ICCJ. Decizia nr. 1799/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1799/2012
Dosar nr.3920/1/2012
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asuprea recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin încheierea din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 703/44/2011, învestită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a dispus, menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor: B.S., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 68 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul Galaţi, în Dosarul nr. 3245/121/2009, B.I., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 64 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul Galaţi, în Dosarul nr. 3245/121/2009, M.J., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 70 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul Galaţi, în Dosarul nr. 3245/121/2009, P.D., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 62 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul Galaţi, în Dosarul nr. 3245/121/2009, P.Ş.C., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 63 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul Galaţi, în Dosarul nr. 3245/121/2009, R.V., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 103/U din 16 septembrie 2009 de către Tribunalul Galaţi, în Dosarul nr. 4869/121/2009 şi V.A., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 67 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul Galaţi, în Dosarul nr. 3245/121/2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa, în esenţă, a reţinut că menţinerea măsura arestării preventive faţă de cei 7 inculpaţi se impune, cu atât mai mult cu cât temeiurile care au determinat-o nu au suferit modificări, iar apelanţii inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse rezultante constând în închisoare în regim de detenţie (inculpaţii B.S., R.V., P.Ş.C. la câte 18 ani şi 10 luni închisoare, inculpatul P.D. la 17 ani şi 9 luni închisoare, inculpatul B.I. la 16 ani şi 6 luni închisoare, inculpatul V.A. la 15 ani şi 4 luni închisoare şi inculpatul M.J. la 13 ani închisoare).
Mai mult a reţinut că menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor este justificată şi din perspectiva art. 5 parag. 3 lit. a) din Convenţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, şi nu din perspectiva art. 5 parag. 3 lit. c) din Convenţie, aspect faţă de care se justifică menţinerea în continuare a stării de arest preventiv a inculpaţilor, fiind îndeplinit astfel şi scopul măsurii arestării preventive prev. de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (a se vedea şi Hotărârea CEDO în cauza A. împotriva Austriei).
În ceea ce priveşte cererea inculpaţilor de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea de Apel a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 139 alin. (1) C. proc. pen. faţă de circumstanţele cauzei, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpaţi şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiilor penale formulate împotriva acestora (constituirea şi sprijinirea unui grup infracţional organizat, având drept scop comiterea de înşelăciuni prin emiterea de file CEC fără acoperire în scopul obţinerii de foloase materiale injuste, urmarea produsă - un prejudiciu într-un cuantum deosebit de ridicat, respectiv 1.698.688,17 RON) şi cu scopul urmărit, astfel că apreciază că cererile inculpaţilor de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive nu sunt întemeiate.
Mai mult, s-a reţinut că măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii până la rămânerea definitivă a hotărârii, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii de infracţiuni, confirmate la instanţa de fond şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, de la data arestării trecând aproape 3 ani de zile, timp în care cauza a parcurs faza urmăririi penale, precum şi judecata în faţa instanţei de fond şi judecata în apel până la strămutarea cauzei.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpaţii B.S., B.I., M.J., P.D., R.V., P.Ş.C. şi V.A., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate, iar în subsidiar, inculpaţii M.J., P.D. au solicitat, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a acestora se menţin fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care au fost arestaţi şi ulterior trimişi în judecată.
Referitor la dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că şi acestea sunt întrunite, în sensul că infracţiunile de săvârşirea cărora sunt acuzaţi recurenţii inculpaţi (pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. sunt sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudenţa C.E.D.O. în special cu referire la unele cauze împotriva Franţei (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpaţilor în stare de libertate pentru infracţiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârşirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligenţele sporite cu care au acţionat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în faţa instanţei de apel.
C.E.D.O. stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
În Hotărârea Murray v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii care ar stabili o latură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. În consecinţă, nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.
Prin hotărârea Calejja v. Malta, Înalta Curte a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză - menţionat prin sentinţa penală nr. 297 din 8 aprilie 2011, de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fî menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaţilor fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
În consecinţă în baza disp. art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor şi va menţine starea de arest preventiv a acestora.
Pe cale de consecinţă, constatând că, măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale şi că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondate, cererile inculpaţilor de revocare, a măsurii arestării preventive respectiv cererile inculpaţilor M.J., P.D., invocate în subsidiar, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de inculpaţii B.S., B.I., M.J., P.D., R.V., P.Ş.C. şi V.A.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.S., B.I., M.J., P.D., R.V., P.Ş.C. şi V.A. împotriva încheierii din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 703/44/2011.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1800/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1797/2012. Penal → |
|---|
