ICCJ. Decizia nr. 223/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 223/2012
Dosar nr.479/1/2012
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penala nr. 698 din 11 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, printre altele, a condamnat pe inculpata S.G.A., în baza art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., la o pedeapsă de 6 ani şi 8 luni închisoare, şi pe inculpatul P.M. în baza art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., la o pedeapsă de 9 ani şi 6 luni închisoare.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel, printre alţii, inculpaţii S.G.A. şi P.M., apeluri care formează obiectul dosarului nr. 45457/3/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
La termenul din 12 ianuarie 2012, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpaţilor în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii S.G.A. şi P.M., au declarat recurs solicitând admiterea recursurilor, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti dată în încheierea atacată, constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive". În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a constatat că temeiurile de fapt şi de drept respectiv, art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale respectiv că inculpata S.G.A., în cursul lunilor martie, aprilie şi mai 2011, la solicitarea învinuitului M.M., a aprovizionat cu diverse cantităţi de heroină vânzători ilegali, depozitând totodată heroină destinată vânzării în locuinţa sa, iar cu ocazia percheziţiei domiciliare în locuinţa sa a fost găsită cantitatea de 132,62 grame heroină aparţinând acestui învinuit şi destinată aceluiaşi scop, iar inculpatul P.M. în data de 08 martie 2011, în baza unei rezoluţii infracţionale unice a vândut 0,12 grame heroină în amestec cu cafeina, pentru suma de 60 lei, colaboratorului cu nume de cod A., iar în data de 09 martie 2011 a vândut aceleiaşi persoane, tot pentru suma de 60 de lei cantitatea de 0,13 grame heroină în amestec cu cafeina şi griseofulin către diverşi consumatori primită de la învinuitul M.M., în general de la P.L. care, la rândul său o primea de la inculpata S.G.A., cât şi faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pe care inculpaţii le-au săvârşit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu afectează prezumţia de nevinovăţie, a inculpaţilor limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
Înalta Curte conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de S.G.A. şi P.M. împotriva încheierii din 12 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 45457/3/2011.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S.G.A. şi P.M. împotriva încheierii din 12 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 45457/3/2011.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 23/2012. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 2229/2012. Penal → |
|---|
