1954, prin actul de dispoziţie al organului de stat competent. Aceasta înseamnă emiterea de către Parlament (organul de stat competent) a unei legi privind avocatura (actul de dispoziţie).
Indiferent că această lege foloseşte sau nu termenul de înfiinţare, ea este un act de înfiinţare, conform art. 28 lit. a) din Decretul nr. 31/1954.
Deci Legea nr. 51/1995 este un act legal valabil emis de înfiinţare a actualelor structuri în care funcţionează avocatura şi se exercită profesia de avocat.
Aceeaşi concluzie este exprimată şi de Curtea de la Strasbourg în decizia B. împotriva României: „(...) Curtea reaminteşte că potrivit jurisprudenţei sale constante, ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi urmărind obiective de interes general (...). În cauză, Curtea constată că Uniunea a fost instituită prin Legea nr. 51/1995 şi urmăreşte un obiectiv de interes general, respectiv promovarea unei asistenţe juridice adecvate şi, implicit, promovarea justiţiei înseşi”.
Aşadar, este evident că U.N.B.R. şi barourile care o compun au o lege de înfiinţare; un asemenea serviciu auxiliar justiţiei nu poate fi înfiinţat prin hotărâre judecătorească, act constitutiv, aşa cum se afirmă nejuridic în rezoluţia nr. 4130/P/2007 (acestea, din punctul de vedere al modurilor de înfiinţare a persoanelor juridice, reprezintă act de înfiinţare autorizat şi este valabil în cazul altor tipuri de entităţi - asociaţii, fundaţii, societăţi comerciale etc).
V. Din această perspectivă, nu există nici un fel de ambiguitate a Legii nr. 51/1995 care să fi permis apariţia barourilor B..
Apariţia acestora, prin hotărâri judecătoreşti, nu este decât efectul necunoaşterii regulilor minime, de drept civil, privind înfiinţarea persoanelor juridice.
Aceeaşi caracterizare şi pentru situaţiile în care organele judiciare au permis practicarea avocaturii de către barourile B., creând o practică nelegală.
VI. Prin încheierea nr. 31/A din 5 august 2002 (dosar nr. 31/A/2002) Judecătoria Deva a recunoscut personalitatea juridică Asociaţiei de Binefacere „B.P.” şi a dispus înscrierea acesteia în registrul special al asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa instanţei.
Printre alte obiective de activitate, asociaţia a trecut în statut şi „înfiinţarea de barouri cu respectarea prevederilor Constituţiei României, a prevederilor pactelor şi convenţiilor internaţionale privitoare la drepturile omului”.
După rămânerea definitivă a hotărârilor judecătoreşti a fost constituit consiliul director"; al „Baroului Constituţional Român”, iar B.P. s-a intitulat „decan”, pentru ca, la 17 ianuarie 2003, să întocmească „Tabloul anual al avocaţilor Baroului Constituţional”, în care erau înscrise 35 de persoane, 20 dintre acestea având conferit dreptul de a pune concluzii la tribunale şi curţi de apel, sediile profesionale fiind situate în Orăştie, Alba Iulia, Baia Mare, Timişoara, Reşiţa, Piatra Neamţ, Satu Mare, Negreşti Oaş, Turnu Severin, Petroşani şi Bucureşti.
Împotriva încheierii nr. 31/A/2002 a Judecătoriei Deva s-a declarat recurs în anulare, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cerând ca aceasta să fie reformată pentru încălcarea esenţială a legii, fapt ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei de fond.
Prin decizia nr. 6618 din 26 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul în anulare, a casat încheierea atacată şi, pe fond, a respins cererea de înregistrare a persoanei juridice.
În consecinţă, actul de înfiinţare al Asociaţiei B.P., asociaţie în cadrul căreia s-au constituit barourile B. a fost desfiinţat de către justiţie. În aceste condiţii s-a apreciat că nu se mai poate afirma că barourile B. „sunt legal înfiinţate în baza unei hotărâri judecătoreşti, în timp ce vechile şi tradiţionalele barouri au fost desfiinţate prin Legea nr. 3/1948”, precum şi faptul că „ niciunul dintre cabinetele de avocatură nou înfiinţate nu au fost desfiinţate şi nu au fost declarate ilegale de nicio instanţă (...) Spre deosebire de Baroul Bucureşti Tradiţional care nu are o lege de înfiinţare ori o hotărâre judecătorească de înfiinţare, sau un act constitutiv, noul Barou Bucureşti (B.) există şi funcţionează şi în baza acestor acte”, aşa cum a reţinut rezoluţia nr. 4130/P2007.
Examinând plângerea formulată de petiţionară, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.
În conţinutul dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că, după respingerea plângerii făcută conform art. 275-278, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi art. 278 la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii competenţa să judece cauza în primă instanţă. Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.
Astfel cum rezultă din dispoziţia procedurală susmenţionată, plângerea care are un asemenea temei vizează expres şi limitativ soluţiile de netrimitere în judecată, şi anume neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, precum şi actele procedurale, respectiv, rezoluţia, ordonanţa sau rechizitoriul emise de procuror în raport cu soluţiile de netrimitere în judecată menţionate.
De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. LVII (57) din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în M.Of. nr. 283 din 11 aprilie 2008, s-a decis admiterea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că „plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 2781 C. proc. pen., este inadmisibilă”.
În considerentele susmenţionatei decizii s-a arătat că „...din moment ce prin dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. este instituit, limitativ, controlul judiciar numai asupra temeiniciei soluţiilor de netrimitere în judecată în raport cu cercetările efectuate în cadrul actelor premergătoare sau al urmăririi penale, este evident ca în cazul celorlalte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de el, un asemenea control din partea judecătorului nu mai poate avea loc. Aşa fiind, în măsura în care nu sunt vizate de prevederile art. 2781 C. proc. pen., orice alte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate în baza dispoziţiilor sale nu sunt supuse plângerii ce se poate adresa judecătorului în temeiul acestui text de lege”.
Or, în cauză, prin rezoluţia nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat examinarea rezoluţiei nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 ( precizându-se că aceasta contrazice motivarea deciziei XXVII/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi întocmirea unui referat privind puterea obligatorie a recursului în interesul legii, precum şi necesitatea unui act constitutiv al formei de organizare a profesiei de avocat.
Prin referatul nr. 1099/C/2568/III-7/2010 întocmit la data de 16 iunie 2010 de procurorul şef al Secţiei judiciară - Serviciul judiciar penal din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a concluzionat că în condiţiile în care actul de înfiinţare al Asociaţiei B.P., asociaţie în cadrul căreia s-au constituit barourile B., a fost desfiinţat de către justiţie, nu se mai poate afirma că barourile B. „ sunt legal înfiinţate în baza unei hotărâri judecătoreşti, în timp ce vechile şi tradiţionalele barouri au fost desfiinţate prin Legea nr. 3/1948”, precum şi faptul că, „niciunul dintre cabinetele de avocatură nou înfiinţate nu au fost desfiinţate şi nu au fost declarate ilegale de nicio instanţă (...). Spre deosebire de Baroul Bucureşti Tradiţional care nu are o lege de înfiinţare ori o hotărâre judecătorească de înfiinţare, ori un act constitutiv, noul Barou Bucureşti ( B.) există şi funcţionează şi în baza acestor acte” aşa cum reţine rezoluţia nr. 4130/P/2007.
În raport cu cele arătate, Înalta Curte constată că plângerea formulată de petiţionara Uniunea Naţională a Barourilor din România împotriva referatului nr. 1099/C/2568/III-7/2010 întocmit la data de 16 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal şi a rezoluţiei nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost exercitată cu nerespectarea cerinţelor legale, deoarece prin actele procedurale sus-menţionate nu a fost dispusă niciuna din soluţiile de netrimitere în judecată prevăzute expres şi limitativ de art. 2781 C. proc. pen. şi anume, neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmării penale, aşa încât plângerea se circumscrie accepţiunii unui act pe care legea nu îl îngăduie şi îl sancţionează cu inadmisibilitatea.
Prin urmare, plângerea formulată de petiţionară împotriva actelor procedurale sus-menţionate se va respinge ca inadmisibilă, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiţionara va fi obligata la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiţionara Uniunea Naţională a Barourilor din România împotriva referatului nr. 1099/C/2568/III-7/2010 din 16 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Judiciară – Serviciul Judiciar Penal şi a rezoluţiei nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Obligă petiţionara la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 715/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 682/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
