ICCJ. Decizia nr. 2031/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2031 /2012
Dosar nr. 584/46/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin încheierea nr. 61/F din 01 iunie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 584/46/2012, în temeiul art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.S., aflat în Arestul I.P.J Argeş.
A fost obligat inculpatul la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul parţial al avocatului din oficiu urmând a se avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că la data de 24 mai 2012, inculpatul C.S. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, în motivarea acesteia arătând că o atare cerere este admisibilă şi, totodată, întemeiată, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune punerea sa în libertate. A menţionat că este cercetat în stare de arest pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la folosirea influenţei ori a autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine de sume de bani sau de foloase necuvenite prev. de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., iar nu şi pentru infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), infracţiune pentru care este pusă în mişcare acţiunea penală faţă de ceilalţi inculpaţi din această cauză.
A arătat că, în fapt, s-a reţinut că a sprijinit pe inculpatul C.G., precum şi pe învinuiţii B.G. şi P.A. să determine membrii revoluţionari din cadrul Asociaţiei „22 Decembrie Câmpulung-Muscel" să încheie contracte de reprezentare prin care, în schimbul unor sume de bani, asociaţia să se ocupe de preschimbarea certificatelor de revoluţionar în cadrul grupului organizat, constituit de inculpatul C.G., preşedintele Asociaţiei de Revoluţionari „22 decembrie 1989 Metrou România", secretar de stat, el având numai calitatea de executant ale ordinelor inculpatului C.G. şi, nicidecum, calitatea de iniţiator al grupului.
Inculpatul a mai susţinut că, deşi este acuzat pentru aceste infracţiuni, nu există date din care să rezulte că ar zădărnici desfăşurarea urmăririi penale, aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi sau prin alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă. în acest sens, a arătat că nu se poate reţine nicio atitudine necooperantă a sa, întrucât s-a prezentat la audieri, nu a ascuns probe care să fie descoperite ulterior, nu a avut un comportament care să determine eludarea adevărului, iar acuzarea se bazează pe probe ce au fost deja administrate, fiind vorba de interceptări ale convorbirilor telefonice - aşadar probe care există deja şi nu are cum să le altereze sau să le distrugă.
A mai arătat inculpatul că, deşi învinuirile care i se aduc par a fi grave, acestea nu sunt fapte de violenţă care să determine o anumită reacţie negativă din partea comunităţii şi care să determine menţinerea sa în continuare în stare de detenţie, precizând, totodată, că perioada lungă de timp în arest constituie un serios avertisment, astfel că va evita pe viitor alte conflicte cu legea penală, iar prin durata deja scursă, pericolul pentru ordinea publică s-a diminuat, ceea ce justifică şi din acest punct de vedere punerea sa în libertate, nemaisubzistând temeiurile iniţiale ale arestării preventive.
De asemenea, inculpatul a invocat şi circumstanţele sale personale, care pledează pentru liberarea provizorie, şi anume că este o persoană în vârstă - 61 de ani, nu are antecedente penale, are o situaţie financiară modestă, o sănătate precară, aşa cum rezultă chiar din actele medicale depuse la dosarul cauzei, ceea ce justifică şi din acest punct de vedere orientarea instanţei pentru punerea sa în libertate sub control judiciar.
Curtea de Apel Piteşti, examinând cererea de liberare provizorie formulată de inculpatul C.S., a constatat că întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu, aşa cum pretind dispoziţiile art. 1608 C. proc. pen.
Pe fond, la soluţionarea cererii, curtea de apel a reţinut că inculpatul C.S. a fost arestat începând cu data de 28 februarie 2012, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea influenţei ori autorităţii în scopul obţinerii pentru sine de bani sau de alte foloase necuvenite în formă continuată, prevăzută de art. 26 rap. la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, reţinându-se ca temei al arestării prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
În fapt, s-a reţinut că în anul 2009, inculpatul C.S., împreună cu învinuiţii B.G., P.A., P.V., C.V. şi inculpatul C.G., acesta din urmă în calitate de preşedinte al Asociaţiei de Revoluţionari „Decembrie 1989 Metrou România" şi de secretar de stat în cadrul Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, au constituit un grup infracţional organizat şi bine structurat, pe care inculpatul C.G. l-a condus în perioada 2009 - 2011, în scopul comiterii unor infracţiuni de corupţie şi de spălare de bani - infracţiunea de spălare de bani nu a fost reţinută în sarcina inculpatului C.S. - în vederea obţinerii de beneficii financiare. Urmare acestei activităţi infracţionale, inculpatul C.S. a sprijinit pe inculpatul C.G. şi pe inculpaţii B.G. şi P.A. să determine membrii revoluţionari din cadrul Asociaţiei „22 Decembrie 1989" Câmpulung Muscel să nu-şi rezolve problemele direct prin formularea unor cereri în nume propriu, ci numai prin intermediul acestei asociaţii.
Astfel, s-a reţinut că persoanele care trebuiau să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea nr. 341/2004 au fost determinate să încheie contracte de reprezentare, prin care s-au obligat ca după obţinerea drepturilor în baza acestei legi, să plătească asociaţiei reprezentată de inculpatul C.G. diverse sume de bani, obţinându-se în acest fel suma totală de 9.453.390 RON, din care 2.470.000 RON a fost virată în conturile personale ale inculpatului C.G., ulterior suma fiind transferată în conturile fiului său C.G.Ş.
Analizând cererea de liberare provizorie prin prisma textelor legale incidente, şi anume a prevederilor art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Curtea de Apel a reţinut că pot exista indicii sau date că inculpatul, dacă va fi pus în libertate, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin diverse modalităţi, având în vedere în acest sens comportamentul şi atitudinea inculpatului, aşa cum rezultă din transcrierea convorbirilor telefonice care, executând ordinele date de inculpatul C.G., încearcă să compromită, alături de acesta, activitatea organului de urmărire penală, a procurorului de caz, prin ameninţarea la adresa acestuia pentru a nu mai investiga în continuare cazul dedus anchetei penale.
Raportat la prevederile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., s-a reţinut că, deşi condiţia vizând natura infracţiunii şi limitele de pedeapsă este îndeplinită, trebuie avută în vedere facultatea instanţei de a acorda liberarea provizorie sub control judiciar şi nu obligativitatea admiterii, ţinându-se seama şi de Decizia în interesul legii nr. 17/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care precizează că acordarea liberării provizorii reprezintă o vocaţie şi nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, ceea ce presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârşire a faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana inculpatului.
Totodată, s-a reţinut că examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune verificarea prealabilă a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată sau prelungită.
Din această perspectivă, curtea de apel, analizând presupusele fapte ale inculpatului, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, coroborate şi cu alte date sau indicii temeinice, a reţinut gravitatea unor asemenea fapte ce generează corupţia, la care se poate adăuga, aşa cum s-a consacrat în jurisprudenţa naţională, cât şi europeană, şi reacţia comunităţii în situaţia în care inculpatul ar fi pus în libertate.
Tot altfel, a fost avută în vedere împrejurarea potrivit căreia C.E.D.O. admite că prin gravitatea deosebită a acuzaţiilor şi prin reacţia publicului la acestea, se justifică o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp - în cauză detenţia durând de circa 3 luni, astfel încât şi din această perspectivă, s-a considerat că nu se impune liberarea provizorie.
Cu privire la circumstanţele personale invocate de către inculpat, s-a apreciat că acestea nu pot fi prioritare, cel puţin la acel moment, pentru orientarea instanţei spre o altă măsură alternativă, neprivativă de libertate, ci restrictivă de libertate, cum este liberarea provizorie sub control judiciar, fiind avute în vedere şi prevederile art. 136 alin. (8) C. proc. pen.
Împotriva încheierii nr. 61/F din 01 iunie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 584/46/2012, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.S., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al art. anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda"), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefîind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen. să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date" conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice, ori în prezenta cauză au fost identificate astfel de date, aşa cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., Înalta Curte aprecieză - astfel cum a dispus şi instanţa de fond - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului C.S., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei.
Se reţine, de asemenea, că în ceea ce priveşte circumstanţele personale ale inculpatului, acestea au fost avute în vedere şi au fost analizate, însă nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S..
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S. împotriva încheierii nr. 61/F din 01 iunie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 584/46/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2032/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2030/2012. Penal → |
|---|
