ICCJ. Decizia nr. 1058/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1058/2012
Dosar nr. 378/44/2012
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 2 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 378/44/2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis excepţia invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Galaţi şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.B.A.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 29 martie 2012 sub nr. 378/44/2012, formulată de apărătorul ales, inculpatul B.B.A., arestat preventiv în Dosarul nr. 88/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Galaţi, a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, conform prevederilor art. 1602 C. proc. pen.
În motivarea cererii s-a susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile pentru liberarea provizorie, prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., deoarece pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului nu depăşesc 18 ani şi nu există date din care să rezulte necesitarea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
La termenul de judecată din data de 2 aprilie 2012, inculpatul, prezent în instanţă, a declarat că îşi însuşeşte cererea făcută în numele său de către apărătorul ales şi că are cunoştinţă de dispoziţiile legii, privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii.
La acelaşi termen de judecată, Curtea a procedat la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii, conform prevederilor art. 1608 C. proc. pen.
Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Galaţi a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, motivat de faptul că una dintre infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat – respectiv infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. -, este sancţionată de lege cu pedeapsa închisori ce depăşeşte 18 ani.
Analizând excepţia de inadmisibilitate invocată de procuror, Curtea a constatat că este fondată, pentru următoarele considerente:
Prin Încheierea de şedinţă din 17 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 330/44/2012, Curtea de Apel Galaţi a luat măsura arestării preventive faţă de inculpatul B.B.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi de tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) C. pen., constând în aceea că în cursul anului 2010 a constituit un grup infracţional organizat împreună cu B.M. şi B.M.C., în scopul obţinerii de foloase materiale din inducerea în eroare a organelor judiciare.
În acest sens, s-a reţinut că, anterior datei de 18 iunie 2010, inculpatul B.B.A. a participat la falsificarea unui contract pretins încheiat între el şi partea vătămată SC A.C. SA la data de 01 noiembrie 2009, înscris fals, pe care ulterior l-a folosit în mod repetat, inclusiv în faţa instanţelor de judecată.
S-a mai reţinut că, începând cu data de 18 iunie2010, împreună cu membrii grupului, inculpatul a încercat să inducă în eroare instanţele de judecată în cadrul Dosarului nr. 6967/121/2010 al Tribunalului Galaţi, prin folosirea unui contract falsificat şi a unui raport de expertiză grafică întocmit de o persoană ce nu avea calitatea de expert, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care partea vătămată SC A.C. SA să fie obligată la plata sumei trecute în contract – 4.000.000 RON -, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voinţa sa.
Potrivit prevederilor art. 1602 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu poate fi acordată în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce depăşeşte 18 ani.
Înţelesul noţiunii „pedeapsă prevăzută de lege" este lămurit prin textul art. 1411 C. pen., în sensul că prin această noţiune se înţelege „pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei".
În cauza de faţă, una dintre infracţiunile pentru care inculpatul B.B.A. este cercetat, respectiv infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. Chiar dacă infracţiunea a rămas în stadiul tentativei, la examinarea îndeplinirii condiţiei de admisibilitate a cererii de liberare provizorie, prevăzută de art. 1602 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., trebuie luată în considerare pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1411 C. pen., respectiv pedeapsa de 20 de ani închisoare.
În ceea ce priveşte infracţiunea de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2000, aceasta este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.
Potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol, pedeapsa pentru faptele prevăzute în alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat – în speţă -, infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., pentru care limita maximă a pedepsei prevăzute de lege este de 20 de ani închisoare.
Prin urmare, în cazul ambelor infracţiuni, nu este admisibilă cererea de liberare provizorie, deoarece limitele maxime ale pedepselor prevăzute de lege depăşesc 18 ani.
Faţă de aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 1608 alin. (3), raportat la art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.B.A..
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul B.B.A., solicitând trimiterea cauzei în vederea rejudecării la instanţa de fond, întrucât aceasta s-a pronunţat doar pe excepţie şi nu a intrat în cercetarea fondului cererii.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că fapta de care inculpatul este acuzat, tentativă la infracţiunea de înşelăciune, reprezintă o infracţiunea distinctă, cu o încriminare de sine stătătoare, aspect ce rezultă chiar din modul în care este încriminată tentativa în C. pen., redactarea textelor fiind identică în cazul tuturor infracţiunilor pentru care legiutorul a înţeles să sancţioneze şi tentativa: „tentativa se pedepseşte", dar şi din lecturarea dispoziţiilor art. 20 C. pen., care definesc tentativa ca fiind „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care însă a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul".
De asemenea, în art. 144 C. pen. se arată că „prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă".
A concluzionat inculpatul că, din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, rezultă că tentativa este o formă de săvârşire a infracţiunii şi nu o cauză de reducere a pedepsei şi că atunci când o faptă este încriminată în forma de tentativă, ea constituie infracţiune de sine stătătoare, fiindcă prezintă pericol social generic, deşi nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru ca infracţiunea să se consume.
În favoarea admisibilităţii cererii a fost invocată analizarea raţiunii cerinţei prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., legiuitorul urmărind să excludă de la beneficiul liberării provizorii anumite infracţiuni de o gravitate deosebită. Or, săvârşirea unei infracţiuni sub forma tentativei conferă un grad de pericol social mai redus activităţii infracţionale, faţă de săvârşirea infracţiunii în formă consumată.
În fine, în opinia inculpatului, o interpretare care duce la restrângerea accesului la instituţia liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune nu este în spiritul şi în litera prevederilor art. 23 alin. (10) din Constituţie şi ale art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Examinând încheierea atacată atât prin prisma motivelor invocate de inculpat, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În opinia Înaltei Curţi, tentativa este forma de infracţiune care se situează în faza de executare a infracţiunii, între elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos şi care, potrivit art. 20 alin. (1) C. pen., „constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul".
Tentativa este o formă atipică de infracţiune, datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime (acţiunea este întreruptă, ori deşi realizată în întregime, consumarea infracţiunii nu are loc).
Reprezentând un început de executare ori o executare integrală a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii, tentativa este periculoasă şi este încriminată în legislaţia penală.
Astfel, prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. pen., se prevede că tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aşadar, pentru a fi pedepsită tentativa la infracţiunile prevăzute în partea specială a C. pen. şi în legile penale speciale ori în legile nepenale cu dispoziţiuni penale, se impune o prevedere concretă în acest sens.
Împrejurarea că fapta penală rămasă în forma tentativei are un grad de pericol social mai redus decât fapta penală consumată rezultă din dispoziţiile art. 21 C. pen., care reglementează pedepsirea tentativei şi care în alin. (2) prevede „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani", dar nu constituie un argument pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, aşa cum a susţinut recurentul, raportat la dispoziţiile imperative ale art. 1602 C. proc. pen. şi ale art. 1411 C. pen.
Astfel, art. 1602 care reglementează condiţiile liberării, în alin. (1) prevede că „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate, printre care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani."
De asemenea, în art. 1411 C. pen., introdus prin art. 1 pct. 50 din Legea nr. 278/2006, se precizează că „prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care încriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzei de reducere sau de majorare a pedepsei."
Înfracţiunile pentru care recurentul-inculpat B.B.A. este cercetat în stare de arest preventiv sunt infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., care este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani şi infracţiunea de aderare la un grup infracţional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 care este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani cu precizarea că potrivit alin. (2) al art. 7, pedeapsa pentru faptele prevăzute în alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat – în speţă – infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., pentru care limita maximă a pedepsei prevăzute de lege este de 20 ani închisoare.
Cum în cazul ambelor infracţiuni de săvârşirea cărora recurentul-inculpat este bănuit, limitele maxime ale pedepselor prevăzute de normele de încriminare depăşesc 18 ani, rezultă că nu este îndeplinită cerinţa art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., concluzie la care în mod judicios a ajuns şi prima instanţă.
În ce priveşte susţinerea recurentului inculpat, în sensul că o interpretare care duce la restrângerea accesului la instituţia liberării provizorii sub control judiciar nu este în spiritul şi nici în litera prevederilor art. 23 alin. (10) din Constituţie şi ale art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, aceasta nu poate fi primită.
Accesul liber la justiţie constituie într-adevăr, un principiu fundamental al oricărui sistem judiciar democratic, fiind consacrat atât în Constituţie, cât şi într-un număr important de documente internaţionale, astfel că el are semnificaţii deosebite şi pentru dreptul procesual penal, dar şi pentru dreptul constituţional.
Facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, implicând astfel obligaţia corelativă a statului, ca prin instanţa competentă să soluţioneze aceste acţiuni, reprezintă practic, liberul acces al persoanei la justiţie.
Orice condiţionare a accesului liber la justiţie ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituţional fundamental şi a unor standarde internaţionale universale, în orice democraţie reală. Pe plan procedural, accesul liber la justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice.
Cu toate acestea, dreptul de acces la justiţie nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit.
Or, infracţiunile pentru care recurentul-inculpat este cercetat în stare de arest preventiv, prezintă o gravitate deosebită reflectată în limitele de pedeapsă cu care sunt sancţionate şi care depăşesc cuantumul prevăzut de textul de lege (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) pentru a face admisibilă în principiu, cererea de liberare provizorie sub control judiciar cu soluţionarea căreia a investit instanţa de judecată.
În consecinţă, reţinând că încheierea atacată este legală şi temeinică, recursul declarat de inculpatul B.B.A. se va respinge ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.B.A. împotriva încheierii din 2 aprilie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 378/44/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 108/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1057/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
