ICCJ. Decizia nr. 1122/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1122/2012
Dosar nr. 949/42/2011
Şedinţa publică din 11aprilie 2012
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 273 din 16 decembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de către petenta C.E., împotriva rezoluţiei nr. 499/P/2011 din 30 august 2011 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi a rezoluţiei nr. 1573/11/2/2011 din 18 octombrie 2011 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
A menţinut soluţiile dispuse prin rezoluţiile atacate.
A obligat petenta la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat, precum şi la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu apărător, către intimata R.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin ordonanţa nr. 499/P/2011 din 30 august 2011 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de R.M. şi D.V. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 292, art. 290, art. 291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi neînceperea urmăririi penale faţă de A.E. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 25 C. pen., rap. la art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 290 C. pen., întrucât fapta nu există (cu privire la dosarul nr. 4719/281/2009).
Prin aceeaşi rezoluţie s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de A.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 288 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi neînceperea urmăririi penale faţă de N.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât fapta nu există.
Pentru a dispune astfel procurorul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 15 iunie 2011 C.E., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului C.V.N. (decedat la 10 august 2010) a adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti o plângere prin care a învederat mai multe aspecte, care, în opinia sa, îmbracă forma ilicitului penal. Concret, persoana vătămată a învederat că R.M. şi D.V., surorile fostului ei soţ, au făcut declaraţii false în dosarul civil nr. 13207/2005 al Judecătoriei Ploieşti ce a avut ca rezultat pronunţarea unei hotărâri nelegale, respectiv sentinţa civilă nr. 846 din 27 ianuarie 2006, hotărâre care a fost folosită, ulterior, în dosarul nr. 4719/281/2009 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti. A mai precizat persoana vătămată că, iniţiatoare şi beneficiară a acestui şir de fapte penale este sora sa D.V., scenariile fiind regizate de avocata A.E. şi aduse la îndeplinire de către judecătorii (dosar nr. 4719/281/2009 şi 13207/2005). Actele premergătoare efectuate de procuror au stabilit, ca situaţie de fapt, că prin sentinţa civilă nr. 8659 din 22 octombrie 1981, pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. 10169/1981 a fost admisă acţiunea civilă de ieşire din indiviziune asupra averii succesorale rămasă de pe urma defunctului C.V., formulată de reclamanta R.M., conform tranzacţiei încheiată între părţi. Astfel, R.M. a consimţit să primească în deplină proprietate dreptul indiviz de % din imobilul - apartament situat în Ploieşti, judeţul Prahova, urmând ca pârâţilor C.V., C.N., C.C., D.E. şi D.V. să le achite câte 2000 lei până la data de 2 noiembrie 1981.
Ulterior, R.M., C.I. şi M.C., au adresat Judecătoriei Ploieşti o acţiune în contradictoriu cu pârâta D.V., solicitând să se constate că sunt proprietarii imobilului descris mai sus, acţiunea făcând obiectul dosarul nr. 13207/2005, toţi reclamanţii beneficiind de serviciile avocatului ales - A.E.
Prin sentinţa civilă nr. 846 din 27 ianuarie 2006 pronunţată în dosarul sus-amintit, judecătorul G.A. a admis acţiunea formulată, în cuprinsul hotărârii luându-se act şi de faptul că pârâta a fost de acord cu admiterea acţiunii. Persoana vătămată C.E. a susţinut în plângerea ce face obiectul acestei cauze, dar şi în declaraţia dată că, hotărârea pronunţată este nelegală pentru că judecătorul a avut în vedere numai apărările invocate de reclamanţi prin avocatul ales, fără a solicita administrarea altor probe necesare justei soluţionări a cauzei.
În opinia sa, persoana vătămată consideră că ar fi trebuit să fie citaţi în cauză toţi moştenitorii, astfel cum sunt indicaţi în sentinţa nr. 8659/1981, când s-a încheiat tranzacţia cu privire la imobilul în litigiu, situaţie în care s-ar fi constatat că R.M. nu Ie-a achitat acestora sulta datorată, astfel că acţiunea civilă în constatare nu ar mai fi putut fi admisă. Având în vedere că sentinţa civilă nr.846 s-a pronunţat la data de 27 ianuarie 2006 consideră procurorul că pretinsele fapte penale s-au consumat la acest moment şi tot de la această dată a început să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Or, raportat la acest moment, s-a constatat de procuror că pentru infracţiunile prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 288 C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 290 C. pen., art. 291 C. pen. invocate, pretins a fi comise de către făptuitori, conform art. 122 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit încă din cursul lunii ianuarie 2011. A mai constatat procurorul că prin încheierea pronunţată la data de 04 mai 2006 de judecătorul G. în dosarul nr. 13207/2005 a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de R.M., C.I.L. şi M.C.E., în ceea ce priveşte amplasamentul imobilului în litigiu şi, respectiv, domiciliul reclamantei R.M. Şi raportat la acest moment s-a constatat că în cursul lunii mai 2011 s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Prin urmare, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de R.M. şi D.V. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., faţă de A.E. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., faţă de A.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 288 C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. g) C. proc. pen.
A reţinut procurorul că în cursul anului 2009 R.M. a adresat Judecătoriei Ploieşti o altă cerere prin care i-a chemat în judecată pe pârâţii C.I.L. şi M.C.E. solicitând instanţei ieşirea din indiviziune asupra bunurilor rămase de pe urma defunctului C.L. (soţul reclamantei şi tatăl pârâţilor). Acţiunea a făcut obiectul dosarului nr. 4719/281/2009 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, cauza fiindu-i repartizată aleatoriu magistratului judecător N.M.
Persoana vătămată C.E. a susţinut că nici în dosarul civil arătat mai sus nu a fost citat soţul său, care trăia la acel moment, deşi consideră că citarea acestuia se impunea. După decesul soţului (10 august 2010), respectiv la 25 ianuarie 2011, C.E., în calitate de soţie supravieţuitoare, a formulat în dosarul nr. 4719/281/2009, o cerere de intervenţie, cerere ce a fost respinsă (ca inadmisibilă) prin încheierea pronunţată la 18 februarie 2011 cu motivarea că nu a făcut dovada calităţii de moştenitor faţă de C.L. a cărei avere se partajează. A apreciat C.E. că această soluţie a fost respinsă în mod nelegal de către magistratul judecător N.M. A mai susţinut persoana vătămată că şi în cauza civilă amintită avocata A.E. a susţinut interesele clientei sale R.M. învederând instanţei aspecte care nu au corespondent în realitate, fapt ce a dus la pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu la 08 aprilie 2011, conform solicitării reclamantei, împrejurare ce i-a cauzat numitei C.E. un prejudiciu de natură patrimonială. A considerat procurorul că în sarcina numitei A.E. nu se poate reţine săvârşirea vreunei infracţiuni întrucât activitatea sa a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 51/1995 republicată. De altfel, chiar persoana vătămată a declarat că „bănuieşte" faptul că A.E. a avut cunoştinţă de situaţia juridică reală a imobilului în litigiu şi cu toate acestea s-a rezumat doar la a susţine cererile clientei sale, astfel cum aceasta le formula. A reţinut procurorul că din actele premergătoare efectuate nu a reieşit că N.M. nu a îndeplinit un act sau l-a îndeplinit în mod defectuos cu prilejul judecării dosarul nr. 4719/281/2009, fapt ce i-a adus atingere intereselor persoanei vătămate. împrejurarea că acesteia din urmă i s-a respins cererea de intervenţie nu este de natură a se aprecia că există infracţiunea prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Pentru rezolvarea problemei litigioase intervenită între C.E. şi ceilalţi moştenitori, cea dintâi a adresat Judecătoriei Ploieşti o acţiune ce a făcut obiectul dosarului 5795/281/2011.
Împotriva rezoluţiei nr. 587/P/2010 a formulat plângere conform disp. art. 278 C. proc. pen. petenta C.E., criticând soluţia adoptată de procuror pe motiv că în cauză se impune reconsiderarea plângerii sale, urmând a se dispune începerea urmăririi penale faţă de persoanele indicate pentru faptele reclamate.
Prin rezoluţia nr. 1573/11/2/2011 din 18 octombrie 2011 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a respins plângerea formulată de C.E., apreciindu-se că rezoluţia atacate este temeinică şi legală.
Pentru a dispune astfel s-a reţinut de către procurorul general că actele premergătoare efectuate au demonstrat că soluţia adoptată de procuror este temeinică şi legală.
Astfel, având în vedere data pronunţării sentinţei civile nr. 846 din 27 ianuarie 2006 şi respectiv data încheierii din 4 mai 2006 în dosarul nr. 13207/2005, în mod legal s-a reţinut incidenţa instituţiei prescripţiei.
Respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie formulată de petiţionara C.E. de către magistratul judecător N.M. nu constituie prin ea însăşi o faptă penală, atâta timp cât nu au fost puse în evidenţă elemente de ordin obiectiv şi subiectiv apte să înregistreze conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce-l priveşte pe judecătorul A.G., ca şi pe avocatul A.E.
Pretenţiile petiţionarei legate de cotele cuvenite moştenitorilor pot fi valorificate doar în faţa instanţelor competente, de fond şi de control judiciar. împotriva rezoluţiei şi a ordonanţei de mai sus, petenta C.E. s-a adresat cu plângere instanţei de judecată, în condiţiile prevăzute de art. 278/1 C. proc. pen., plângere înregistrată la 10 noiembrie 2011, potrivit vizei care constituie dată certă, cu respectarea termenului de 20 de zile, care curge de la data de 21 octombrie 2011, dată la care petentei i-a fost comunicată rezoluţia procurorului general, potrivit dovezii de comunicare aflată la fila 130 dosar urmărire penală.
În susţinerile sale, petenta a susţinut, că în mod greşit s-a constatat nevinovăţia intimaţilor, atâta vreme cât există acte false care nu au fost anulate, hotărârea pronunţată de instanţa civilă fiind greşită prin aceea că intimata R.M. a fost declarată proprietară şi asupra bunurilor aparţinând petentei. A mai invocat petenta, împrejurarea că, deşi prin rezoluţiile atacate s-a constatat prescripţia răspunderii penale, cu toate acestea înscrisurile false nu au fost anulate, acestea constând în o serie de aspecte ce au fost inserate în fals în contractul de vânzare cumpărare ce a stat la baza formulării acţiunilor civile, falsuri care au fost reluate de către instanţa de judecată cu toate că sunt contrazise de afirmaţiile petentei şi de chitanţele privind plata ratelor apartamentului.
S-a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale pentru infracţiunile pentru care petenta a formulat plângere.
Curtea, examinând plângerea formulată, în raport de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală ce a fost ataşat, de dispoziţiile legale incidente în materie a constatat că aceasta este nefondată, după cum se va arăta în continuare: în mod cert, susţinerile petentei s-a apreciat că nu pot conduce la antrenarea răspunderii penale a magistraţilor care au pronunţat hotărârile judecătoreşti respective - este vorba de intimaţii A.G. şi N.M. - neputându-se ajunge la extinderea sferei subiecţilor activi ai infracţiunilor pentru care petenta a formulat plângere penală, cu consecinţa eludării dispoziţiilor legale care privesc exercitarea căilor de atac şi respectiv a autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti pronunţate în România. Din acest punct de vedere, curtea a constatat că dispoziţiile legale în vigoare nu pot conduce la antrenarea răspunderii penale a judecătorilor care au fost investiţi cu soluţionarea unor cauze civile, în condiţiile în care respectivele hotărâri judecătoreşti sunt rezultatul derulării unor proceduri jurisdicţionale în faţa instanţei, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, dublate de administrarea de probatorii pe baza cărora magistraţii legal învestiţi cu atribuţiile jurisdicţionale şi-au conturat opinia şi convingerea în raport de normele de drept material şi substanţial care guvernează desfăşurarea judecării cauzelor şi interpretarea probelor. S-a mai subliniat faptul că, procesele civile în cadrul cărora petenta a figurat ca parte, au fost supuse examinării obiective a instanţelor de judecată competentă, în cadrul unui proces derulat public, aşa cum se statuează în dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de către magistraţi independenţi, legali investiţi, astfel că hotărârile judecătoreşti pronunţate în respectivele cauze nu pot fi calificate ca fiind rodul unui comportament abuziv sau a unor acţiuni sau inacţiuni derulate prin violarea dispoziţiilor legale.
S-a reţinut că,chiar dacă în esenţă petenta este nemulţumit de hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele în care a figurat ca parte, curtea constată că, o atare nemulţumire nu poate fi valorificată prin antrenarea răspunderii penale a magistraţilor care au adoptat soluţii în respectivele cauze, fie judecători, fie avocat ori părţile în contradictoriu cu care petenta a promovat respectivele procese, atâta vreme cât susţinerile acesteia privind săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală împotriva sa nu au decât unicul scop al sancţionării penale a celor care au contribuit la pronunţarea acestor hotărâri judecătoreşti. Practic, nemulţumirea petentei s-a apreciat că are drept fundament operaţiunea de apreciere a probelor de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unui proces civil, însă această operaţiune, intrinsecă pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, nu poate, chiar dacă partea respectivă este nemulţumită de soluţia adoptată, să conducă la răsturnarea situaţiei juridice stabilită în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească ce se bucură de prezumţia de legalitate şi de autoritate de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidenţiat niciun fel de încălcări ale legii penale, de către niciuna dintre părţile implicate în procesele civile respective şi cu atât mai puţin de către magistraţii ori avocatul ce şi-au exercitat atribuţiile în soluţionarea raportului juridic litigios dedus judecăţii de către petenta. Curtea a constatat că ne aflăm în câmpul de aplicare al art. 17 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, potrivit căruia desfiinţarea şi reformarea hotărârilor judecătoreşti sau a măsurilor şi actelor dispuse de către procuror, sunt permise doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.
Altfel spus, s-a apreciat că nu este permisă imixtiunea în actul de justiţie la intervenţia uneia din părţile pretins defavorizate prin hotărârile pronunţate, aceasta având la îndemână posibilitatea folosirii căilor de atac ordinare şi/sau extraordinare, cenzura unei hotărâri judecătoreşti realizându-se numai de către instanţele de judecată şi nu în cadrul unei anchete penale. în cauzele aflate spre soluţionare, magistraţii judecători se supun numai legii pronunţând soluţiile în funcţie de probele administrate şi în raport de propria convingere, iar nemulţumirea părţilor faţă de soluţia adoptată şi etichetarea acesteia drept abuzivă ori partinică, fără prezentarea niciunui element solid de natură să susţină această calificare, nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii penale a magistraţilor ce au pronunţat-o.
Din examinarea soluţiilor adoptate de către intimaţi s-a observat că acestea sunt amplu motivate în fapt şi în drept, astfel că întrunesc toate condiţiile cerute de lege în acest sens, iar susţinerea petentei în sensul caracterului abuziv al acestora reprezintă o simplă speculaţie, insuficientă pentru a da naştere unui raport juridic de drept penal.
Privitor la intimata avocată A.E. care a acordat asistenţă juridică în cauza în care petenta a figurat ca parte, curtea a constatat că susţinerile petentei potrivit cărora, prin acordarea asistenţei juridice intimata s-ar face vinovată de săvârşirea infracţiunilor de uz de fals, fals în înscrisuri şi fals intelectual, deoarece ar fi realizat o apărare cu viclenie şi prin asociere infracţională cu magistraţii, sunt în mod evident contrare dispoziţiilor legale şi nu pot conduce la antrenarea răspunderii penale a intimatei. Aceasta deoarece, aceasta a fost angajată pentru acordarea asistenţei juridice, devenind aplicabile disp. art. 37 din Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu modificările şi completările ulterioare, care în alineatul 6 stabileşte că avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris în faţa instanţei de judecată sau a altor organe, dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea şi necesare cauzei ce i-a fost încredinţată. De asemenea, potrivit alin. (1) al art. 37 din acelaşi act normativ, în exercitarea profesiei, avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului public sau altui salariat. Aşa fiind, cum pe parcursul efectuării actelor premergătoare, nu s-a stabilit violarea, cu intenţie ori cu rea credinţă, de către intimată a vreunei dispoziţii înscrise în Legea 51/1995 sau în statutul profesiei de avocat, aşa cum acesta este în vigoare, a rezultat că simplele afirmaţii ale petentei, formulate în contextul derulării unei cauze aflate pe rolul instanţei de judecată, nu pot da naştere unui raport juridic de drept penal, cu atât mai mult, cu cât accesul liber la justiţie este garantat oricărei persoane potrivit dispoziţiilor constituţionale. În fine, nici privitor la intimatele R.M. şi D.V. curtea a reţinut că nu pot fi apreciate ca întemeiate susţinerile petentei, câta vreme acestea reprezintă persoanele în contradictoriu cu care s-au derulat procedurile jurisdicţionale finalizate cu pronunţarea hotărârilor pe care petenta le contestă, apreciindu-le drept injuste şi nelegale.
Câtă vreme aceste două intimate au figurat la rândul lor ca părţi în procesele civile respective, s-a arătat că este evident că în privinţa lor nu se poate vorbi decât despre respectarea principiului accesului liber la justiţie, în condiţiile în care nu s-au evidenţiat elemente de natură infracţională în raport de care să se poată concluziona în mod solid şi argumentat că aceste intimate ar fi contribuit prin faptele lor ilicite la pronunţarea hotărârilor de care petenta este şi în prezent nemulţumită.
Concluzionând, curtea a constatat că soluţiile de neurmărire penală atacate sunt legale şi temeinice şi prin prisma fondului cauzei, nu numai a analizării împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, astfel încât plângerea urmează a fi respinsă ca nefondată conform art. 278/1 pct. 8 lit. a) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petiţionara C.E.
Recursul este inadmisibil.
Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor, între acestea regăsindu-se şi suprimarea unor căi de atac, cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunţate în procedura prevăzută în art. 2781 C. proc. pen.
În acest sens, potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluţionează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă.
Aceste modificări au impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziţii tranzitorii, care se regăsesc în dispoziţiile art. XXIV.
în privinţa căilor de atac, singura normă tranzitorie se regăseşte în alin. (1) al art. XXIV, iar aceasta stabileşte, cu claritate, drept criteriu pentru aplicarea modificărilor prevăzute de lege, data pronunţării hotărârii ce se doreşte a fi atacată.
Acest criteriu corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, cât şi spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un instrument de simplificare şi accelerare a procedurilor, cu efecte imediate.
În consecinţă, constatând că în speţă sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 16 decembrie 2011, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că această hotărâre este definitivă, menţiune existentă de altfel atât în minuta, cât şi dispozitivul sentinţei atacate.
În această situaţie, întrucât petiţionara a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul cu care a fost învestită, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionara C.E. împotriva sentinţei penale nr. 273 din 16 decembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1123/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 11/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
