ICCJ. Decizia nr. 1637/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1637 /2012

Dosar nr. 8420/2/2011

Şedinţa publică din 17 mai 2012

Asupra recursurilor penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 648 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de inculpatul M.F.D. - prin apărător ales - de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina acestuia din infracţiunile prevăzute de art. 174-176 lit. d) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi (2¹) lit. a), c) C. pen., art. 192 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 208-209 lit. a), g), i) C. pen., precum şi cea vizând schimbarea de încadrare juridică din infracţiunea prev. de art. 174-176 lit. d) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 211 alin. (1) şi (2¹) lit. c) C. pen.

În baza art. 174-176 lit. d) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.F.D. la pedeapsa de 20 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (2¹) lit. a), c) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. inculpatul M.F.D., are de executat pedeapsa cea mai grea de 20 (douăzeci) ani închisoare şi 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară după executarea pedepsei principale.

În baza art. 85 C. pen. s-a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 (doi) ani închisoare aplicată inculpatului M.F.D. prin sentinţa penală nr. 204 din 02 aprilie 2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 14427/301/2009, definitivă prin neapelare, şi conform art. 34, 35 C. pen. a contopit pedeapsa de 2 ani închisoare cu pedeapsa de 20 ani închisoare aplicată prin sentinţă, astfel încât inculpatul M.F.D. execută pedeapsa cea mai grea de 20 (douăzeci) ani închisoare şi 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară.

S-a făcut în cauză aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Conform art. 88 C. pen. s-a computat prevenţia pentru inculpat de la 19 martie 2010 (data reţinerii acestuia, ulterior dispunându-se arestarea sa prin încheierea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, din 20 martie 2010 dată în Dosarul nr. 14555/3/2010) la zi (19 septembrie 2011) şi, în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.

În baza art. 174 - 176 lit. d) C. pen. a fost condamnat inculpatul G.F.N. la pedeapsa de 20 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durata de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. inculpatul G.F.N. are de executat pedeapsa cea mai grea de 20 (douăzeci) ani închisoare şi 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară după executarea pedepsei principale.

S-a făcut în cauză aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Conform art. 88 C. pen. s-a computat prevenţia pentru inculpat de la 19 martie 2010 (data reţinerii acestuia, ulterior dispunându-se arestarea sa prin încheierea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, din 20 martie 2010) la zi (19 septembrie 2011) şi, în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.

S-a constatat că prin încheierea din data de 21 martie 2011, în baza art. 15 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu art. 24 C. proc. pen., a fost respinsă ca tardiv formulată cererea părţii vătămate F.D. având ca obiect constituirea acestuia ca parte civilă în cauză.

În baza art. 14 C. proc. pen., art. 998 - 999 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 s-a admis cererea formulată de Spitalul Clinic de Urgentă Bucureşti şi au fost obligaţi inculpaţii M.F.D. şi G.F.N. în solidar, la plata către această unitate sanitară a sumei de 397,54 RON reprezentând cheltuieli spitalizare efectuate pentru victima P.L.V. precum şi la plata dobânzii legale pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii şi data achitării integrale a debitului.

În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 1500 RON (în total 3000 RON din care suma de 2500 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmării penale astfel cum rezultă din dispozitivul rechizitoriului) reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În seara de 16 martie 2010, inculpatul M.F.D. împreună cu inculpatul G.F.N., s-au hotărât să sustragă bunuri din locuinţa lui F.D., acesta făcând parte din cercul lor de prieteni şi de cunoştinţe. Pentru a se asigura că nu este nimeni la locuinţa respectivă, inculpatul M.F.D. l-a contactat telefonic, pe acesta, la ora 18.40, întrebându-l dacă cunoaşte pe cineva interesat să cumpere nişte jante auto, pe care le are de la un prieten. Fiul victimei i-a răspuns că nu se află acasă, nu are timp şi că are treabă. În aceste condiţii, inculpaţii au pătruns în imobilul situat în Municipiul Bucureşti str. S.D.D., aparţinând numitei P.L.V., mama lui F.D., în jurul orei 19⁰⁰, prin escaladarea gardului împrejmuitor, apoi în locuinţă, pe o uşă ce nu era asigurată şi care făcea accesul la bucătăria, aflată la demisolul clădirii. Inculpaţii s-au descălţat la uşa bucătăriei, la o cămară, pentru a nu face zgomot şi şi-au pus mănuşi chirurgicale, pentru a nu lăsa urme. În aceste condiţii, aceştia au pătruns în locuinţă şi au luat o unitate centrală de calculator dintr-o cameră, de la parterul locuinţei, pe care au lăsat-o la bucătărie în locul unde s-au descălţat. La un moment dat, dintr-o cameră de la parterul locuinţei, a ieşit victima P.L.V., care a coborât la bucătărie, pe scările interioare, constatând că acolo erau două perechi de încălţăminte, tip sport (adidaşi) necunoscute, o unitate de calculator şi lipsea o toporişca de pe un raft. Acest fapt a determinat-o să-l contacteze telefonic pe fiul său F.D., spunându-i despre această situaţie.

Acesta i-a răspuns că nu ştie nimic despre cele relatate, că el nu se află la locuinţă, dar să-l aştepte că va reveni urgent la locuinţă, după care victima a urcat scările interioare către parter. Aici i-a surprins pe inculpaţi, care au lovit-o, în zona capului, în mod repetat, dar şi a corpului, cu o toporişca luată din bucătărie şi alte obiecte contondente, provocându-i leziuni, ce au cauzat decesul survenit după scurt timp la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti (ora 21²⁰).

Inculpaţii s-au speriat şi au părăsit locuinţa în grabă, în mod succesiv. Astfel, iniţial, a ieşit din locuinţa victimei inculpatul M.F.D., fiind desculţ, încălţămintea rămânând la cămară. Acesta avea asupra sa o unitate centrală de calculator, pe care a abandonat-o, însă, în apropierea gardului împrejmuitor, în curtea locuinţei, întrucât s-a speriat de către mai mulţi muncitori, ce efectuau unele lucrări de construcţii la acoperişul unui imobil vecin. La scurt timp, a părăsit locuinţa respectivă şi celălalt inculpat, având asupra sa încălţămintea celuilalt inculpat şi o toporişcă, pe care a abandonat-o, într-un loc necunoscut, alături de mănuşi.

S-a mai reţinut că faptele inculpaţilor G.F.N. şi M.F.D. de a pătrunde fără drept în locuinţa victimei P.L.V. în scopul sustragerii de bunuri din locuinţă, ocazie cu care fiind surprinşi de victimă au lovit-o pe aceasta producându-i leziuni ce au condus la decesul acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 174 - 176 lit. d) C. pen., respectiv omor deosebit de grav, art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (2¹) lit. a) şi e) C. pen., respectiv tâlhărie şi art. 192 alin. (2) C. pen., respectiv violare de domiciliu.

Întrucât faptele au fost săvârşite înainte ca inculpaţii să fie condamnaţi pentru vreuna din ele, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 33, 34 C. pen., referitoare la concursul de infracţiuni.

Individualizarea pedepselor s-a făcut în raport de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., apreciindu-se că scopul educativ şi preventiv al pedepselor poate fi atins prin executarea în cuantumul fixat şi în condiţii privative de libertate.

Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii G.F.N. şi M.F.D., critica lor vizând nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei, întrucât probatoriul a fost greşit interpretat, împrejurare care a dus la reţinerea unei situaţii de fapt greşite.

Mai mult, s-a considerat că cercetarea judecătorească a fost incompletă, solicitându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Prin decizia penală nr. 371/A din 22 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-au respins probele solicitate de inculpatul G.F.N., precum şi cele solicitate de inculpatul M.F.D., ca fiind nepertinente şi neconcludente soluţionării cauzei.

Totodată, s-au respins apelurile declarate de inculpaţii G.F.N. şi M.F.D. precum şi de partea vătămată F.D. împotriva sentinţei penale nr. 648 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, ca nefondate.

S-a menţinut starea de arest a inculpaţilor şi s-a dedus detenţia de la data de 19 martie 2010 la zi pentru ambii inculpaţi.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut, în esenţă, că starea de fapt şi încadrarea juridică au fost corect stabilite, pe baza probatoriului judicios administrat, analizat şi coroborat în cauză.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a redat, în considerentele deciziei atacate, situaţia de fapt circumscrisă încadrării juridice reţinute de instanţa de fond, făcând referiri exprese la probele administrate în cauză care susţin aspectele reţinute.

În contextul arătat, instanţa de prim control judiciar a dezbătut împrejurarea care defineşte situaţia coautoratului celor doi inculpaţi în cauza pendinte.

Astfel, s-a reţinut că forma de participaţie - coautoratul - nu este condiţionat de săvârşirea de către fiecare coautor a tuturor actelor de executare a infracţiunii, fiind suficient dacă coautorii au realizat fiecare, cel puţin unul din aceste acte care se integrează în ansamblul celor comise de ceilalţi; în caz de cuatorat nu este nevoie ca fiecare din infractori să fi comis neapărat o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă a infracţiunii, deoarece actele coautorilor, săvârşite cu cunoştinţă şi voinţa de a înfăptui împreună sau în comun cu ceilalţi participanţi executarea infracţiunii, se completează reciproc, în cadrul activităţii materiale indivizibile de realizare a faptei penale.

S-a reţinut că, uneori fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte prin acte, aparţinând activităţii constitutive, similare conjugate săvârşite de două sau mai multe persoane, dar la prima vedere rezultatul vătămător, unic, este produsul numai al unei sau unora dintre ele.Toate aceste acte, ce se completează reciproc alcătuiesc însă laolaltă activitatea unică indivizibilă, care, considerată în ansamblu, este tocmai activitatea de săvârşire, de executare a faptei şi cauza urmărilor ei socialmente periculoase.

Întrucât aparţin unei activităţi indivizibile de executare, actele componente, sunt, la rândul lor, acte de executare, deci de coautorat, indiferent de valoarea contributivă separată a fiecăruia la producerea rezultatului survenit.

În sfera actelor de executare se cuprind nu numai actele ce aparţin, în mod strict activităţii incriminate, ci şi toate acele acte, care, fără a fi specifice ei, în condiţiile în care a fost efectuată, executarea, apar indispensabile săvârşirii sale şi sunt inseparabil unite (sunt indivizibile) cu actele de executare propriu-zise.

Caracterul nemijlocit al actelor de executare trebuie apreciat în raport cu persoana care le săvârşeşte; între activitatea autorului sau coautoraului şi executare nu se interpune activitatea nici unei alte persoane, pe când activitatea instigatorului sau complicelui şi executare se plasează activitatea autorului sau coautoraului.

După cum s-a mai reţinut, cei doi inculpaţi au participat material la faptele descrise mai sus, iar în desfăşurarea planului infracţional au cumpărat mănuşi chirurgicale, au pătruns în locuinţa victimei, s-au descălţat de adidaşi, inculpatul G.F.N. s-a înarmat cu o toporişcă, inculpatul M.F.D. care a observat acest lucru şi l-a acceptat, au identificat bunurile pe care să le sustragă, iar la apariţia victimei au acţionat la atacarea acesteia, aportul ambilor inculpaţi fiind esenţial în realizarea până la capăt a infracţiunilor.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.F.D. s-a reţinut că nu este necesar sub aspectul laturii subiective ca fiecare coautor să aibă intenţia de autor unic, fiind suficient ca intenţia unui coautor să se caracterizeze prin conştiinţa că intervenţia sa se completează cu a altuia, constituind astfel cauza din care rezultă efectul urmărit sau acceptat ca fiind posibil să se producă. Cât priveşte probele administrate de apelanţii inculpaţi, s-a reţinut că la instanţa de fond şi în faza de urmărire penală, s-au administrat, cu prisosinţă, probe testimoniale, cât şi probe ştiinţifice (expertiza medico-legală privind examinarea ADN-ului, expertiza întocmită de Serviciul de Biocriminalistică, expertiza psihiatrică), probe care, în ansamblul lor, au demonstrat că inculpaţii sunt coautori la săvârşirea faptelor pentru care au fost condamnaţi astfel încât probele solicitate de inculpaţi au fost respinse.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii M.F.D. şi G.F.N. precum şi partea vătămată F.D., criticile lor vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate prin prisma următoarelor cazuri de casare:

Inculpatul G.F.N. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹alin. (1) pct. 9, pct. 10, pct. 12 şi pct. 18 C. proc. pen.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 9 C. proc. pen. s-a arătat că instanţa de apel nu a motivat hotărârea şi că s-a pronunţat în mod lapidar pe cererea de probatorii, ignorând criticile formulate cu privire la nevinovăţia inculpatului, lăsând astfel starea de fapt nelămurită.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 10 C. proc. pen., a arătat că instanţa de apel s-a pronunţat doar pe cel de-al doilea motiv de apel, inculpatul invocând în faţa instanţei trei motive de apel şi anume: încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal şi care asigură aflarea adevărului şi garantarea drepturilor procesuale ale părţilor; instanţa de judecată a apreciat, reţinut şi interpretat în mod greşit probele administrate în cauză, cu consecinţe reţinerii unei stări de fapt care nu este conformă cu realitatea; greşita reţinere în sarcina inculpatului a infracţiunilor de omor deosebit de grav şi de tâlhărie, în condiţiile în care probele administrate atât în faza de urmărire penală cât şi cea a cercetării judecătoreşti concluziile nu fundamentează o soluţie de condamnare a acestuia.

Instanţa de apel respingând probatoriile solicitate de inculpat respectiv expertize nu s-a putut ajunge la dovedirea unei nevinovăţii în ceea ce-l priveşte pe inculpat, susţinând în continuare că şi urmărirea penală a fost efectuată fictiv, aspect pe care instanţa de apel de asemenea nu s-a pronunţat.

A mai susţinut că i-a fost vătămat dreptul la apărare prin respingerea cererii de administrare a probatoriilor fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste motive de casare a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 18 C. proc. pen., a arătat că instanţa de apel a comis o eroare gravă de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare.

A susţinut că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de condamnare exclusiv pe probe indirecte care să conducă la vinovăţia inculpatului şi anume pe declaraţii ale martorilor care nu au fost prezenţi la faţa locului, declaraţia coinculpatului M.F.D. care a fost oscilantă rezultând o greşită coroborare a întreg probatoriului administrat şi nu a analizat pertinenţa afirmaţiilor sale.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 12 C. proc. pen., a arătat că instanţa de apel a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav susţinând că nu există probe directe care să conducă la stabilirea acestei incriminări atât din punct de vedere al laturii subiective cât şi al laturii obiective. În continuare a arătat că nu sunt probe din care să rezultă că inculpatul se afla la momentul săvârşirii faptei de omor, în locuinţa victimei solicitând în acest sens achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Inculpatul M.F.D. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹pct. 10, pct. 12 şi pct. 18 C. proc. pen. învederând, pe de o parte, faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la probele solicitate prin nota de probatorii depusă la dosar, probe care erau hotărâtoare pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei, iar pe de altă parte, inculpatul a fost judecat pentru altă faptă decât cea pentru care a fost trimis în judecată.

Recurentul parte vătămată F.D. nu a motivat recursul în termenul prevăzut de art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen.

Recursurile sunt întemeiate pentru considerentele ce se vor arăta:

Examinând hotărârea atacată, actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate dar şi din oficiu cauza, conform art. 385⁹ alin. (2), (3) C. proc. pen., constată că în cauză este incident cazul de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 10 cu referire la pct. 9 C. proc. pen., fapt ce face inutilă examinarea celorlalte cazuri de casare invocate de inculpaţii recurenţi.

În considerarea acestui caz de casare, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, face ca obiectul judecăţii, aşa cum este determinat de art. 317 C. proc. pen., să nu fie complet, ceea ce atrage casarea hotărârii.

În cazul în care instanţa nu se pronunţă asupra unor probe administrate practic se omite faptul că în cauză s-au administrat probe sau acestea sunt doar menţionate, fără a fi şi evaluate.

Pentru a opera cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 ultima ipoteză C. proc. pen., este nevoie ca cererea esenţială a părţilor, asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat, să fie de natură să garanteze drepturile acestora şi să influenţeze soluţia procesului aspect ce presupune fie ignorarea unei astfel de cereri, fie respingerea ei fără o motivare a cauzei de respingere.

Într-un asemenea caz, soluţia posibilă trebuie să fie esenţial diferită faţă de cea atacată în recurs.

În speţă, condiţiile impuse de acest motiv de casare sunt îndeplinite.

Un proces echitabil în deplină concordanţă cu norma europeană înscrisă în art. 6 din Convenţie, la care are dreptul orice persoană, presupune, printre altele, o judecată independentă şi imparţială care impune respectarea drepturilor constituţionale şi procesuale ale celui acuzat de o infracţiune şi care este prezumat nevinovat până ca vinovăţia sa să fie dovedită.

Ignorând aceste exigenţe, prima instanţă şi implicit instanţa de prim control judiciar prin menţinerea soluţiei, a procedat la pronunţarea unei hotărâri de condamnare a recurenţilor inculpaţi fără a dovedi faptele deduse judecăţii, fără a analiza judicios probele care atestau, fără echivoc, vinovăţia inculpaţilor, în contextul activităţii infracţionale pretins săvârşită.

Instanţa nu s-a preocupat să verifice apărările efectuate de inculpaţi prin prisma împrejurărilor învederate în nota de probatorii depusă la dosarul cauzei cu atât mai mult cu cât susţinerile invocate în apel, justificate cu argumente de fapt şi de lege, nu aveau natura unei apărări formale.

O soluţie de condamnare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie şi violare de domiciliu, nu se poate face, ca în speţă, pe baza unor referiri generale cu privire la aspecte neelucidate în faza de urmărire penală şi în cea a judecăţii în fond şi în lipsa unui probatoriu solid, convingător care, în speţă, nu ducea la tergiversarea cauzei întrucât scopul era acela de a afla adevărul în cauza dedusă judecăţii, de a complini lipsurile urmării penale şi cele existente în faza judecăţii în fond a cauzei.

Aspectele invocate de inculpaţi în cererea de probatorii erau esenţiale în aflarea adevărului, în deplină concordanţă cu exigenţele dispoziţiilor art. 3 C. proc. pen. potrivit cărora „în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei precum şi cu privire la persoana făptuitorului”, şi de natură să asigure realizarea scopului procesului penal, anume acela că orice infractor să fie pedepsit numai în măsura vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Lipsa unei probaţiuni complete şi a unei analize adecvate a acesteia care să stabilească contextul în care s-au comis faptele pretins săvârşite, momentul şi modul în care a acţionat fiecare inculpat în activitatea infracţională reţinută, măsura participării fiecăruia, de altfel, elemente pe baza cărora se poate stabili vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor, conţinutul constitutiv al infracţiunilor pretins săvârşite cât şi încadrarea juridică, inclusiv existenţa unor condiţii de agravare sau atenuare a răspunderii penale, atrag o nelegalitate evidentă a soluţiei de condamnare pronunţată în cauză.

Lipsa unei motivări corespunzătoare a respingerii cererilor de probatorii formulate în cauză, încalcă fundamentul unei soluţii juste de condamnare sau de achitare.

Aspectele reţinute în hotărârea atacată referitoare la neconcludenţa probelor solicitate, nu reprezintă o reală motivare, o analiză pertinentă care să conducă neîndoielnic la vinovăţia inculpaţilor în sensul reţinut.

Menţiunea inserată în încheierea de amânare a pronunţării din 21 decembrie 2011 potrivit căreia „ instanţa se va pronunţa pe cererile de probatorii odată cu pronunţarea soluţiei” precum şi cea inserată în considerentele deciziei recurate în sensul că „la instanţa de fond cât şi la urmărirea penală s-au administrat cu prisosinţă probe testimoniale cât şi probe ştiinţifice, probe care, în ansamblul lor, au demonstrat că inculpaţii sunt coautori la săvârşirea faptelor pentru care au fost condamnaţi” denotă faptul că instanţa de prim control judiciar nu a efectuat un examen propriu şi obiectiv al probelor şi mijloacelor de probă propuse şi administrate în cauză, nu a argumentat apărările inculpaţilor formulate atât în scris cât şi susţinute oral, nu a răspuns detaliat criticilor formulate, nu a înlăturat fundamentat probele solicitate, ignorând astfel criteriile de apreciere a acestora, în mod just şi complet.

Pe de altă parte, în concordanţă cu normele europene, art. 378 alin. (3) C. proc. pen. stabileşte imperativ obligaţia instanţei de apel de a se pronunţa asupra tuturor motivelor de apel invocate de părţile apelante, aceasta cu atât mai mult cu cât, referindu-se la efectul devolutiv al apelului şi la limitele acestuia prin art. 371 alin. (2) C. proc. pen. se precizează că instanţa de apel este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi a cererilor formulate de apelant să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Or, în speţă, neconformându-se acestor dispoziţii legale imperative, instanţa de apel a procedat la soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţi fără să răspundă punctual motivelor invocate de aceştia şi care se refereau la greşita condamnare.

Din verificarea deciziei recurate rezultă că instanţa de control judiciar s-a pronunţat doar cu privire la motivul de apel vizând greşita reţinere în sarcina inculpatului G.F.N. a infracţiunilor de omor deosebit de grav şi de tâlhărie.

Este neîndoios că motivele de apel formulate de inculpat constituie cereri esenţiale şi prin urmare, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui motiv de apel atrage casarea deciziei fiind încălcate dispoziţiile legale şi vătămate în mod evident drepturile inculpatului.

În aceste condiţii, omiţând a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, instanţa nu a analizat toate criticile formulate, nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale ale inculpatului de natură a garanta drepturile sale şi de a produce consecinţe în modul de rezolvare a cauzei.

Echitatea unei proceduri judiciare penale desfăşurate în faţa instanţei de judecată presupune din partea acesteia obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia acuzaţiilor aduse unei persoane, dându-se eficienţa juridică dreptului de a fi prezumat nevinovat până la dovada clară şi de netăgăduit a vinovăţiei persoanei acuzate.

Urmarea tuturor considerentelor de fapt şi de drept expuse, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile declarate în cauză, va casa decizia atacată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe Curtea de Apel Bucureşti.

Procedând la rejudecarea cauzei în ansamblul ei, instanţa va asculta inculpaţii şi apărările lor; va dispune ascultarea martorului P.T.A.; efectuarea de confruntări între inculpaţi, pe de o parte şi între inculpaţi şi martori, pe de altă parte; efectuarea expertizelor solicitate de inculpaţi în raport de împrejurările învederate în nota de probatorii; va asculta partea vătămată F.D.; va examina şi administra orice probă rezultă din dezbateri, după cum şi orice probă consideră a fi necesară în contextul faptelor imputate inculpaţilor cu respectarea drepturilor procesuale şi constituţionale, în scopul justei soluţionări a cauzei cu respectarea principiului „non reformatio in pejus”.

Urmează ca instanţa de apel, cu ocazia rejudecării apelurilor, să motiveze modul în care va înţelege să soluţioneze latura civilă a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de partea vătămată F.D. şi de inculpaţii M.F.D. şi G.F.N. împotriva deciziei penale nr. 371/A din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Casează decizia penală atacă şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.

Menţine starea de arest a inculpaţilor M.F.D. şi G.F.N.

Onorariile parţiale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu recurenţilor inculpaţi în sumă de 50 RON se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2680/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1214/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... →

ICCJ. Decizia nr. 1637/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1637/2012. Penal