ICCJ. Decizia nr. 11/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 11/2012
Dosar nr.10300/1/2011
Şedinţa publică din 5 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 16 decembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 43912/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, învestită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., a dispus menţinerea stării de arest a inculpaţilor B.A. şi C.D.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând în continuare probe că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi şi pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani închisoare.
De la data la care s-a verificat ultima dată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive nu au intervenit elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.
Având în vedere natura şi gravitatea faptelor pentru care sunt trimişi în judecată inculpaţii, valorile sociale pretins a fi încălcate este justificată ideea că dacă inculpaţii s-ar afla în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul B.A., solicitând punerea în libertate întrucât nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că temeiurile ce au determinat arestarea iniţială a inculpatului B.A. se menţin, fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 681 C. proc. pen., se constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunile pentru care a fost arestat şi, ulterior, trimis în judecată.
Referitor la dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că şi acestea sunt întrunite, în sensul că infracţiunile de săvârşirea cărora este acuzat recurentul inculpat (art. 2151 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. e) C. pen.; art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. şi art. 74 lit. a) şi c), art. 76 lit. e) C. pen.) sunt sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context se impune sublinierea că în jurisprudenţa C.E.D.O., în special, cu referire la unele cauze împotriva Franţei (L. versus France) s-a admis că prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracţiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârşirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligenţele sporite cu care au acţionat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în faţa instanţei de apel.
C.E.D.O. stipulează în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând, astfel, temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
În Hotărârea M. versus Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii care ar stabili o latură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. În consecinţă, nici o privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.
În speţa dedusă judecăţii se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menţionat prin sentinţa penală nr. 641 din 15 septembrie 2011, de condamnare, impune privarea de libertate în continuare, iar nu altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura în măsură să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
De asemenea, măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care acesta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului şi va menţine starea de arest preventiv a acestuia.
Pe cale de consecinţă, constată că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale şi că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu dispoziţiile art. 139 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul B.A.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii din 16 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 43912/3/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1122/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1099/2012. Penal → |
|---|
