ICCJ. Decizia nr. 2030/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2030 /2012
Dosar nr. 4292/1/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: prin încheierea din 01 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 10041/105/2011, în baza art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului C.A.M., deţinut la Penitenciarul Mărgineni şi s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 132 din data de 13 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, inculpatul C.A.M., deţinut la Penitenciarul Mărgineni, a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prev. şi ped. de art. 174 rap. la art. 175 lit. i) C. pen.
În temeiul art. 71 C. pen., i s-a aplicat acestuia şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei.
Conform art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive, iar în baza disp. art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 17 octombrie 2011 la zi.
În latură civilă, admiţându-se în parte acţiunea civilă, potrivit disp. art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ., s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând daune morale, către partea civilă E.L. împotriva sentinţei penale nr. 132 din 13 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova a declarat apel, în termen legal, inculpatul C.A.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 28 mai 2012, cu prim termen de judecată repartizat aleatoriu în data de 25 iunie 2012.
Având în vedere că ultima dată măsura arestării preventive luată faţă de inculpat a fost menţinută prin sentinţa penală nr. 132 din 13 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, iar termenul de fond, conform repartizării aleatorii a fost stabilit la data de 25 iunie 2012, s-a fixat prezentul termen intermediar pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei stării de arest, procedându-se conform dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., potrivit cu care, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive mai înainte de expirarea celor 60 de zile prevăzute de art. 160b alin. (1) din acelaşi cod, indiferent de faza de judecată.
În raport de aceste dispoziţii legale, examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel a reţinut că măsura arestării preventive a inculpatului C.A.M. s-a dispus prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 36 din 07 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, emiţându-se mandatul de arestare preventivă nr. 263/U/2011 din 07 octombrie 2011, cu respectarea disp. art. 1491 C. proc. pen. rap. la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constatându-se că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
S-a apreciat că pericolul concret pentru ordinea publică este concretizat prin modalitatea de comitere a faptei, gradul de pericol social deosebit de grav, valoarea socială lezată reprezentată de viaţa persoanei şi impactul negativ al acestei fapte în societate.
Totodată, a fost avută în vedere împrejurarea că menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpat este în concordanţă cu prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, potrivit căreia dreptul unei persoane la libertate şi siguranţă nu este încălcat în situaţia în care aceasta este deţinută legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa de 15 ani închisoare împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.A.M., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate. Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat. Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O..
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de fond, de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A.M. împotriva încheierii din 01 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 10041/105/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2031/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2027/2012. Penal → |
|---|
