ICCJ. Decizia nr. 1091/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1091/2012
Dosar nr. 14803/63/2009
Şedinţa publică din 10 aprilie 2012
Deliberând asupra recursurilor de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 358 de la 29 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 183 C. pen., cerere formulată de inculpatul C.C.
În baza disp. art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.C. la pedeapsa de 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. ca pedeapsă complementară, aplicându-se dispoziţiile art. 71, art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi, în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus perioada arestării preventive cu începere de la 26 octombrie 2009, la zi.
A fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercită de partea civilă I.M. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 40.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, constând în cheltuielile efectuate pentru înmormântarea victimei şi pomeniri după datini, precum şi la 40.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale către partea civilă I.M.
De asemenea, s-a admis acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1662,38 lei reprezentând cheltuielile efectuate pentru spitalizarea victimei, sumă ce se va reactualiza la data plăţii.
Instanţa de fond a constatat că nu s-a găsit cuţitul folosit de inculpat la săvârşirea faptei.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 1200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei onorariu avocat oficiu şi 441 lei taxe acte medico - legale.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 738/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus trimiterea în judecată - în stare de arest preventiv - a inculpatului C.C. zis "C.", pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că, în după-amiaza de 20 octombrie 2009, acesta s-a întâlnit cu victima I.M., zis „B.", pe terasa Restaurantului „Craiova ", ocazie cu care i-a solicitat lui I.M. să îi restituie o sumă de bani pe care i-o datora.
Această discuţie a avut loc în prezenţa martorilor I.F., zis „A.", şi B.P., zis „D.", care au confirmat faptul că inculpatul i-a solicitat victimei să îi restituie suma de bani respectivă. Cei doi martori au confirmat că inculpatul l-a ameninţat de mai multe ori pe I.M. că o să îl omoare dacă nu îi va restitui suma de bani datorată.
Ulterior, inculpatul C.C. a mers la domiciliul victimei, împreună cu martorul M.L., unde a rămas în stradă până când I.M., zis „B.", a revenit acasă. Ulterior, în stradă, între inculpat şi victimă a avut loc o altercaţie care nu a putut fi aplanată de către martorii prezenţi la conflict, respectiv I.F., B.P., L.N., M.L., I.M. (tatăl victimei I.M., zis „B.").
Martorii menţionaţi au confirmat faptul că inculpatul C.C. l-a lovit pe I.M. cu un cuţit, în zona inghinală. Martorii I.F. şi B.P. au transportat victima, de urgenţă, la spital, unde ulterior a survenit decesul acesteia.
Conform raportului de constatare medico-legală nr. 3736/A3/2009, emis de către Institutul de Medicină legală Craiova „moartea numitului I.M. a fost violentă şi s-a datorat şocului hemoragie urmare unei plăgi tăiat-înţepată la nivelul coapsei drepte cu interesare vasculo - nervoasă (arteră femurală profundă, arteră femurală circumflexă medială, venă femurală şi nerv femural). Leziunile de violenţă de la nivelul coapsei drepte s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor înţepător şi au legătură de cauzalitate directă şi necondiţionată cu decesul, iar excoriaţia de pe faţa anterioară gamba dreaptă s-a putut produce prin lovire de sau cu un corp dur şi nu are legătură de cauzalitate cu decesul. Lovitura a putut fi aplicată, cu cea mai mare probabilitate, din faţă. Moartea poate data din 21 octombrie 2009".
Instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări, stare invocată de către inculpat, din moment ce inculpatul şi victima s-au lovit reciproc, victima nu a fost înarmată cu vreun obiect tăietor sau contondent ci, dimpotrivă, inculpatul iniţial a scos din buzunar acel cuţit cu care a ameninţat victima, aruncându-1 doar la insistenţele martorilor, însă a persistat în intenţia de a lovi victima cu acel cuţit, din moment ce s-a dus din nou la maşină şi a luat iarăşi acel briceag cu care, de data aceasta, a lovit victima şi chiar l-a îmbrâncit pe tatăl victimei, care încerca să aplaneze conflictul. Ca atare, în opinia instanţei de fond, loviturile aplicate inculpatului de victimă nu au fost de natură să creeze un pericol grav pentru persoana acestuia.
Totodată, s-a constatat de instanţa de fond că cel care a declanşat conflictul a fost chiar inculpatul, care a solicitat victimei să vină la domiciliul său pentru a discuta din nou problema datoriei, adresându-i şi ameninţări la telefon, astfel încât nu-şi găsesc incidenţa prevederile art. 73 lit. b), C. pen. („starea de provocare") stare invocată în apărare de către inculpat.
În ceea ce priveşte cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prev de art. 183 C. pen., instanţa de fond a apreciat-o ca neîntemeiată cu motivarea că este evident că inculpatul - prin modul cum a acţionat, prin obiectul folosit în agresarea victimei - a prevăzut că acţiunile sale ar putea conduce la moartea victimei, rezultat pe care l-a acceptat, ceea ce înseamnă că a săvârşit fapta cu intenţia indirectă de a ucide, fapta acestuia fiind corect încadrată juridic în infracţiunea de omor .
La individualizarea pedepsei s-au avut în vedere gradul de pericol social a al faptei, dat de împrejurările în care a fost comisă, consecinţele care au fost produse şi de circumstanţele personale ale inculpatului, orientându-se astfel pedeapsa spre un cuantum de 15 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, care să fie în măsură să realizeze scopul pedepsei - prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reintegrarea socială a inculpatului.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a constatat, în esenţă, că este evident că tatăl victimei a suferit şi un prejudiciu nepatrimonial efectiv, constând în suferinţele psihice produse prin lezarea sentimentului de afecţiune care a stat la baza relaţiilor dintre tatăl victimei şi fiul său, precum şi sentimentul de stabilitate familială, puternic afectat de decesul fiului la vârsta de aproximativ 27 ani, lăsând partea civilă (care are o vârstă înaintată) fără sprijinul necesar. în ceea ce priveşte obligarea inculpatului la restituirea sumei de 37.145 Euro, reprezentând contravaloarea unui credit contractat de soţia victimei, pentru care părinţii au garantat cu imobilul proprietatea acestora, s-a apreciat că această cerere este neîntemeiată, deoarece nu s-a făcut dovada că titulara creditului nu a mai restituit, în continuare, ratele scadente, sau că s-ar fi executat contractul de ipotecă, astfel încât prejudiciul la care s-a referit partea civilă este unul viitor şi incert.
În consecinţă, pentru motivele arătate, s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă I.M., obligându-l pe inculpat la plata sumei de 40.000 lei cu titlul de daune materiale şi 40.000 lei daune morale, precum şi la plata sumei de 1662,38 lei către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova, reprezentând cheltuielile efectuate pentru spitalizarea victimei.
Împotriva sentinţei au declarat apel, în termen legal, atât inculpatul C.C., cât şi partea civilă I.M.
Partea civilă I.M. a criticat sentinţa sub aspectul soluţionării pretenţiilor civile, arătând că sumele de bani acordate sunt neîndestulătoare, atât în ceea ce priveşte despăgubirile pentru daune patrimoniale, cât şi cele pentru daune morale. Astfel, în ceea ce priveşte daunele patrimoniale, s-a susţinut că se impunea obligarea inculpatului la plata sumei de 70.000 lei reprezentând cheltuielile efectuate cu înmormântarea victimei, precum şi pomenirile ulterioare, conform obiceiurilor creştine, suma de 40.000 lei stabilită de instanţa de fond cu acest titlu fiind neîndestulătoare. În ceea ce priveşte despăgubirile pentru daune morale, s-a susţinut că se impunea obligarea inculpatului la plata sumei de 25.000 Euro (respectiv 110.000 lei) deoarece prejudiciul afectiv resimţit de partea civilă, care este tatăl victimei, a fost deosebit de intens, provocând insatisfacţii care sunt antrenate de lezarea dreptului la viaţă, sănătate şi integritate psihică. De asemenea, a fost invocată vârsta victimei, comportamentul acesteia în colectivitate, pierderea fiului părţii civile lezând în mod deosebit sentimentele de dragoste şi afecţiunile ale tatălui pentru fiul decedat. în sfârşit, s-a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 37.145 Euro, care reprezintă contravaloarea creditului contractat de victima I.M., sumă care, în prezent, urmează să fie achitată de el. Mai mult, a susţinut că „acţiunea civilă în procesul penal a fost exercitată de către el, în calitate de moştenitor legal al victimei, deci instanţa avea obligaţia legală de a o introduce în cauză şi pe soţia victimei, I.A.E. Partea civilă a concluzionat în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei şi obligării inculpatului la plata sumei de 180.000 lei cu titlu de despăgubiri civile (70.000 lei despăgubiri pentru daune patrimoniale şi 110.000 lei despăgubiri pentru daune morale), dar şi la plata sumei de 37.145 Euro, reprezentând contravaloarea creditului contractat de victimă şi nerambursat de aceasta. Inculpatul C.C. a criticat sentinţa în ceea ce priveşte soluţionarea laturii penale. Primul motiv de apel a vizat nelegalitatea constând în evaluarea necorespunzătoare a materialului probator administrat, susţinându-se că el a acţionat în legitimă apărare faţă de atitudinea victimei I.M. care, iniţial, i-a adresat injurii, apoi l-a agresat fizic, situaţie în care s-a urcat în autoturismul parcat în apropierea locului producerii incidentului, cu intenţia de a părăsi zona respectivă. Cu toate acestea, susţine că victima l-ar fi lovit cu genunchiul în abdomen, situaţie în care a ripostat, aplicându-i o lovitură cu cuţitul în zona coapsei drepte, cu intenţia vădită de a se apăra împotriva agresiunii victimei.
În consecinţă, a solicitat instanţei de apel desfiinţarea sentinţei, urmând a se constata incidenţa dispoziţiilor art. 44 C. pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., să se dispună achitarea sa prin reţinerea stării de legitimă apărare.
A doua critică a vizat încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanţei, şi confirmată prin sentinţa apelată, susţinându-se că încadrarea juridică legală este cea prev. de art. 183 C. pen., respectiv infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Inculpatul a susţinut că nu a acţionat cu intenţie directă sau indirectă, în sensul suprimării vieţii victimei, putându-se reţine, cel mult, împrejurarea că, în încercarea de a se apăra de agresiunea exercitată asupra sa, „ar fi avut intenţia de a vătăma integritatea corporală a victimei, fiind însă în culpă cu privire la producerea decesului acesteia".
Îîn consecinţă, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat prev. de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev de art. 183 C. pen.
Un alt motiv de apel al inculpatului a vizat, de asemenea, pretinsa nelegalitate a sentinţei cu motivarea că, din materialul probator administrat, prima instanţă avea obligaţia legală de a constata că a acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări generată de atitudinea agresivă a victimei, astfel încât sunt îndeplinite cerinţele prev. de art. 73 lit. b) C. pen.
Ultimul motiv de apel al inculpatului s-a referit la individualizarea pedepsei, cu motivarea că în raport cu atitudinea sa sinceră, vârsta şi circumstanţele reale ale producerii incidentului, soldat cu moartea victimei, se impune reţinerea de circumstanţe legale atenuante, dintre cele prev de art. 74 lit. b) şi c) C. pen., cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special.
Prin Decizia penală nr. 233 din 15 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpatul C.C. (deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova) şi de partea civilă I.M.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a dedus prevenţia, în continuare, de la 29 septembrie 2010, la zi.
A fost obligat apelantul inculpat la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care, suma de 200 lei reprezentând onorariu de avocat din oficiu, va fi achitată din fondurile Ministerului Justiţiei. A fost obligat apelanta parte civilă la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
1) referitor la apelul declarat de partea civilă I.M. s-a apreciat că toate criticile formulate sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:
Prin sentinţa apelată, inculpatul a fost obligat la despăgubiri civile în cuantum de 80.000 lei, reprezentând 40.000 lei despăgubiri pentru daune patrimoniale şi 40.000 lei despăgubiri pentru daune morale. Aceasta, în condiţiile în care apelantul s-a constituit parte civilă la 10 februarie 2010 cu suma de 70.000 lei despăgubiri pentru daune patrimoniale şi 25.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
A reţinut instanţa de apel că din actele depuse la dosar, şi din proba testimonială administrată, cu martorii propuşi de partea civilă, s-a făcut dovada că, pentru înmormântarea victimei, precum şi pomenirile ulterioare, a fost cheltuită suma de 40.000 lei, situaţie dovedită cu martorii B.M. şi I.F., participanţi la înmormântare. Ambii martori au făcut referiri la ritualul înmormântării, la numărul de persoane participante la masa organizată cu acest prilej, la plata contravalorii serviciilor funerare achitate către o firmă specializată, dar şi la cheltuielile vizând cavoul şi monumentul funerar, toate sumele de bani fiind achitate de partea civilă - apelantă.
În consecinţă, în conformitate cu art. 998 şi următoarele C. civ., art. 14 alin. (3) şi art. 346 C. proc. pen., s-a apreciat că prejudiciul material efectiv cauzat a fost judicios stabilit, conform materialului probator administrat.
Referitor la prejudiciul pentru daunele morale suferite, s-a considerat că instanţa de fond a apreciat în mod judicios suma la care a fost obligat inculpatul, constatând traumele psihice realizate prin lezarea sentimentului de afecţiune aflat la baza relaţiilor dintre partea civilă şi victimă, respectiv tată şi fiu, dar şi de sentimentul de stabilitate familială puternic marcat de decesul fiului părţii civile, care avea vârsta de 27 de ani. În consecinţă, s-a apreciat că critica privind cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, este neîntemeiată.
A reţinut instanţa de apel că, motivele de apel, a fost criticată sentinţa cu referire la faptul că inculpatul nu a fost obligat să achite către apelanta - parte civilă suma de 37.145 Euro reprezentând contravaloarea unui credit contractat de victimă şi garantat de apelanta-parte civilă cu imobilul proprietatea sa. Instanţa de prim control judiciar a apreciat că şi această critică este neîntemeiată pentru următoarele motive:.
Pe de o parte, în declaraţia de constituire de parte civilă, apelantul a făcut referire doar la despăgubirile solicitate pentru daune patrimoniale şi pentru daune morale (fila 38 - dosar instanţă de fond). Pe de altă parte, fără să se facă menţiunea expresă cu privire la solicitarea apelantului vizând obligarea inculpatului la despăgubiri civile sub acest aspect, chiar apelantul precizează că „urmează să formuleze o cerere, în scris, în care va detalia toată această situaţie şi cuantumul despăgubirilor pe care le solicită".
Or, reţine instanţa de apel că în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare.
S-a constatat că apelantul - parte civilă nu a formulat o cerere expresă care să investească instanţa cu privire la pretinsul credit contractat de victimă şi garantat de apelant cu imobilul proprietate personală.
În sfârşit, mai reţine instanţa de apel că nu s-a făcut nicio dovadă concretă în acest sens, nici referitor la neplata ratelor, şi nici cu privire la executarea pretinsului contract de ipotecă, astfel încât prejudiciul invocat este unul viitor şi incert.
2) referitor la apelul declarat de inculpatul C.C., s-a apreciat că şi criticile acestuia sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive.
Astfel, cu privire la apărarea inculpatului în sensul că a acţionat în stare de legitimă apărare, solicitându-se achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., s-a apreciat ca neîntemeiată deoarece conform art. 44 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
În alin. (2) al textului invocat se menţionează că se află în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, care pune în pericol grav persoanele sau drepturile celui atac ori interesul public.
Or, în opinia instanţei de apel, probele administrate pe parcursul urmăririi penale, dar şi al cercetării judecătoreşti, pun în evidenţă faptul că incidentul a fost provocat şi întreţinut în exclusivitate de inculpat.
Inculpatul s-a deplasat la un local public, unde se afla victima, însoţită de martorii I.F. şi B.P., prilej cu care i-a solicitat restituirea unei sume de bani. La obiecţiunile victimei cu privire la cuantumul sumei, inculpatul i-a adresat ameninţări cu moartea şi i-a cerut în mod expres să meargă în vecinătatea terasei respective pentru rezolvarea litigiului. Pentru că victima a refuzat propunerea inculpatului, acesta a declarat în mod expres că îl va omorî dacă nu îi restituie suma de bani datorată. Ulterior, inculpatul s-a deplasat cu autoturismul la domiciliul victimei, pe care a aşteptat-o, iar în momentul în care aceasta a sosit, a somat-o, în continuare, să-i restituie suma de bani, adresându-i ameninţări cu moartea, în condiţiile în care nu primeşte banii. La locul incidentului a sosit şi tatăl victimei, I.M., care a încercat să aplaneze conflictul, mai mult, inculpatul s-a înarmat cu un cuţit, încercând să lovească victima, această primă tentativă nefiind finalizată ca urmare a intervenţiei martorilor I.F., L.N. şi B.P.
Conflictul a degenerat, inculpatul a mers în autoturismul în care se afla corpul tăietor-înţepător menţionat anterior şi, profitând de faptul că victima se afla în apropierea maşinii, portiera fiind deschisă, a aplicat o lovitură cu cuţitul la nivelul coapsei drepte, provocându-i o plagă tăiată - înţepată, cu interesare vasculo-nervoasă (arteră femurală profundă, venă femurală şi nerv femural).
Transportată de urgenţă la spital, în şoc hemoragie de gradul IV, victima a fost supusă unor intervenţii chirurgicale, iar în ziua următoare, pe data de 21 octombrie 2009, a decedat. Din raportul de constatare medico-legală şi din planşele fotografice depuse la dosar rezultă amploarea agresiunii, concretizată prin leziuni deosebit de grave, consemnându-se în mod expres că lovitura a putut fi aplicată, cu cea mai mare probabilitate, din faţă.
În aceste condiţii, concluzionează instanţa de apel că se constată îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, inculpatul acţionând cu intenţie indirectă, având în vedere obiectul vulnerant folosit şi zona vizată, soldată cu o hemoragie care nu a putut fi controlată, intensitatea deosebită a loviturii aplicate.
Prin urmare, s-a apreciat că şi cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, ca o a doua critică în apel, este neîntemeiată.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., în sensul că întregul material probator administrat în cauză evidenţiază fără putinţă de tăgadă, faptul că iniţiativa producerii incidentului, elementele care au degenerat în acte de violenţă, modul concret în care s-au comportat inculpatul şi victima, nu pot duce la concluzia că inculpatul a acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o provocare din partea victimei. Aşa cum s-a menţionat anterior, incidentul a debutat într-un local public, inculpatul a adresat ameninţări cu moartea către victimă, a somat-o să iasă de pe terasă pentru clarificarea situaţiei vizând suma de bani pretinsă, deplasându-se ulterior la domiciliul victimei, unde a aşteptat-o, cu intenţia vădită de a o agresa.
În opinia instanţei de apel, nicio probă administrată în cauză, atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi a cercetării judecătoreşti, nu relevă o atitudine agresivă din partea victimei, folosirea de ameninţări sau de obiecte contondente care să îi creeze inculpatului o puternică tulburare sau emoţie soldată cu gestul extrem vizând lovirea victimei cu cuţitul.
În sfârşit, s-a constatat că şi ultima critică, constatând în individualizarea pedepsei aplicate, este neîntemeiată raportat la încadrarea juridică reţinută, s-a avut în vedere şi împrejurarea că inculpatul mai este trimis în judecată într-o altă cauză aflată pe rolul instanţei competente, împotriva sa fiind pusă în mişcare acţiunea penală la 03 iunie 2008 în dosarul nr. 27/D/P/2008 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Dolj, pentru infracţiuni vizând Legea nr. 143/2000.
Împotriva deciziei au declarat recurs partea civilă I.M. şi inculpatul C.C.
I) asupra recursului declarat de partea civilă I.M.:
O critică constantă a părţii civile a reprezentat-o neacordarea integrală a sumelor reprezentând despăgubirile pentru daune materiale şi, respectiv, pentru daune morale.
Înalta Curte constată că ambele instanţe au soluţionat legal şi temeinic aspectele legate de cererea de despăgubire a părţii civile pentru daune materiale, în raport cu probatoriul administrat, nefiind necesară reluarea argumentelor deja expuse în ambele hotărâri judecătoreşti.
Aşa cum s-a statuat în doctrină şi jurisprudenţă, în procesul penal nu se poate repara decât prejudiciul care se află într-o legătură cauzală cu fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, iar nu într-o altă legătură (cum este, de exemplu, obligaţia de plată a ratelor conform contractului de credit).
Se apreciază însă ca întemeiată critica recurentei-părţi civile referitoare la suma acordată ca despăgubire pentru daune morale.
Daunele morale sunt consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale. Daunele morale au fost clasificate după mai multe criterii, după cum urmează: daune morale constând în dureri fizice sau psihice numite „pretium doloris"; suferinţele psihice determinate de cauzarea morţii unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea grava a acesteia, sunt denumite şi „prejudicii prin ricoşeu", iar despăgubirea datorată pentru repararea acestora se numeşte „pretium affectionis"; prejudiciul estetic cuprinde toate vătămările şi leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau înfăţişării persoanei, despăgubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se "pretium pulchritudinis"; prejudiciul de agrement reprezintă restrângerea posibilităţilor victimei de a se bucura de viata, de a avea parte din plin de satisfacţii materiale si spirituale pe care aceasta i le poate oferi, acest prejudiciu fiind calificat drept „prejudiciu hedonist".
Referitor la daunele morale, s-a arătat în jurisprudenţă şi doctrină că nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăşi, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor care, în circumstanţele unui caz dat, ar putea constitui o reparaţie suficientă. în acelaşi sens sunt şi reglementările Consiliului Europei referitoare la repararea daunelor morale, adoptate cu ocazia Colocviului de la Londra din perioada 21-25 iunie 1969, dintre care sunt semnificative următoarele: „1. Dauna morală constă în prejudiciul care nu se pretează unei evaluări pecuniare. Semnificaţia şi conţinutul său exact prezintă diferenţe nesemnificative în diferite sisteme de drept; 2. Principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut, pe de o parte, în cazul leziunilor corporale, pe de altă parte, în caz de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalităţii umane, ca defăimarea, amestecul în viaţa privată, sechestrarea ilegală a persoanei; 3. în caz de deces, repararea daunelor morale trebuie acordată rudelor apropiate ale victimei dacă repararea este justificată în mod deosebit...5. Despăgubirea are ca scop de a da o compensare sau satisfacţie victimei. în anumite cazuri, cuantumul compensaţiei va putea fi determinat şi de gravitatea faptei autorului care a cauzat dauna; 6. Repararea trebuie să cuprindă, în afară de despăgubirea bănească şi măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare; 7. La acordarea despăgubirilor trebuie să se facă distincţie între dauna materială şi dauna morală.; 8. în cazurile constatate, reparaţia poate fi acordată sub formă de vărsăminte periodice. În aceste cazuri este indicat ca beneficiarii să fie protejaţi împotriva devalorizării monedei; ...".
Referitor la cuantumul daunelor morale, având în vedere că în urma conduitei violente a inculpatului a survenit decesul fiului părţii civile, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale de către cele două instanţe nu este una rezonabilă.
Este adevărat că, în principiu, suferinţa pricinuită de decesul prematur al unui membru al familiei nu poate fi compensată prin nicio valoare materială.
În prezenta cauză însă, uciderea fiului - în vârstă de numai 27 de ani - a fost de natură să cauzeze părţii civile intense suferinţe psihice care, în opinia Înaltei Curţi, nu au fost just evaluate de instanţele anterioare, impunându-se astfel majorarea sumei până la cuantumul de 100.000 de lei.
II) asupra recursului declarat de inculpatul C.C.:
Prealabil examinării pe fond a recursului inculpatului, Înalta Curte va examina cererea acestuia de aplicare a art. 320/1 C. proc. pen., posibilă şi în recurs, ca situaţie tranzitorie, ca urmare a publicării OUG nr. 121/2011.
Potrivit art. 30/1 C. proc. pen., având denumirea marginală „Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei":
„Pană la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.
La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.
Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate în cursul urmăririi penale, rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.
În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispoziţiile art. 334 şi art. 340 - 344 se aplică în mod corespunzător.
Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. (1) – (6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.
Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. în acest caz, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun." în consecinţă, una din condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea acestei proceduri, care are ca efect juridic, printre altele, şi reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, este ca inculpatul să declare că „recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei".
Or, conform declaraţiei recurentului-inculpat, deşi i s-au explicat, de două ori, condiţiile prevăzute de art. 320/1 C. proc. pen., în prezenţa avocatului ales, acesta a precizat expres „Recunosc fapta aşa cum am recunoscut-o de la bun început. Din nou, menţionez că recunosc fapta aşa cum am recunoscut-o de la început şi, ca atare, nu conform rechizitoriului" (declaraţie - fil. 60 d.r.).
Examinând declaraţia dată anterior de inculpat se constată, în sinteză, că acesta nu a recunoscut fapta reţinută în rechizitoriu, ci a susţinut, printre altele, că „Victima ... s-a repezit la mine şi a început să mă lovească cu pumnii şi picioarele ... m-a tras din maşină, mi-a aplicat lovituri, ... văzând un cuţit în portiera de la maşină ....un briceag ...l-am luat ... să mă apăr şi .... cred că victima a dat cu piciorul în acel briceag, provocându-i-se leziunile arătate în actul medical. Acel briceag ... nu îmi aparţinea, .... şi nu cunosc cine l-a pus acolo" (fil.30-31 verso).
De altfel, şi cu ocazia dezbaterilor în recurs, avocatul a reiterat, practic, apărările invocate anterior („provocarea" inculpatului de către victimă şi săvârşirea faptei „în apărare").
În aceste condiţii, se constată că nu este îndeplinită una din condiţiile obligatorii prevăzute de art. 320/1 C. proc. pen., astfel că cererea inculpatului va fi respinsă.
Înalta Curte constată însă că pedeapsa aplicată inculpatului (15 ani închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator, care prevede închisoare de la 15 la 25 de ani) se situează între limitele de pedeapsă reduse cu o treime.
Conduita procesuală a inculpatului, constând în aceea că „recunosc fapta aşa cum am recunoscut-o de la bun început", a atras deja consecinţe juridice, în sensul că acestuia i s-a aplicat o pedeapsă de 15 ani închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator, care prevede închisoare de la 15 la 25 de ani.
Este neîntemeiată critica inculpatului referitoare la nereţinerea unor circumstanţe atenuante pentru următoarele motive:
În principiu, instanţele nu sunt obligate să motiveze de ce nu reţin în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante; potrivit dispoziţiilor art. 79 C. pen. există numai obligaţia motivării împrejurărilor care sunt reţinute ca circumstanţe atenuante sau agravante.
Cu toate acestea, fiind o critică în recurs, Înalta Curte menţionează că recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.
Astfel:
- „stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită", în sensul art. 74 lit. b C. pen., adică prin plata despăgubirilor, nu se regăseşte în prezenta cauză; numai plata sumei către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova nu este suficientă pentru reţinerea acestei circumstanţe atenuante, în raport cu principalul prejudiciu, material şi moral, al părţii civile I.M.;
- „atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor", în sensul art. 74 lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoaşterea săvârşirii infracţiunii, pe fondul existenţei, la dispoziţia organelor judiciare, a probelor care dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, săvârşirea infracţiunii, şi nici la predarea sa, după sustragerea iniţială de la urmărire penală şi emiterea mandatului de arestare în lipsă.
În prezenta cauză, recunoaşterea faptei de către inculpat, chiar în condiţiile arătate anterior, indiscutabil un element ce trebuie reţinut întrucât sugerează asumarea răspunderii pentru consecinţele juridice ale acesteia, a fost avută în vedere, aşa cum s-a menţionat anterior, ca şi criteriu de individualizare a pedepsei, în condiţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), prin stabilirea unei pedepse de 15 ani închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator, care prevede închisoare de la 15 la 25 de ani.
Aşa cu au motivat ambele instanţe, Înalta Curte însuşindu-şi integral argumentele expuse în cele două hotărâri judecătoreşti atacate, nu există probe care să facă rezonabilă apărarea inculpatului în sensul că ar fi acţionat, după caz, ca urmare a „provocării victimei", ori pentru „a se apăra". Dimpotrivă, probatoriul administrat relevă violenţa deosebită a inculpatului, chiar în condiţiile intervenţiei martorilor şi a tatălui victimei.
În raport cu împrejurarea că în recurs nu au fost administrate probe noi pe situaţie de fapt, că motivele de recurs sunt, practic, aceleaşi cu cele de apel şi, totodată, expuse ca apărări la instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că este necesară nici reluarea argumentelor deja prezentate în cele două hotărâri judecătoreşti, şi nici suplimentarea acestora, ci numai menţionarea textelor legale la care, direct sau indirect, apărarea a făcut trimitere, cu unele explicaţii.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen. constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă".
Probatoriul administrat nu confirmă apărarea inculpatului în sensul că „ ar fi fost provocat" prin una din modalităţile prevăzute de art.73 lit. b) C. pen. („prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă"), refuzul victimei de achitare a unei sume de bani nerealizând cerinţele textului legal.
În sfârşit, conform art. 44 C. pen. cu titlul marginal „Legitima apărare":
„(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
(2/1) Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
(3) Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul".
Din compararea cerinţelor acestui text de lege cu situaţia de fapt care a rezultat din probatoriul administrat, astfel cum a fost prezentată, rezultă cu evidenţă că nu sunt realizate condiţiile „legitimei apărări", nici a celei propriu-zise, şi nici a celei asimilate, mai ales că inculpatul, prin avocat, a susţinut că „a săvârşit fapta în apărare", fără alte precizări cu privire la îndeplinirea cerinţelor art. 44 C. pen.
Neîntemeiată este şi critica apărării cu privire la individualizarea pedepsei.
Potrivit art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen., este sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 15 ani închisoare, egală cu limita minimă a pedepsei prevăzută de textul incriminator.
În consecinţă, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru reducerea pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor, precum şi datele sale personale, la care au făcut referire ambele instanţe, nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate, scop prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia, care ar fi fost posibil numai prin reţinerea unor circumstanţe atenuante.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 385/15 pct. 2 lit. d), respectiv, pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul declarat de partea civilă, în limitele arătate, şi va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Potrivit art. 385/17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului părţii civile vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea formulată de inculpatul C.C. de aplicare a dispoziţiilor art. XI raportat la art. V din OUG nr. 121/2011 cu referire la art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Admite recursul declarat de partea civilă I.M. împotriva deciziei penale nr. 233 din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi sentinţa penală nr. 358 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Dolj numai sub aspectul cuantumului daunelor morale, pe care-l majorează de la 40.000 lei la 100.000 lei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 26 octombrie 2009 la 10 aprilie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 625 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1092/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1045/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
