ICCJ. Decizia nr. 2027/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2027/2012
Dosar nr.50144/3/2011
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin încheierea din 24 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 50144/3/2011 (832/2012), printre altele, în conformitate cu art. 3002 rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului I.C..
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că temeiurile de fapt şi de drept (prevăzute de art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.), avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia.
S-a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală sub nr. 33134/3/2011, a fost trimis în judecată, alături de un alt inculpat, în stare de arest preventiv, inculpatul I.C., pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare şi sprijinire a activităţii unui grup infracţional organizat, constituit în vederea săvârşirii infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc şi trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc, faptă prev. şi ped. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, faptă prev. şi ped. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, complicitate la tentativă la infracţiunea de trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc, faptă prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 13 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, corob. cu art. 20 C. pen., rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, totul cu aplic. art. 33 lit. a) şi b) C. pen.
În fapt, s-a reţinut, în esenţă, că în cursul anului 2007, cei doi inculpaţi au aderat la un grup infracţional organizat constituit în vederea săvârşirii infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc şi trafic internaţional de droguri de mare risc, nucleul acestuia, coordonat de numitul V.M.P.S. acţionând în America de Sud (Ecuador şi Columbia) şi apoi au sprijinit activitatea acestui grup. S-a mai reţinut că cei doi inculpati s-au ocupat de organizarea traficului de cocaină pe cale maritimă pe ruta Ecuador (Guayaquil) - România (portul Constanţa) prin identificarea unei societăţi comerciale din România (O.F. SRL) care să realizeze importuri de peşte congelat din Ecuador (de la SC P. SA), urmând ca în containerele cu peşte congelat să fie disimulate cantităţi importante de cocaină.
Prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 3148/3/2011, în temeiul art. 1491 si art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus luarea faţă de inculpatul I.C. a măsurii arestării preventive pe o durata de 29 de zile, de la 14 ianuarie 2011 până la 11 februarie 2011, inclusiv.
Măsura a fost pusă în executare, pe numele inculpatului I.C. fiind eliberat mandatul de arestare preventiva nr. 17/U.P. din 14 ianuarie 2011, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 3148/3/2011.
S-a reţinut că inculpatul a fost deja condamnat în prima instanţă, prin sentinţa penală nr. 42 din 20 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, la pedeapsa de 13 ani şi 6 luni închisoare, hotărâre care a fost atacată cu apel de către inculpat.
Curtea de Apel Bucureşti, examinând măsura arestării preventive a inculpatului I.C., a apreciat că lăsarea în libertate a acestuia prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât faptele respective constituie infracţiuni pedepsite de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, luând act că inculpatul este acuzat de comiterea unor infracţiuni de o gravitate sporită. S-a avut în vedere împrejurarea că pericolul rezidă şi din modul de desfăşurare a activităţii infracţionale, urmările produse, temerea de a fi reluată această activitate de către inculpat, precum şi sentimentul de insecuritate generat în rândul societăţii civile.
De asemenea, s-a constatat că există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat, relevante fiind probele administrate la dosar.
S-a apreciat, totodată că, deşi a trecut o perioadă considerabilă de la momentul arestării preventive a inculpatului, nu se poate spune că s-a depăşit rezonabilitatea detenţiei provizorii, raportat şi la criteriile pe care jurisprudenţa C.E.D.O. le-a statuat pentru evaluarea acestui termen, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, preocuparea autorităţilor pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei. Astfel, s-a reţinut că practica C.E.D.O a statuat că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică, iar persistenţa motivelor rezonabile de a presupune că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii în detenţie, dar nu este suficientă, urmând să se stabilească dacă şi alte motive continuă să legitimeze privarea de libertate.
Reanalizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că temeiurile iniţiale nu s-au modificat şi nici nu au încetat şi, chiar dacă măsura arestării preventive este o măsură de excepţie, în speţă sunt întrunite toate cerinţele legale care să justifice menţinerea ei în continuare faţă de inculpat, iar durata acesteia nu a depăşit un termen rezonabil.
Curtea de Apel a apreciat că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive se justifică în scopul de a-l face pe inculpat să „conştientizeze asupra comportamentului lui antisocial", cât şi pentru buna desfăşurare a judecăţii şi pentru a-i împiedica să comită alte fapte penale, reţinându-se că doar detenţia preventivă este aptă a asigura realizarea scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen., fiind insuficiente garanţiile ce se presupune că ar trebui să le asigure obligaţiile impuse de instanţă în cazul unei măsuri neprivative de libertate.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul I.C., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O..
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de fond, de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.C. împotriva încheierii din 24 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 50144/3/2011(832/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2030/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2026/2012. Penal → |
|---|
