ICCJ. Decizia nr. 714/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 714/2011
Dosar nr. 1374/1/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;
Prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii B.S., M.G., O.D., A.C.V., M.l.F. şi SC R.C. SRL şi de părţile - civile SC R.L. IFN şi SC M.L. IFN şi SC M.L. IFN (România) împotriva sentinţei penale nr. 846 din 6 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpaţilor B.S. (fiul lui C. şi V.) şi M.G. (fiul lui I. şi E.), a dispus, în baza art. 3002 raportat la art. 160 lit. b) alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive a acestora.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că:
Prin rechizitoriul nr. 168/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., s-a dispus trimiterea in judecata, în stare de arest preventive, a inculpaţilor B.S. şi M.G., pentru săvârşirea infracţiunilor de iniţiere, constituire a unui grup infracţional organizat în scopul obţinerii directe de beneficii financiare, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) art. 33 lit. a) şi a art. 37 lit. a) C. pen., pentru inculpatul M.G.
Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., existând la dosarul cauzei probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi pentru care sunt judecaţi, iar lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, fiind de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal în ceea ce priveşte aflarea adevărului, având în vedere, totodată, natura şi modalitatea concretă de săvârşire a faptelor penale.
În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 143 C. proc. pen., s-a reţinut că în cauză există probe directe şi indicii temeinice (probe indirecte), în sensul art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit infracţiunile pentru care au fost cercetaţi, că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute in sarcina acestora este închisoarea, fiind astfel satisfăcută condiţia prevăzută de art. 136 alin. (6) C. proc. pen.
S-a mai arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege este închisoare mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică s-a reţinut că acesta rezidă atât în incriminarea făcută de legiutor, şi care sancţionează aceste infracţiuni cu pedese de până la 20 de ani închisoare, dar şi din împrejurările comiterii faptei, ce consta in inginerii financiare de o ingeniozitate rar întâlnită ce formează obiectul unei infracţiuni deosebit de grave care a cauzat o perturbare majora a ordinii publice, gravitate care nu poate să dipară prin trecerea unei perioade de timp, existând temerea ca impotriva unor fapte periculoase, nu se reacţionează prompt, iar lipsa de reacţie din partea forţei coercitive a statului ar putea fi interpretata ca o încurajare şi a altor persoane care ar fi tentate să înfăptuiască astfel de fapte. În aprecierea pericolului pentru ordinea publica, Curtea a avut in vedere şi aspectul ca inculpatul B.S. este cercetat pentru acelaşi gen de fapte in mai multe dosare penale, iar inculpatul M.G. a suferit condamnări pentru fapte similare.
Curtea a apreciat că infracţiunile pentru care au fost cercetaţi inculpaţii, pentru care s-a dispus arestarea preventivă a acestora si pentru care au fost trimişi in judecata, prin rechizitoriu, prin gravitatea şi reacţia publicului, creează o stare de nelinişte capabilă să justifice menţinerea arestării preventive fiind satisfăcute astfel şi prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) şi parag. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (C.E.D.O.).
S-a mai apreciaat că perioada de arestare preventivă a inculpaţilor nu depăşeşte durata rezonabilă a arestării preventive, prin raportare la dispoziţiile art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O. şi la principiile şi criteriile stabilite de C.E.D.O.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii a declarat, în termen legal, prezentele recursuri, solicitând, prin apărători, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea lor în stare de libertate, sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Recursurile sunt nefondate.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Art. 23 din Constituţia României garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Din prevederile acestui text constituţional art. 23 rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituţional în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.
Prin urmare, art. 23 din Constituţie conferă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.
În conformitate stipulaţiilor art. 5 § 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de stipulaţiile art. 5 § 1 lit. c) din C.E.D.O.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale prevede la art. 5 § 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."
Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (dies a quo) şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chir nedefinitivă (dies ad quem).
Durata rezonabilă a detenţiei, conform art. 5 § 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie nevoia de protejare a ordinii publice, sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauză de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii, restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).
La art. 6 § 1 din Convenţia Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.".
Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, C. proc. pen. cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care şi cele referitoare la durata măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.
În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 143 C. proc. pen., respective, existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În contextul concret al prezentei cauze, Înalta Curte consideră că instanţa de apel, prin încheierea pronunţată, în mod legal, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi alin. (3) C. proc. pen., a dispus cu justificat temei menţinerea arestării preventive a inculpaţilor.
Astfel, instanţa de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, ţinând cont de stadiul procesual în care se afla, respective, apelul inculpaţilor, faţă de modalităţile de comitere a infracţiunilor de pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, faţă de prejudiciu estimat - aproximativ 4 milioane de euro - şi, nu în ultimul rând, faţă de faptul că inculpaţii au fost deja condamnaţi în primă instanţă.
Aşa fiind, Curtea apreciază că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu aceea a a obligării de a nu părăsi ţara şi, pentru buna desfăşurare în continuare a procesului penal, se impune menţinerea stării de arest a celor doi inculpaţi B.S. şi M.G.
Recursurile declarate învederându-se, aşadar nefondate, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fi respinse.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.S. şi M.G. împotriva încheierii din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 47273/3/2008 (115/2011).
Obligă recurentul inculpat B.S. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul inculpat M.G. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 710/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 73/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
