ICCJ. Decizia nr. 1692/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.1692/2012

Dosar nr. 8794/1/2012

Şedinţa publică din 23 mai 2012

Deliberând asupra recursurilor de faţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosar, constată următoarele:

1. Tribunalul Constanţa, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 429 din 12 noiembrie 2009 a condamnat pe inculpatul C.M. la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) rap. la art. 66 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II - a, lit. b), d), e) C. pen., pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II- a, lit. b), d), e) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată prin reţinere şi arest preventiv, de la data de 05 august 2008 la data de 01 decembrie 2008, când inculpatul a fost pus în libertate.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 14, art. 17 şi art. 18 C. proc. pen. combinat cu art. 998 - art. 999 C. civ., a fost obligat inculpatul către partea vătămată P.M., prin reprezentanţii legali (părinţi) P.D. şi I., la plata sumei de 5.000 RON (cinci mii) reprezentând despăgubiri civile - daune morale.

În baza art. 189 C. proc. pen., onorariu avocat oficiu către Baroul Constanţa, aferent fazei de judecată, în cuantum de 200 RON – pentru avocat V.C. şi de 200 RON în favoarea avocat M.I.L. precum şi onorariu avocat aferent fazei de urmărire penală - pentru av. G.A., în cuantum de 100 RON, pentru av. C.I., în cuantum de 80 RON şi pentru av. G.G. în cuantum de 100 RON - s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.880 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care 680 RON onorariu avocat oficiu, avansat conform precizărilor de mai sus.

Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nr. 908/P/2008 din 28 noiembrie 2008 consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a şi învestit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. şi ped. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. - constând în esenţă cu aceea că în data de 2 mai 2008 a întreţinut cu partea vătămată P.M. (14 ani, elevă clasa a VIII-a) prin folosirea forţei un raport sexual normal.

Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale, prin condamnare în conformitate cu disp. art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288 – art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe noi – raport evaluarea psihologică parte vătămată, declaraţii martori – instanţa fondului a examinat şi apreciat materialul amintit, confirmând existenţa faptei deduse judecăţii şi vinovăţia penală a autorului acesteia, în care sens a reţinut următoarele:

În vacanţa de vară a anului 2008, partea vătămată P.M. – atunci în vârstă de 14 ani şi elevă în clasa a VIII- a – s-a deplasat la sora sa P.D., din comuna O., judeţul Constanţa, unde a rămas pe timpul verii, pentru a o ajuta în gospodărie, întrucât are doi copii minori. În aceste împrejurări, partea vătămată a cunoscut-o pe numita C.D., cu care s-a împrietenit şi au petrecut împreună vacanţa de vară.

În seara de 02 august 2008, în jurul orelor 20.30, partea vătămată şi C.D. s-au deplasat pe strada principală din comună, pentru a se plimba, ajungând la cişmeaua din zona C. şi în timp ce consumau apă, şi-a făcut apariţia inculpatul C.M., care s-a aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi a avut un comportament agresiv faţă de partea vătămată. Iniţial i-a spus că-i place de ea, că o iubeşte, apoi a luat-o de gât şi a tras-o de mână, solicitându-i pe un ton imperativ să-l însoţească. Partea vătămată i-a cerut să o lase în pace, mai ales că nu l-a cunoscut, el însă a continuat să o tragă de mână şi folosind cuvinte vulgare i-a spus că a dorit să întreţină raport sexual cu ea. Martora a intervenit în ajutorul părţii vătămate, cerându-i „să o lase în pace", dar inculpatul a înjurat-o pe cea dintâi şi a lovit-o cu palma peste faţă pe partea vătămată, după care „a luat-o violent cu o mână pe după gât", a forţat-o să meargă cu el spre casa lui şi trăgând-o de mână, a condus-o aproximativ 100 de metri pe o uliţă. Pe drum, partea vătămată şi inculpatul s-au întâlnit cu martorul C.V., unchiul C.D., căruia inculpatul i-a cerut permisiunea să meargă în locuinţa sa, fără a-i preciza scopul, totodată„ l-a întrebat dacă are uşa deschisă la casă iar acesta i-a răspuns da şi că se duce să bea o bere",minora „i-a cerut susnumitului să-i spună să o lase în pace" şi să-i dea drumul „acesta a văzut că ea plânge dar nu a răspuns nimic altceva" şi şi-a continuat drumul. De precizat că, între timp, martora C.D. a fugit spre casa surorii părţii vătămate, P.D., pentru a o anunţa că aceasta fusese luată cu forţa de către inculpat, împreună s-au deplasat la cişmea şi negăsind-o s-au întors, aşteptând-o în curte. Ajungând împotriva voinţei ei în locuinţa martorului C.V., partea vătămată i-a cerut din nou inculpatului să-i permită să plece, însă acesta a strâns-o cu ambele mâini de gât şi i-a spus să nu plângă şi să nu ţipe pentru că altfel o va bate, a dezbrăcat-o forţat de fustă şi de chiloţi, „a luat-o pe sus şi a aruncat-o pe pat" cu faţa în sus, el s-a dezbrăcat de pantaloni, apoi, împotriva voinţei acesteia a întreţinut cu ea un raport sexual normal. Îngrozită de fapta comisă asupra sa, în timpul actului sexual partea vătămată i-a cerut inculpatului să o lase să iasă în curte, pentru a-şi satisface necesităţile fiziologice, pretextând că senzaţia de urinat nu-i permite continuarea actului sexual, iar acesta a întrerupt actul sexual fără a se produce ejacularea – potrivit depoziţiilor acesteia – şi i-a permis să meargă afară din încăperea respectivă. În această împrejurare, minora a părăsit locuinţa respectivă a fugit dezbrăcată în partea inferioară a corpului, fiind îmbrăcată numai cu tricoul, abandonându-şi papucii, fusta şi chilotul în încăperea în care s-a comis fapta. Pe un traseu ocolitor, prin spatele caselor din sat, pe lângă B.O., a ajuns în curtea surorii sale, a îmbrăcat o fustă ce se afla pe sârma de rufe la uscat şi s-a deplasat în faţa casei, unde se aflau sora sa şi C.D., care o înştiinţase pe aceasta din urmă despre faptul că inculpatul s-a aflat la cişmea cu partea vătămată şi nu a lăsat-o să plece. P.M. le-a relatat plângând faptul că „animalul a violat-o", că a fugit dezbrăcată din casa în care a fost dusă, cum a reuşit să-şi asigure scăparea, „spunându-i că se duce să-şi facă necesităţile", că şi-a abandonat în locuinţa respectivă, „fusta, chiloţii şi papucii."

Martora C.D., a auzit de ce i s-a întâmplat părţii vătămate, s-a deplasat la locuinţa martorului G.I., pe care l-a rugat să anunţe telefonic Postul de Poliţie Oltina, aducându-i la cunoştinţă ceea ce aflase de la victimă, drept urmare a sosit la locuinţa surorii minorei, un lucrător de poliţie, cu autoturismul din dotarea unităţii de poliţie, solicitându-le martorelor şi părţii vătămate să vină la sediu pentru audieri. În aceeaşi seară, P.D. a formulat plângere penală prin care a solicitat efectuarea de cercetări faţă de C.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol.

În dimineaţa de 03 august 2008, a fost efectuată o cercetare la locul faptei, ocazie cu care au fost găsite pe pat şi pe podeaua încăperii, o fustă, o pereche de chiloţi şi o pereche de papuci, toate aparţinând părţii vătămate, conform procesului verbal întocmit şi fotografiilor de la acel moment. Cu prilejul cercetării la faţa locului, lucrătorii de poliţie au prelevat probe biologice în vederea expertizării din punct de vedere bio-criminalistic, conform dovezilor existente în dosarul de urmărire penală.

La aceeaşi dată, partea vătămată a fost examinată din punct de vedere medico – legal, iar din raportul de constatare medico- legală întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanţa, a rezultat că partea vătămată a prezentat o deflorare veche a cărei dată nu poate fi stabilită. Au fost recoltate şi probe pentru reacţia Florance, PSA şi lamă, iar examinarea efectuată nu a identificat spermatozoizi în frotiul secreţiei vaginale.

De asemenea, la data de 04 august 2009, organele de cercetare penală au verificat itinerariul parcurs de partea vătămată, de circa 900 metri lungime, după ce a fugit din locuinţa în care a fost violată şi până când a ajuns la locuinţa surorii sale, activitate efectuată potrivit precizărilor minorei, în prezenţa mamei acesteia, P.I.

Din raportul de expertiză nr. 757926 din 07 noiembrie 2008, efectuat de Institutul de Criminalistică a rezultat că genotiparea urmelor biologice recoltate de pe lenjeria numitei P.M. (chiloţi), au pus în evidenţă un profil genetic identic cu cel al probei biologice de referinţă recoltată de la partea vătămată, iar pe chilotul îmbrăcat după întreruperea actului sexual cu inculpatul, a fost identificat un amestec de celule epiteliale şi elemente specifice spermei (lichid seminal) aflate în cantităţi foarte reduse, încât nu s-au evidenţiat capete de spermatozoizi. Genotiparea acestor urme corespunzător locilor analizaţi, a pus în evidenţă un profil genetic identic cu cel al probei biologice de referinţă recoltate de la susnumita.

Concluziile raportului de expertiză biocriminalistică, deşi nu au evidenţiat urme biologice aparţinând inculpatului, se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate, referitor la întreruperea actului sexual în împrejurările descrise anterior.

După comiterea faptei, inculpatul şi-a dat seama că va fi căutat, a fugit şi s-a ascuns în scopul sustragerii de la urmărirea penală, iar după ce a fost descoperit într-un garaj aflat în incinta SC G./R. SRL din comuna O., a fost audiat, nu a recunoscut că este autorul faptei, atitudine procesuală pe care a menţinut-o în tot cursul procesului penal. De asemenea, deşi iniţial a susţinut că nu s-a aflat pe raza comunei O. în ziua de 02 august 2008, ulterior a revenit, şi a arătat că le-a întâlnit la cişmeaua din sat pe P.M. şi C.D., care i-au cerut bani şi ţigări cu împrumut, iar după ce le-a dat cele solicitate, s-au despărţit, apoi el s-a deplasat la domiciliul său şi în aceeaşi seară a plecat spre Constanţa. În faţa instanţei, a mai declarat că la postul de poliţie a fost bătut şi forţat să spună că a săvârşit fapta de viol deşi el „le spunea că nu ştie nimic" şi că „nu este vinovat" şi nu-şi poate explica de ce partea vătămată l-a indicat drept autor al faptei de viol.

De asemenea, în mod direct, dar şi prin intermediul altor persoane, deşi a cunoscut că este căutat de poliţie, el a încercat să o determine pe minoră să-şi retragă plângerea şi să-şi schimbe declaraţiile, prin promisiuni de căsătorie, de bani şi alte foloase însă nereuşind să o convingă, a trecut la ameninţări, direct ori prin alte persoane, în sensul că dacă el va ajunge la puşcărie, ea va avea viaţă grea, pentru că o va bate, că o va omorî şi-i va incendia casa, aspecte confirmate şi de martori, cu ocazia audierii şi a confruntării cu partea vătămată.

Astfel, martorul C.E. - unchiul inculpatului- a relatat că s-a deplasat la martora P.D., unde ştia că a locuit partea vătămată şi i-a cerut acesteia să-l ierte să nu ajungă la puşcărie, pentru că este tânăr şi a greşit că se va căsători cu partea vătămată „ca să scape de puşcărie". După arestarea inculpatului, cu ocazia vizitei făcute acestuia, martorul, potrivit aceleiaşi depoziţii, a fost rugat să stăruie pe lângă partea vătămată să-şi retragă plângerea, promiţându-i bani şi alte foloase. Martorul M.I. a arătat că în dimineaţa de 03 august 2009, s-a întâlnit cu inculpatul, care i-a spus că în cursul serii precedente a făcut o prostie şi că „a tras de partea vătămată care este soră cu concubina sa"- respectiv P.D. şi l-a rugat să o convingă pe partea vătămată să-şi retragă plângerea penală, în schimbul unei sume de bani. Martorul G.I. a declarat că în dimineaţa de 03 august 2008, a fost de faţă când inculpatul a ameninţat-o pe numita C.D. cu acte de violenţă, întrucât aceasta a anunţat organele de poliţie despre fapta de viol. Martorii M.V. şi C.V., fiind audiaţi au declarat că s-au întâlnit în dimineaţa de 03 august 2009 cu inculpatul, care a vorbit cu M.I., cerându-i să o aducă pe P.M. pentru a discuta, după care în prezenţa lor, i-a promis acesteia „că îi va da câţi bani va vrea ea şi că o va lua de nevastă dar să îşi retragă plângerea de la poliţie". Cum partea vătămată a refuzat în mod categoric, inculpatul s-a enervat şi i-a spus părţii vătămate „că o să vadă ce o să păţească dacă ajunge la puşcărie".

Partea vătămată a fost examinată din punct de vedere psihologic şi din evaluarea efectuată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanţa a rezultat că aceasta a fost confuză, vulnerabilă şi uşor de influenţat, determinate de evenimente traumatice trăite în situaţia de victimă, în care s-a aflat (s-a culpabilizat şi în acelaşi timp nu s-a considerat vinovată de ceea ce i s-a întâmplat). Aceste situaţii traumatizante, frustrante, au accentuat tendinţele depresive ale părţii vătămate, cu amestec de furie şi culpabilitate, conflict interior mascat prin distragerea atenţiei cu lucruri de suprafaţă superficiale şi uşoare afectări în plan cognitiv. Pentru această stare depresivă, s-a recomandat din punct de vedere psihologic, sprijin cognitiv şi emoţional prin psihoterapie individuală şi de grup pentru a reduce starea de confuzie, dispoziţia de interiorizare, de retragere şi asigurarea unui climat prielnic, sănătos, optim, necesar dezvoltării şi optimizării personalităţii.

În ceea ce priveşte situaţia şcolară, partea vătămată a prezentat rezultate bune la învăţătură, conform caracterizării şcolare şi a foii matricole, aflate la dosar.

Situaţia de fapt expusă a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă administrate în cursul ambelor faze ale procesului penal: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, procesul verbal de cercetare la faţa locului însoţit de planşele fotografice, raportul de constatare medico – legală nr. 61/S din 14 august 2008 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanţa, procesul verbal de conducere în teren a părţii vătămate pentru verificarea itinerariului parcurs de aceasta, raportul de expertiză bio-criminalistică nr. 757926 din 07 noiembrie 2008 întocmit de Institutul de Criminalistică Bucureşti-Serviciul de Biocriminalistică- procesele-verbale de confruntare, depoziţiile martorilor G.I., C.E., M.I., C.V., C.D., P.D., N.B., M.V., B.T. şi B.M., raportul de evaluare psihologică asupra părţii vătămate, înscrisuri, declaraţiile parţiale ale inculpatului.

Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului în procesul penal au putut servi la aflarea adevărului numai în măsura în care au fost coroborate cu fapte şi împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză.

Instanţa nu a putut reţine ca apte a satisface exigenţele textului de lege de mai sus, declaraţiile inculpatului în care fie nu a recunoscut fapta, fie a prezentat de fiecare dată altă versiune a aceleiaşi împrejurări, întrucât pe de o parte, declaraţiile unei persoane reprezintă poziţia sa în procesul penal, care trebuie să fie unitară, iar pe de altă parte, într-o asemenea situaţie nu s-a mai putut aprecia că declaraţiile se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În speţă, declaraţiile inculpatului şi aspectele expuse în acest context, nu au putut fi avute în vedere în totalitate, nefiind corespunzătoare adevărului, câtă vreme apărările acestuia, constând în simpla negare, sunt în vădită contradicţie cu mijloacele de probă administrate, pe de altă parte, nici nu au o argumentare plauzibilă, temeinică.

Din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 75 C. proc. pen., instanţa a constatat că declaraţiile părţii vătămate P.M., prin care l-a acuzat pe inculpat, s-a coroborat în contextul ansamblului probator antemenţionat, iar concluzia care s-a desprins cu certitudine din interpretarea acestuia, constând în aceea că fapta există, a constituit infracţiune şi a fost comisă de inculpat.

Potrivit art. 78 C. proc. pen., depoziţia martorului a putut avea ca obiect orice cunoştinţe despre vreo faptă sau împrejurare de natură însă să servească la aflarea adevărului.

În speţă, declaraţiile martorilor nu au constituit probe directe şi chiar dacă depoziţiile martorilor audiaţi în cauză conţin şi unele inadvertenţe ori sunt uşor nuanţate - dar care nu influenţează fondul cauzei – conţinutul lor nu poate fi ignorat în totalitate, nu a fost de natură să-l disculpe pe inculpat ori să creeze dubiu asupra veridicităţii declaraţiilor părţii vătămate, de vreme ce au relatat împrejurări care au legătură cu cauza de faţă. Lipsa unor martori oculari care să fi perceput ex propriis sensibus comiterea faptei, nu a constituit o împrejurare care să ducă la stabilirea altei concluzii decât cea care a rezultat din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză.

În acest context, chiar dacă inculpatul nu a recunoscut, probele analizate coroborate, au dus în mod indubitabil, la concluzia că a comis fapta dedusă judecăţii, iar declaraţiile de nerecunoaştere a activităţii infracţionale, prin ele însele nu au putut constitui un argument în reţinerea apărării, au fost înlăturate, întrucât nu servesc la aflarea adevărului.

Pe de altă parte, pretinsele abuzuri din partea organelor de poliţie, nu au fost în nici un mod dovedite, iar susţinerile necorespunzătoare adevărului, întrucât nu au avut suport în probele administrate, au fost făcute în încercarea de a fi exonerat de răspundere penală.

Prin urmare, concluziile apărării de a fi achitat pentru infracţiunea de viol, întrucât nu a fost săvârşită de inculpat, nu au putut fi primite.

În drept, fapta inculpatului C.M. care în seara de 02 august 2008, prin constrângere fizică şi psihică a întreţinut un raport sexual cu partea vătămată P.M., a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.

La stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de viol în forma agravată, instanţa a avut în vedere criteriile de individualizare generale şi obligatorii prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv: dispoziţiile Părţii Generale C. pen., limitele speciale de pedeapsă, pericolul social al faptei săvârşite, persoana infractorului, circumstanţele care au atenuat sau agravat răspunderea penală.

Astfel, s-a ţinut seama de gradul de pericol social sporit al faptei, aşa cum a rezultat din natura şi gravitatea ei, împrejurările şi modul de comitere, consecinţele negative ale faptelor de acest gen, de cele mai multe ori de lungă durată, asupra sănătăţii şi dezvoltării fizice şi psihice a victimei, evoluţia în acest sens putând suferi grave tulburări, relaţiile sociale încălcate, referitoare la ocrotirea sănătăţii, integrităţii fizice şi inviolabilităţii sexuale a persoanei în perioada minorităţii, limitele speciale de pedeapsă prevăzute de norma incriminatoare (închisoarea de la 10 la 25 de ani), precum şi persoana inculpatului. Acesta a avut vârsta de 22 de ani, studii 4 clase, fără ocupaţie, necăsătorit, la data comiterii faptei nu a posedat antecedente penale, iar în cursul procesului a adoptat o atitudine nesinceră şi necooperantă.

În raport de gradul de pericol social ridicat al faptei, de circumstanţele reale şi cele personale prezentate, instanţa i-a aplicat inculpatului, pedeapsa cu închisoarea, în limitele prevăzute de norma penală de incriminare.

S-a ţinut seama de vârsta foarte tânără a inculpatului şi absenţa antecedentelor penale, s-a opinat că a putut reţine în favoarea acestuia, circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. şi a redus pedeapsa sub minimul special, a aplicat-o în cuantum de 9 ani închisoare. Pedeapsa a fost stabilită, prin cuantum şi modalitate de executare şi a fost în măsură să asigure realizarea scopului anume prevăzut de art. 52 C. pen., de reeducare şi prevenirea săvârşirii de noi fapte penale.

Totodată, a avut în vedere prevederile legale care au atras aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, ce s-a executat după pedeapsa principală.

S-a stabilit ca pedeapsa închisorii să fie executată în regim privativ de libertate.

Condamnarea la pedeapsa închisorii, a atras şi interzicerea drepturilor limitativ prevăzute în art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) (ca pedeapsă accesorie), până la executarea în întregime a pedepsei principale sau până la considerarea acesteia ca executată, ceea ce nu a adus atingere nici unei dispoziţii ori principiu din Constituţie.

La aplicarea pedepsei accesorii, dar şi a celei complementare, instanţa nu a putut interzice în bloc toate drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), ci a trebuit să determine care dintre acestea au fost interzise. S-a ţinut seama de natura faptei, de gravitatea acesteia, de importanţa relaţiilor sociale încălcate, a interzis pe perioada executării pedepsei, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a fi curator sau părinte, drepturile părinteşti prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a, lit. b), d), e) C. pen.

Aşa cum s-a arătat, drepturile antemenţionate, i-au fost interzise inculpatului şi cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

S-a avut în vedere că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză, în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) coroborat cu art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive, de la data de 05 august 2008 până la data de 01 decembrie 2008, când inculpatul a fost pus în libertate.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă, în speţă a operat excepţia de oficialitate prevăzută de art. 17 C. proc. pen, întrucât acţiunea civilă s-a pornit şi s-a exercitat din oficiu, când cel vătămat a fost o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, chiar dacă persoana vătămată nu a fost constituită parte civilă.

În lipsa unor criterii legale de evaluare, instanţa a apreciat că în raport de valorile morale lezate prin săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, de vârsta părţii vătămate, de trauma psihică determinată de o asemenea faptă, instanţa, în baza art. 346 rap. la art. 17 şi art. 18 C. proc. pen., coroborat cu art. 998 şi art. 999 C. civ., l-a obligat pe acesta către partea vătămată, prin reprezentanţii legali P.D. şi I., la plata despăgubirilor civile reprezentând daune morale în cuantumul solicitat de procuror, de 5.000 RON.

2. Împotriva acestei hotărâri a declarat, în termen legal, apel inculpatul C.M. solicitând instanţei de control achitarea sa, întrucât fapta nu există în materialitatea sa neexistând vreun raport sexual între inculpat şi partea vătămată. În plan subsidiar, apelantul inculpat a invocat greşita individualizare judiciară a pedepsei aplicate, redozarea pedepsei în sensul reducerii sale.

Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza deciziei penale nr. 9/MF din 12 martie 2010, verificând sentinţa atacată pe baza materialului probator, în raport cu motivele de netemeinicie şi nelegalitate invocate de inculpat, dar şi din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte de fapt şi de drept deduse judecăţii, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat următoarele:

S-a arătat că legiuitorul a stabilit un sistem de reguli de bază pentru întreaga desfăşurare a activităţii judiciare, a căror respectare asigură părţilor un proces penal echitabil şi cauzei o soluţionare legală şi temeinică. Pentru aceleaşi considerente, pentru faza de judecată, au fost instituite şi unele principii specifice, de natură să conducă la protejarea intereselor atât ale celor traşi la răspundere, cât şi a intereselor societăţii şi ale celor vătămaţi prin săvârşirea infracţiunii.

Potrivit art. 197 C. proc. pen., încălcările dispoziţiilor legale referitoare la prezenţa inculpatului, când a fost obligatorie sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Posibilitatea participării „acuzatului" la şedinţă a decurs din prevederile alin. (1) al art. 6 din Convenţie şi alin. (3) al art. 21 din Legea naţională fundamentală, fiind o componentă esenţială a unui proces echitabil (cauza Gaga c/a României).

Totodată, în dreptul românesc, principiu specific fazei de judecată, contradictorialitatea a presupus nu numai egalitatea de arme între învinuire şi apărare, ci şi prezenţa părţilor la judecată, pentru ca acestea, de pe poziţiile contradictorii pe care se află, să folosească modalităţile procesuale pe care legea le-a pus la îndemâna lor şi să prezinte instanţei toate argumentele ce se pot aduce în susţinerea intereselor lor şi combaterii susţinerilor părţii adverse. Legiuitorul a instituit contradictorialitatea pentru ca instanţa, din „disputa" dintre cele două funcţii procesuale - acuzare şi apărare - pe care o percepe în mod nemijlocit, să-şi poată forma o convingere cu privire la situaţia de fapt a cauzei, astfel încât adevărul judiciar să se suprapună pe adevărul obiectiv. Ori, nu s-a putut vorbi de contradictorialitate în condiţiile în care părţile nu sunt prezente la judecată.

În cauză, conform încheierii de amânare a pronunţării din 26 octombrie 2009, instanţa de fond a trecut la dezbateri în lipsa inculpatului fără a stabili că a renunţat la dreptul său de a se prezenta la instanţă şi de a se apăra sau că a avut intenţia de a se sustrage judecăţii.

Din încheierile de şedinţă, a rezultat că, pus în libertate la data de 01 decembrie 2008, inculpatul s-a prezentat la chemările instanţei pe parcursul a 8 termene, ultimul la 15 iunie 2009 când, pentru lipsa martorilor acuzării, s-a amânat cauza în septembrie. Însă, la termenul din 14 septembrie 2009, „având în vedere lipsa martorilor din lucrări, precum şi Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa din data de 11 septembrie 2009, prin care s-a stabilit ca începând cu data de 14 septembrie 2009 toate cauzele să fie amânate, excepţie făcând dosarele cu inculpaţi arestaţi, având în vedere subfinanţarea sistemului judiciar din punct de vedere al resurselor financiare şi al resurselor umane, dar şi situaţia care se va crea prin adoptarea Legii unice de salarizare la nivel naţional în ceea ce îi priveşte pe magistraţi, instanţa", Tribunalul a acordat un nou termen la 05 octombrie 2009 şi, apoi, la 26 octombrie 2009 când a rămas în pronunţare. Într-adevăr la aceste ultime 3 termene, inculpatul nu s-a prezentat, dar în absenţa cel puţin a unor indicii, simpla sa lipsă nu poate conduce la concluzia că a renunţat la acest drept; dimpotrivă, în condiţiile în care, la începutul lunii septembrie, pe toate canalele mass-media, se anunţase protestul magistraţilor manifestat prin refuzul unei largi majorităţi de a judecată pe o perioadă nedeterminată, iar unul din motivele amânării cauzei de către instanţă şi dirimant a fost tocmai acel „protest", nu s-a justificat judecarea cauzei în lipsa inculpatului şi instanţa a trebuit să facă minimum de demersuri pentru a-i fi asigurat prezenţa.

Nerespectând dreptul inculpatului de a participa, întâi, la cercetarea judecătorească şi, în cele din urmă, la dezbateri, au fost ignorate şi alte elemente ale dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 alin. (3) lit. c), d) din Convenţie, dreptul „oricărui acuzat" de a se „apăra el însuşi" şi „de a adresa întrebări martorilor", neregularităţi care nu se pot îndrepta în apel deoarece pe de o parte, părţile (judecata având loc şi în lipsa părţii vătămate) ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie şi, pe de altă parte, există riscul ca prima instanţă să-şi formeze un obicei din a eluda dispoziţiile legale în materie, lăsând îndeplinirea condiţiilor cerute de lege în sarcina instanţei de apel.

Prin urmare, în baza art. 379 pct. (2) lit. b) cu referire la art. 197 alin. (2) C. proc. pen., apelul formulat/susţinut de inculpat a fost admis şi s-a desfiinţat sentinţa primei instanţe, i s-a trimis cauza spre rejudecare cu respectarea prevederilor legale amintite.

Cu ocazia rejudecării, s-au menţinut actele procedurale efectuate până la data de 26 octombrie 2009, cu rezerva reaudierii argumentat a martorilor audiaţi la termenele din 05, 26 octombrie 2009 şi se va proceda la:

- ascultarea suplimentară a părţii vătămate P.M. cu privire la explicarea apartenenţei urmelor biologice ridicate de pe vestimentaţia sa unui alt bărbat decât inculpatul (având în vedere concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 757926 din 07 noiembrie 2008);

-solicitarea de relaţii de la INML „Mina Minovici" Bucureşti cu privire la probabilitatea ca inculpatul să fie autorul raportului sexual reclamat de victimă în condiţiile în care raportul de expertiză criminalistică nr. 757926 din 07 noiembrie 2008 exclude ca urmele biologice să aibă elemente de identitate cu ale acestuia;

- audierea nemijlocită a martorului M.V., care se afla la locul faptei imediat după reclamarea violului, cel puţin cu privire la provenienţa urmelor biologice ridicate de criminalist în prezenţa sa;

- audierea martorei C.I., vecină cu proprietatea defunctului C.V. pentru a se lămuri momentul şi persoanele care au fost la locul faptei (necesitatea acesteia reieşind din declaraţia martorului C.V.

În baza art. 383 cu referire la art. 350 C. proc. pen., s-a avut în vedere presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta dedusă judecăţii pentru buna înfăptuire a justiţiei, timpul nu prea îndelungat de la data reclamaţiei, a fost suficientă menţinerea măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.M.

3. Împotriva deciziei penale evocate a declarat în termen legal recurs Ministerul Public, susţinând că soluţia instanţei de apel nu are susţinere procesual penală, nefiind incident niciunul dintre cazurile prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi niciuna din situaţiile reglementate în art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 2467 din 22 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 10757/118/2008 a admis recursul promovat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei penale atacate şi a casat această decizie, trimiţând cauza pentru continuarea judecăţii la Curtea de Apel Constanţa, sens în care a reţinut următoarele:

Prealabil examinării pe fond a recursului Ministerului Public, Înalta Curte a constatat următoarele din verificarea încheierilor de dezbateri şi amânare a pronunţării sentinţei şi, respectiv, a deciziei atacate:

- la instanţa de fond, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatului a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei (pag. 3 a încheierii de dezbateri), aceleaşi cereri figurând şi în „nota de concluzii";

- în apel, cu ocazia dezbaterilor, inculpatul („care a invocat „dreptul la tăcere - pag. 1 a încheierii) şi apărătorul acestuia au solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar in subsidiar, reducerea pedepsei. Corelativ motivelor de apel, reprezentantul Ministerului Public şi apărătorul părţii vătămate au pus concluzii numai pe aceste aspecte (pag. 2-3 a încheierii). În ultimul cuvânt, apelantul inculpat a susţinut că este nevinovat, fără a invoca încălcarea dreptului la apărare, în sens larg, ori în sens restrâns (pag. 3 a încheierii).

În condiţiile în care niciuna dintre părţi, şi nici reprezentantul Ministerului Public, nu au invocat încălcarea, fie în sens larg, fie în sens restrâns, a dreptului la apărare în faţa instanţei de fond, de natură să atragă nulitatea absolută a sentinţei atacate, Curtea de Apel - cu ocazia dezbaterilor -nu a pus în discuţie contradictorie eventuala incidenţă a nulităţii prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Ori, tocmai în aplicarea principiilor invocate chiar de instanţa de apel, s-a impus ca părţile şi apărătorii acestora, precum şi reprezentantul Ministerului Public, să aibă posibilitatea de a pune concluzii cu privire la eventuala incidenţă a nulităţii absolute asupra sentinţei atacate, cel puţin dacă s-a avut în vedere că una din consecinţele soluţiei ar fi fost reluarea judecării cauzei în prima instanţă, prelungirea duratei procedurii judiciare, cu toate consecinţele specifice asupra tuturor părţilor, inclusiv cea referitoare la durata rezonabilă a procesului.

Pe fond, soluţia instanţei de apel a fost însă nelegală pentru următoarele motive:

1) cazurile de nulitate absolute sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., jurisprudenţa constantă previzionând şi conturând, de-a lungul timpului, conţinutul şi sensul cazului referitor la „dispoziţiile relative la prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii.".

Instanţa de apel a invocat, ca temei al desfiinţării sentinţei, art. 197 alin. (2) C. proc. pen. argumentele care au susţinut, în concret, această nulitate neregăsindu-se însă printre ipotezele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. pen., astfel cum, în mod constant, aceste ipoteze au fost interpretate jurisprudenţial.

Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. a fost sugerată chiar de poziţia procesuală a inculpatului, care nu a invocat aspecte legate de încălcarea dreptului la apărare, fie în sens larg, fie în sens restrâns.

2) soluţiile la judecata în apel au fost expres şi limitativ prevăzute de art. 379 C. proc. pen. (cu soluţia complementară prevăzută de art. 380 C. proc. pen.).

Soluţia desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă a fost prevăzută de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi a avut în vedere, expres şi limitativ, următoarele ipoteze:

- judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

- când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta Curte a constatat că textul actual al art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a fost configurat prin art. I pct. 174 din Legea nr. 356/2006.

Indicaţiile Curţii de Apel referitoare la completarea probatoriului de către instanţa de fond nu s-au încadrat în dispoziţiile textului legal actual (care nu a mai menţinut ipoteza „prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei").

În cazul în care instanţa de apel a apreciat ca necesară completarea probatoriului cu probe noi ori readministrarea unor probe administrate de instanţa de fond, aceasta are ea însăşi obligaţia de a le administra [art. 377 alin. (2), art. 378 alin. (1) C. proc. pen.], iar nu posibilitatea de a trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă cu această motivare.

Ori, în concret, această posibilitate a fost exclusă mai ales că, din încheierea de dezbateri şi amânare a cauzei, nu a rezultat că procurorul ori părţile ar fi solicitat completarea probatoriului cu probe noi ori readministrarea unor probe administrate de instanţa de fond.

Nici consideraţiile referitoare la pretinsa ignorare a prezenţei inculpatului la dezbateri, pretinsa posibilitate a apariţiei riscului ca prima instanţă „să-şi formeze un obicei din a eluda dispoziţiile legale în materie", pretinsa neefectuare a unui „minim de demersuri pentru a-i fi asigurată prezenţa" inculpatului şi pretinsa lipsire de un grad de jurisdicţie nu se circumscriu textelor legale invocate în decizie.

Chiar instanţa de apel a menţionat expres că, după punerea în libertate a inculpatului (la data de 01 decembrie 2008), acesta a fost prezent la 8 termene de judecată, însă la ultimele 3 termene de judecată nu s-a mai prezentat.

Din actele şi lucrările dosarului instanţei de fond a rezultat că cercetarea judecătorească a fost efectuată aproape în întregime în prezenţa inculpatului, şi mai ales că, pe parcursul întregii cercetări judecătoreşti a fost prezent apărătorul ales al inculpatului care, conform legii, a exercitat drepturile procesuale ale inculpatului. De asemenea, la cererea apărătorului ales, instanţa de fond a amânat pronunţarea sentinţei pentru a depune concluzii scrise.

În condiţiile în care inculpatul major, după punerea în libertate prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28 noiembrie 2008, chiar la înregistrarea dosarului pe rolul instanţei de fond, a participat ulterior la 8 termene de judecată, după care a lipsit de la următoarele 3 termene de judecată a rezultat că:

- acesta a avut cunoştinţă de judecarea cauzei sale în primă instanţă, chiar participând la unele dintre termenele de judecată;

- conform art. 291 alin. (3) C. proc. pen. a luat termenul in cunoştinţă;

- nu a apărut niciun caz de „întrerupere a termenului luat în cunoştinţă" (de natură legală ori jurisprudenţială);

- acesta nu a invocat o imposibilitate de prezentare la judecata în fond, nici la prima instanţă şi nici ca o critică la dezbaterile în apel (de altfel, acesta lipsind nu la un termen, ci de la 3 termene de judecată);

Legea română a permis desfăşurarea dezbaterilor şi chiar judecarea în lipsă a inculpatului, dacă există dovada legalei citări şi, respectiv, dacă nu sunt incidente alte dispoziţii legale ori situaţii faptice care - normativ ori jurisprudenţial - impun prezenţa acestuia la judecată [art. 291 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.].

Prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009 de modificare a deciziilor-cadru 2002/584/ JAI, 2005/2 14/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI şi 2008/947/JAI, au fost definite temeiurilor comune care să permită autorităţii de executare să execute Decizia în pofida absenţei persoanei în cauză de la proces, respectându-se pe deplin dreptul persoanei la apărare.

Dispoziţiile acestei decizii-cadru au stabilit condiţiile (alternative) în care nu ar trebui refuzată recunoaşterea şi executarea unei decizii pronunţate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană.

Astfel, potrivit acestei decizii-cadru recunoaşterea şi executarea unei decizii care a fost pronunţată în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană nu ar trebui refuzate în cazul în care aceasta din urmă a fost citată personal şi, prin urmare, informată cu privire la data şi locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunţată Decizia sau în cazul în care persoana în cauză a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data şi locul stabilite pentru respectivul proces, în aşa fel încât s-a determinat fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoştinţă de procesul stabilit. În acest context, s-a înţeles că persoana ar fi trebuit să primească informaţiile respective "în timp util", aceasta însemnând cu suficient de mult timp înainte pentru a-i permite persoanei să participe la proces şi să îşi exercite efectiv dreptul la apărare.

În conformitate cu această decizie-cadru, informarea persoanei cu privire la proces a trebuit să fie asigurată de fiecare stat membru în conformitate cu legislaţia naţională proprie, prin aceasta s-a înţeles că statul membru respectiv a trebuit să respecte cerinţele convenţiei respective. De asemenea, s-a menţionat că în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când s-a analizat dacă modul în care au fost furnizate informaţiile a fost suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la proces, o atenţie deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, şi eforturilor depuse de către persoana în cauză pentru a primi informaţiile ce i-au fost adresate.

În sfârşit, ca un argument „de lege ferenda", a fost cel potrivit căruia conform art. 460 alin. (2) din noul C. proc. pen. - care a pus de acord legislaţia României cu actele normative ale Uniunii Europene şi jurisprudenţa C.E.D.O. – a fost considerat persoană judecată în lipsă, inculpatul care:

a) nu a avut cunoştinţă de proces;

b) deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte a constatat că nu este incident niciunul dintre cazurile care ar justifica soluţia instanţei de apel.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi art. 3851 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 182 din Legea nr. 356/2006) a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei penale nr. 9/MP din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, privind pe inculpatul C.M., a casat Decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea continuării judecăţii.

Potrivit art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal a trebuit să-şi reia cursul este încheierea din 11 februarie 2010 (încheierea din 11 martie 2010, făcând parte integrantă din Decizia care a fost casată prin prezenta decizie).

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, sub nr. 10757/118/2008 acordându-se, în urma repartizării aleatorii informatizate, la 23 septembrie 2010.

Curtea a apreciat necesar a efectua probatorii – audierea părţii vătămate P.M., a martorilor M.V., C.L., solicitarea relaţiilor de la INML – Mina Minovici Bucureşti cu privire la probabilitatea ca inculpatul să fie autorul raportului sexual reclamat de partea vătămată.

În urma administrării probatoriului evocat, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza deciziei penale nr. 15/MP din 9 septembrie 2011, a admis apelul declarat de inculpatul C.M. împotriva sentinţei penale nr. 429 din 12 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanţa, a desfiinţat hotărârea atacată şi, rejudecând, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. – pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., înlăturând dispoziţiile instanţei de fond cu privire la condiţiile acestuia şi obligarea la plata daunelor morale. Prin aceeaşi decizie au fost menţinute dispoziţiile sentinţei atacate, care nu contravin, menţinându-se măsura obligării de a nu părăsi ţara dispusă prin Decizia nr. 76 din 1 decembrie 2008 a Curţii de Apel.

Cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului.

În acest sens s-au reţinut următoarele:

Potrivit art. 63 C. proc. pen., s-a constituit probă orice element de fapt care a servit la constatarea existenţei infracţiunii, la identificarea autorului şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, iar probele nu au avut o valoare dinainte stabilită.

Inculpatul nu a recunoscut că este autorul faptei, atitudine procesuală pe care a menţinut-o în tot cursul procesului penal.

Cu excepţia martorei C.D., care a precizat că „a văzut când inculpatul a acostat-o pe partea vătămată la fântână, trăgând-o de mână şi aplicându-i o palmă după care nu a mai observat ce s-a întâmplat, nu a văzut dacă părţile s-au deplasat la locuinţa rudei sale C.V., abia după 30 min., revenind partea vătămată a susţinut că a fost violată, fiind sumar îmbrăcată", ceilalţi martori audiaţi în cauză G.I., C.E., M.I., C.V., P.D., N.B., M.V., B.T. şi B.M. nu au perceput direct elemente esenţiale legate de existenţa faptei, dar nici împrejurări care indirect să susţină acuzarea-întâlnirea părţilor, deplasarea forţată la locuinţa martorului, fuga părţii vătămate din casa acestuia ori plecarea inculpatului din acelaşi imobil (sosit să doarmă în locuinţa lui C.V. unde a şi fost găsit de poliţie, martorul M.V. a arătat că nu l-a găsit pe inculpat).

Pe de altă parte şi probele ştiinţifice au condus la o asemenea concluzie cu privire la realitatea declaraţiilor părţii vătămate.

Astfel, din raportul de constatare medico-legală întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanţa, a rezultat că partea vătămată prezintă o deflorare veche a cărei dată nu poate fi stabilită; au fost recoltate şi probe pentru reacţia Florance, PSA şi lamă, iar examinarea efectuată nu a identificat spermatozoizi în frotiul secreţiei vaginale.

Cu prilejul cercetării la faţa locului, lucrătorii de poliţie şi tehnicianul criminalist au prelevat probe biologice (fire de păr, spermă) în vederea expertizării din punct de vedere bio-criminalistic, conform dovezilor din dosarulul de urmărire penală. Examinarea bio-criminalistică nu a evidenţiat urme biologice aparţinând inculpatului (conform raportului de expertiză nr. 757926 din 07 noiembrie 2008 întocmit de Serviciul de Biocriminalistică din cadrul Institutului de Criminalistică Bucureşti, IGPR).

Potrivit raportului de expertiză medico-legală, examen ADN întocmit de comisia din cadrul INML „Mina Minovici" Bucureşti nr. A15/13838/2010, s-a opinat că „la nivelul corpurilor delicte analizate nu s-au detectat urme provenind de la suspectul C.M., au fost evidenţiate urme de spermă şi fire de păr de origine pubiană pe cuvertura verde pe care s-a reclamat comiterea violului şi pe chilotul roz ridicat de la faţa locului, toate aparţinând unui bărbat necunoscut (denumit generic B1), altul decât suspectul C.M.

În condiţiile în care urmele biologice s-au găsit şi pe obiectele de îmbrăcăminte ale părţii vătămate, între aceste urme au fost şi fire de păr, nu a putut fi primită motivarea referitoare la „absenţa ejaculării", mai ales că, audiată la tribunal, partea vătămată P.M. şi-a nuanţat declaraţia şi a arătat că „nu este sigură dacă inculpatul a ejaculat". Ori, faţă de declaraţiile acesteia referitoare la întreţinerea unor relaţii sexuale în urmă cu 2-3 luni, explicaţia logică a urmelor biologice pe lenjeria sa ridicate cu ocazia cercetărilor efectuate de poliţişti este că partea vătămată a întreţinut un raport sexual la acea dată, dar autorul nu este inculpatul ci un alt bărbat a cărui identitate partea vătămate nu a dorit să fie cunoscută, iar organele de urmărire penală nu au încercat să o afle (concluzia specialiştilor legişti este fermă „pentru identificarea persoanelor necunoscute de sex masculin B1 şi B2 evidenţiate la nivelul probelor judiciare investigate a fost necesară prelevarea şi analizarea unor probe biologice de referinţă de la alte persoane suspecte a fi implicate în eveniment, dar şi de la proprietarul locuinţei"; în ceea ce l-a privit pe cel din urmă-martorul C.V., proprietarul locuinţei, a fost mai greu deoarece a decedat).

În acest context, încercările inculpatului de a o convinge personal sau prin intermediul rudelor pe partea vătămată să relateze adevărul nu a pus sub semnul îndoielii veridicitatea atitudinii sale constante de nerecunoaştere a faptei mai ales că are un intelect şi un nivel de instruire redus, fiind încadrat în gradul de handicap psihic „accentuat 2" conform certificatului nr. 2341 din 22 iulie 2010 al Comisiei de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap; toţi martorii au revenit asupra „presupuselor ameninţări exercitate asupra părţii vătămate în scopul retragerii acuzaţiei de viol" şi afirmaţiile acestora sunt susţinute de declaraţiile martorilor B.T., G.I., B.M. care au arătat că inculpatul nu are un comportament violent în localitate.

În consecinţă, niciuna dintre probele administrate în cauză şi nici în ansamblul lor nu au condus la convingerea că inculpatul a fost autorul faptei.

Prin urmare, apelul formulat de inculpat a fost fondat, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a fi admis, s-a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)–art. 10 lit. c) C. proc. pen., inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen.

Cum Decizia Curţii nu a fost definitivă, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, s-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.M.

5. Şi împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea depusă în scris la dosarul cauzei se arată că este incident cazul de casare reglementat de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în împrejurarea în care instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare a inculpatului C.M. – în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. – pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. şi ped. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.

În acest sens se susţine de către procuror că are valoare de probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei infracţiunii, la identificarea autorului, la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, iar probele nu au valoarea dinainte stabilită, aprecierea lor făcându-se în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Instanţa de apel a administrat o probă – nepertinentă, neconcludentă şi neutilă cauzei, în opinia procurorului – şi în raport de concluziile formulate, a înlăturat în mod nejustificat celelalte mijloace de probă administrate în ambele faze procesuale la instanţa fondului, conchizând în mod eronat că niciuna dintre acestea şi nici în ansamblul lor nu conduc la convingerea că inculpatul este autorul infracţiunii deduse judecăţii.

Aspectul că inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, atitudine procesuală constant manifestată de acesta de-a lungul procesului penal, nu constituie, potrivit procurorului, un element probatoriu de luat în seamă în condiţiile în care simpla negare se află în evidentă contradicţie cu mijloacele de probă administrate, cu atât mai mult cu cât inculpatul, în apărarea sa, a prezentat versiuni diferite, în raport cu declaraţiile părţii vătămate care a avut o poziţie unitară pe parcursul procedurii judiciare.

În mod incorect instanţa de prim control judiciar a interpretat declaraţiile părţii vătămate ca nefondate şi în contradicţie cu concluziile raportului de expertiză bio-criminalistică din 7 noiembrie 2008, probele cauzei relevând modul agresiv în care inculpatul acostase partea vătămată, precum şi comportamentul violent al acestuia la momentul împotrivirii victimei, dar şi manifestarea ulterioară a inculpatului în sensul convingerii acesteia de a-şi schimba declaraţiile în urma promisiunii de căsătorie.

Se mai invocă în sprijinul criticilor avansate faptul că raportul de expertiză medico-legală, examen ADN, prin concluziile sale nu duce în mod indubitabil la aprecierea că inculpatul nu este autorul faptei şi nu vine în contradicţie cu cele ale raportului de expertiză nr. 757926 din 7 noiembrie 2008, efectuat de Institutul de Criminalistică şi cu declaraţiile părţii vătămate, privind întreruperea actului sexual fără a se produce ejacularea.

Pe de altă parte, se arată că şi în împrejurarea în care inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, iar concluziile raportului de expertiză medico–legală, examen ADN întocmit de Comisia din cadrul INML „Mina Minovici" Bucureşti au fost în sensul că „la nivelul corpurilor delicte analizate nu s-au detaliat urme provenind de inculpat probele cauzei determină, coroborat, concluzia că inculpatul a comis infracţiunea de viol asupra părţii vătămate P.M. la data de 2 august 2008.

În fine, un ultim argument, în viziunea procurorului, în sensul celui solicitat, îl constituie faptul că deşi instanţa de apel a constatat că inculpatul nu este autorul faptei, i-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara ceea ce presupune subzistenţa unor probe şi indicii temeinice în sensul art. 1451 - art. 143 C. proc. pen.

În cadrul dezbaterilor, procurorul a invocat suplimentar cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., susţinând că instanţa de apel şi-a depăşit limitele propriei sesizări în condiţiile în care, într-o manieră nelegală, a soluţionat în două rânduri apelul cu care fusese învestit de către inculpat.

Se arată, din această perspectivă, că prin Decizia penală nr. 9 din 12 martie 2010, instanţa de prim control judiciar a admis apelul şi a dispus rejudecarea cauzei, soluţie legală. Prin Decizia penală nr. 15 din 9 septembrie 2011, decizie recurată cu prezenta cauză, s-a admis din nou apelul, s-a desfiinţat sentinţa atacată şi s-a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Conform art. 384 C. proc. pen., judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel se desfăşoară, potrivit dispoziţiilor de la judecata de fond, astfel încât, instanţa de apel după ce a admis iniţial apelul şi a dispus administrarea de probe, se impunea a pronunţa în aceeaşi compunere o soluţie în fond privind rezolvarea acţiunii penale fără a mai putea însă soluţiona încă o dată aceeaşi cale de atac.

Procurorul apreciază că procedându-se într-o asemenea manieră, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile privind sesizarea care s-a produs prin Decizia nr. 9 din 12 martie 2010, prin care instanţa admisese apelul.

Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, a criticilor de nelegalitate şi netemeinicie aduse, dar şi în conformitate cu disp. art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, expune:

Referitor la pretinsa incidenţă în cauză a cazului de casare reglementat în art. 3859 pct. 2 C. proc. pen. – analizat în mod prioritar - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit susţinerilor procurorului, instanţa de prim control judiciar şi-ar fi depăşit limitele propriei sesizări, soluţionând în două rânduri apelul cu care fusese învestită de către inculpat.

Observând actele procesuale şi procedurale întocmite în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel, anume Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, a pronunţat două decizii – Decizia nr. 9/MP din 12 martie 2010 şi, respectiv Decizia nr. 15 (MP din 9 septembrie 2011, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie).

Astfel, prin Decizia penală nr. 9/MP din 12 martie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 197 alin. (2) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul C.M. împotriva sentinţei penale nr. 429 din 12 noiembrie2009 a Tribunalului Constanţa, secţia penală, a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus rejudecarea cauzei de instanţa fondului.

Această primă decizie a instanţei de control judiciar a fost recurată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2467 din 22 iunie 2010, secţia penală, admiţând recursul, a casat Decizia penală atacată şi a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Constanţa pentru continuarea judecăţii.

În urma casării cu trimitere la instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat – după administrarea probatoriului stabilit - Decizia penală nr. 15/MP din 9 septembrie 2011, prin care Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în mod corect a procedat, anterior soluţionării acţiunii penale exercitate în cauză inculpatul C.M., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., la a se pronunţa cu privire la soluţia apreciată a se impune la judecata în apel, potrivit art. 379 C. proc. pen.

O asemenea obligaţie subzistă în sarcina instanţei de prim control judiciar, atâta vreme cât în urma soluţionării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva primei decizii a instanţei de apel se dispusese casarea acelei decizii, pe cale de consecinţă, fusese casată inclusiv dispoziţia prin care fusese admis apelul inculpatului.

În atare împrejurări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate primi critica procurorului cu privire la nerespectarea dispoziţiilor legale vizând sesizarea instanţei în cazul casării hotărârii de către instanţa de recurs cu trimiterea spre rejudecare, fiind evident că în cauză nu se poate susţine în mod fundamentat că prin cele două decizii pronunţate, instanţa de prim control judiciar ar fi soluţionat în două rânduri apelul în mod nelegal.

În acest sens, se impune aşadar a se observa că la data pronunţării deciziei nr. 15/MP din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 9/MP din 12 martie 2010, fusese casată integral, instanţa de apel având, de altfel obligaţia de a se pronunţa, cu privire la apelul pronunţat în cauză de inculpat.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică examinată de procuror în susţinerea motivelor de recurs, respectiv comiterea unei grave erori de fapt, potrivit art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În rezolvarea acţiunii penale exercitate împotriva inculpatului C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de viol asupra părţii vătămate P.M. – prev. şi ped. de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., constând în aceea că la data de 2 august 2008, prin constrângere fizică şi psihică (ameninţare), inculpatul ar fi întreţinut raport sexual cu minorul în vârstă de 14 ani, în locuinţa martorului C.V., din comuna O., jud. Constanţa - instanţele au ajuns la concluzii diametral opuse, dezlegând cauza prin condamnare, conform art. 345 alin. (2) C. proc. pen. (instanţa fondului), respectiv prin achitare, potrivit art. 345 alin. (3) C. proc. pen. - (instanţa de apel) - în împrejurarea în care s-a apreciat că nu inculpatul este autorul infracţiunii.

Astfel, dând o interpretare diferită probatoriului cauzei, declaraţiile părţilor, martorilor dar şi probelor cu caracter ştiinţific, instanţa de prim control judiciar a concluzionat că niciuna din probele administrate în cauză nu conduc la convingerea că inculpatul este autorul faptei.

Efectuând propriul demers analitic cu privire la întrunirea cerinţelor tragerii la răspundere penală a inculpatului pentru fapta ce a făcut obiectul judecăţii în raport cu situaţia de fapt ce se impune a fi reţinută, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, expune:

Pentru a afla adevărul şi a face o corectă aplicare a legii penale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au obligaţia de a aprecia probele în mod complet şi just, conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen. Prin urmare nu trebuie omisă de la apreciere niciuna din probele administrate, iar aprecierea fiecărei probe trebuie astfel efectuate încât convingerea formulată să corespundă adevărului.

În vederea unei complete şi juste aprecieri a probelor, se impune ca autorităţile judiciare să lege operaţiunea de apreciere de alte operaţiuni specifice, cum sunt verificarea şi administrarea de noi probe, prin care să se înlăture eventualele contradicţii ce există între probe, îndoieli, ce se pot ivi pentru a se ajunge în final la certitudine.

Evaluarea completă şi justă a probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză minuţioasă a materialului probator şi apoi pe o sinteză raţională a evaluărilor făcute pe examinarea probelor în ansamblul lor.

Analiza probelor impune examinarea fiecărui element probator în parte, pentru a elimina tot ce nu are legătură cu cauza, tot ce este vag şi nesigur.

Pe de altă parte, nu este admis ca în cadrul operaţiunii de sinteză să se înlăture în mod arbitrar unele probe numai din cauza unor contradicţii cu alte probe, ci este absolut necesară o verificare completă, serioasă şi obiectivă, care să stabilească motivat, de ce unele probe nu se încadrează în ansamblul probator administrat.

Din perspectiva unor asemenea cerinţe, privind aprecierea probelor ce au caracter obligatoriu şi au menirea de a asigura constatarea probelor şi a împrejurărilor de fapt, în mod corect şi complet şi de a afla adevărul în cauză, în raport cu măsura în care probele din prezenta cauză conturează încrederea că sunt în concordanţă cu adevărul, dar şi cu obligaţia în sarcina organelor jurisdicţionale de a dovedi temeinicia împrejurării ce formează obiectul probatoriului – omus probandi- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că instanţa de apel a concluzionat, fundamentat, că în urma finalizării operaţiunii de sinteză, nu s-a conturat certitudinea cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpat.

Astfel, instanţa de prim control judiciar, examinând probele în ansamblul lor, continuând probaţiunea şi procedând la o verificare completă, serioasă şi obiectivă nu a putut statua cu valoare de certitudine împrejurările în care partea vătămată P.M. ar fi fost agresată sexual de către inculpatul C.M.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că atât declaraţiile martorilor audiaţi în cauză – C.C., G.I., C.E., M.I., C.V., P.D., N.B., M.V., B.T., B.M., cât şi probele ştiinţifice nu au permis instanţei, concluzia că susţinerile părţii vătămate, de altfel contradictorii ele însele – corespund realităţii ori se reflectă în probatoriul cauzei.

În baza propriului examen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că în declaraţia luată părţii vătămate în faza de urmărire penală, la data de 26 noiembrie 2008, aceasta arată că la 2 august 2008, în jurul orelor 20.30, în timp ce se afla împreună cu prietena sa, martora C.D., pe strada principală din comuna O., a fost acostată de către inculpat, care a luat-o de gât, a tras-o spre el, spunându-i că nu va scăpa de el, întrucât doreşte să întreţină raport sexual cu ea.

A mai relatat minora P.M. că, deşi martora C.D. a insistat ca inculpatul s-o lase în pace, datorită atitudinii verbale agresive manifestate de C.M. şi la adresa martorei, aceasta de teamă a plecat şi a lăsat-o cu inculpatul, care ţinea partea vătămată de mână pentru a nu e îndepărta.

În asemenea împrejurări, urmare a insistenţelor inculpatului şi cunoscând că acesta are un comportament violent, provocând adeseori scandaluri în comunitate, partea vătămată l-a urmat pe inculpat, sperând, conform propriilor declaraţii că va întâlni în drum pe cineva căruia să-i ceară ajutorul.

Din cele relatate de partea vătămată, organele de urmărire penală, la scurt timp, după evenimentul astfel descris în cuprinsul actului de inculpare, a mai reieşit că după parcurgerea a 100 m în compania inculpatului, au întâlnit pe martorul C.V., pe care minora l-ar fi informat cu privire la atitudinea inculpatului şi chiar l-ar fi rugat să-l determine pe inculpat s-o lase în pace, însă C.V. ar fi manifestat, de fapt, înţelegere pentru intenţiile inculpatului, şi i-ar fi permis acestuia să meargă cu partea vătămată în locuinţa sa, ceea ce s-a şi concretizat.

Ajunsă în locuinţa martorului C.V., împotriva voinţei sale, partea vătămată ar fi fost dezbrăcată de inculpat, trântită în pat, iar prin constrângere fizică şi psihică (ameninţare cu moartea), inculpatul şi-ar fi introdus penisul în vaginul său – potrivit propriilor declaraţii ale părţii vătămate -, însă urmare a stării de temere, a senzaţiei de a urina – partea vătămată l-ar fi rugat pe inculpat să întrerupă actul sexual, lucru pe care acesta l-a făcut, împrejurare în care minora, dezbrăcată, parţial, purtând doar un maiou, a ieşit afară, ajungând la locuinţa surorii sale, aflat la o distanţă, de circa 400 m, alegând, un traseu ocolitor, pentru a nu fi observată, în starea în care se afla, de vreo persoană.

Acestea sunt aspectele pe care partea vătămată le-a susţinut în faza de urmărire penală cu privire la modalitatea de săvârşire a infracţiunii, relevant fiind şi elementul precizat de aceasta vizând faptul că inculpatul C.M. nu a ejaculat în timpul actului sexual, deoarece i-a cerut s-o lase să meargă afară pentru a-şi satisface necesităţile fiziologice.

În acest sens, partea vătămată îşi explică cum a fost posibil ca la expertiza ADN să nu fie identificat lichid spermatic provenind de la inculpat, însă subliniază, totodată că, deşi inculpatul era sub influenţa băuturilor alcoolice, a avut erecţie, aspect constatat de minoră în cunoştinţă de cauză, întrucât – arată aceasta, are un prieten cu care întreţine raporturi sexuale şi ştie ce înseamnă acest lucru.

Audiată în faţa primei instanţe, în şedinţa publică din 23 martie 2009, minora parte vătămată P.M. şi-a nuanţat, pe alocuri cele susţinute iniţial. Astfel, a declarat instanţei, că de la cişmea (locul în care a întâlnit-o inculpatul) şi până la locuinţa martorului C.V. pe un parcurs de 150 m, nu a ţipat şi nu a cerut ajutorul, urmare a stării de temere create de ameninţările inculpatului. În legătură cu derularea agresiunii sexuale, partea vătămată a revenit şi a arătat că nu este sigură dacă inculpatul a ejaculat ori nu, dar a mai precizat că la momentul la care inculpatul a dezbrăcat-o, a făcut aceasta într-un mod brutal, fără însă a o agresa fizic.

Referitor la un alt aspect, deopotrivă relevant în cauză, anume acela al conduitei martorului C.V. (unchiul numitei C.D., prietena părţii vătămate şi cea care a însoţit-o în acea zi), parte vătămată a făcut declaraţii nuanţate.

Deşi iniţial, în faţa primei instanţe, partea vătămată susţine că în dimineaţa zilei de 3 august 2008, (deci a doua zi după data săvârşirii infracţiunii), la domiciliul său a venit inculpatul însoţit de martorul C.V. care i-au cerut să-şi retragă plângerea penală, oferindu-i în schimb 200.000 RON acelei, sens în care ambii au ameninţat-o că în cazul refuzului o vor omorî, în cuprinsul aceleiaşi declaraţii, minora parte vătămată revine şi arată că de fapt, martorul C.V. nu a ameninţat-o, ci doar i-a cerut să retragă plângerea spunându-i însă, că altfel, o să vadă ce o să păţească.

Evaluând în baza propriului examen şi celelalte probe ale cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată:

Singura martoră care relatează momentul în care inculpatul a acostat pe partea vătămată la fântână este C.D. Cele întâmplate ulterior, respectiv deplasarea inculpatului şi a părţii vătămate la locuinţa numitului C.V. (în prezent decedat), precum şi cele petrecute în acel imobil nu au mai fost percepute, prin propriile simţuri de către martoră, informaţiile fiind aduse la cunoştinţa acesteia de partea vătămate.

Ceea ce a mai constatat martora în mod direct a fost sosirea părţii vătămate la locuinţa surorii sale, după consumarea agresiunii sexuale, ocazie cu care minora le-a povestit, surorii sale şi martorei C.D. cele întâmplate, împrejurare în care martora a putut observa că aceasta era sumar îmbrăcată.

În registrul probelor, în acelaşi sens se înscriu şi declaraţiile martorilor G.I., C.E., M.I., C.V., P.D., N.B., M.V., B.T. şi B.M., aceştia nefiind în măsură a furniza organelor judiciare informaţii, în urma celor percepute în mod direct, nemijlocit, referitor la derularea evenimentelor din acea zi, şi, totodată, neputând oferi, informaţii, chiar constatate indirect, care să susţină acuzarea în elementele sale esenţiale legate de existenţa faptei.

Cu alte cuvinte, astfel cum instanţa de prim control judiciar a reţinut, aspecte, precum modul în care a decurs întâlnirea părţilor, conduita pretins violentă a inculpatului în a determina partea vătămată să-l urmeze la locuinţa martorului C.V., fuga părţii vătămate din imobilul în care s-ar fi consumat infracţiunea de viol comisă de inculpat – nu au putut fi conturate cu claritate în fundamentarea acuzaţiei prin probele cauzei, probe care au fost administrate în mod complet.

În mod neîndoielnic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate omite de la aprecierea probelor pe cele cu caracter ştiinţific, probe care în ansamblul probator al cauzei ridică serioase semne de întrebare cu privire la realitatea susţinerilor părţii vătămate.

Revenind, însă la declaraţiile martorilor, se poate constata că în urma operaţiunii de sinteză în cadrul aprecierii lor, nu formează convingerea că inculpatul C.M. a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Spre ilustrare, martorul G.I. declară că inculpatul a ameninţat-o pe martora C.D., cu acte de violenţă, pentru că a anunţat organele de urmărire penală, martorul C.E., unchiul inculpatului a arătat că a rugat partea vătămată să-l ierte pe inculpat şi i-a făcut cunoscut acesteia că inculpatul este dispus să se căsătorească cu ea şi să-i dea o sumă de bani pentru a-şi retrage plângerea penală, însă precizează că a purtat discuţia cu minora din proprie iniţiativă. În acelaşi sens sunt declaraţiile martorilor M.V. şi C.V.

Asemenea declaraţii ce evidenţiază eventualele demersuri ale inculpatului de a o convinge, prin intermediul altor persoane, pe partea vătămată în a-şi retrage plângerea nu pot echivala cu existenţa unor probe certe de vinovăţie a inculpatului, care pe parcursul întregului proces penal a manifestat o atitudine consecventă de nerecunoaştere a acuzaţiilor.

Din această perspectivă, nu este de omis faptul că inculpatul are un intelect şi un nivel de instruire redus, fiind încadrat în grad de handicap psihic „accentuat" (certificat nr. 2341 din 22 iulie 2010 al Comisiei de Evaluare a Persoanei Adulte cu Handicap), precum şi aspectul deloc de neglijat că toţi martorii cauzei, au revenit asupra pretinselor ameninţări exercitate asupra părţii vătămate în scopul retragerii acuzaţiei de viol.

Pe de altă parte, semnificativă este declaraţia martorului C.V. din data de 3 august 2008, în faţa organelor de urmărire penală când arată că la data evenimentelor inculpatului ţinea de gât pe partea vătămată, fără a face precizări, însă, cu privire la o eventuală conduită agresivă a inculpatului.

În fine, de luat în seamă este şi raportul de evaluare psihologică a părţii vătămate efectuat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanţa, din care reiese că minora este confuză, vulnerabilă, uşor de influenţat, prezentând o aparentă disponibilitate sexuală, instabilitate psiho-afectivă, asumându-şi comportamente de risc.

În raport cu probele ştiinţifice administrate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că din raportul de constatare medico–legală întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanţa, rezultă că partea vătămată minoră prezintă o deflorare veche a cărei dată nu poate fi stabilită, examinarea efectuată neidentificând spermatozoizi în frotiul secreţiei vaginale.

Cercetarea la faţa locului, prin prevalarea de probe biologice, fire păr, spermă şi expertizarea lor biocriminalistică nu a evidenţiat urme biologice aparţinând inculpatului, astfel cum a reieşit din raportul de expertiză nr. 757926 din 7 noiembrie 2008, întocmit de Serviciul de Biocriminalistică din cadrul Institutului de Criminalistică Bucureşti.

În fine, raportul de expertiză medico–legală, examen ADN întocmit de comisia din cadrul INML „Mina Minovici" Bucureşti nr. A15/13838/2010 a concluzionat că la nivelul corpurilor delicte analizate nu s-au detectat urme provenind de la inculpatul C.M., fiind însă evidenţiate urme de spermă şi fire de păr de origine pubiană pe cuvertura verde pe care s-a reclamat comiterea violului şi pe chilotul roz ridicat de la faţa locului, toate aparţinând însă unui bărbat necunoscut, altul decât suspectul cauzei.

În mod corect a interpretat instanţa de prim control judiciar concluzia ştiinţifică, arătând că în raport şi cu declaraţiile oscilante ale părţii vătămate cu privire la aspectul ejaculării în timpul actului sexual pretins avut cu inculpatul este de necontestat că partea vătămată a întreţinut un raport sexual la acea dată, însă autorul nu este inculpatul, ci un alt bărbat rămas neidentificat.

Este de ştiut că prezumţia de nevinovăţie, în legătură cu regimul probator, trebuie înţeleasă că o regulă de reglementare a sarcinii probaţiunii, ca o reală garanţie împotriva erorilor judiciare.

Dintr-o asemenea perspectivă se impune ca organul de urmărire penală, pentru a trage concluzii cu privire la vinovăţia inculpatului, să strângă probele din care să-şi poată forma convingerea că acesta este vinovat, iar instanţa de judecată să nu poată confirma vinovăţia inculpatului decât după ce a constatat cu certitudine, din probele administrate că acesta este vinovat de comiterea infracţiunii pentru care este judecat.

Ca o cerinţă a principiului prezumţiei de nevinovăţie, care nu poate fi răsturnată decât prin probe certe de vinovăţie se înscriu şi regula, potrivit căreia, îndoiala profită inculpatului (in dubio pro reo).

Ori, în prezenta cauză, probele administrate în mod complet – cu privire la vinovăţia inculpatului C.M. sunt nesigure şi contradictorii, creează o puternică şi raţională îndoială cu privire la veridicitatea acuzaţiilor, împrejurare în care instanţa nu poate trage altă concluzie în îndoială decât aceea afirmată de prezumţia legală de nevinovăţie.

Această regulă operează pe deplin în speţa de faţă, întrucât organul jurisdicţional a depus eforturile necesare pentru a se ajunge la certitudine, însă îndoiala a persistat, neexistând aşadar certitudine.

Prezumţia de nevinovăţie nu poate fi înlăturată decât prin certitudinea dovedită a vinovăţiei inculpatului. Dacă această certitudine nu există, prezumţia de nevinovăţie funcţionează şi este completată prin principiul că orice îndoială este în favoarea inculpatului.

În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei penale nr. 15/MP din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat C.M., se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei penale nr. 15/MP din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat C.M., se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 17/2012. Penal. Menţinere măsură de...  ICCJ. Decizia nr. 1685/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1692/2012. Penal