ICCJ. Decizia nr. 2338/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2338/2012
Dosar nr. 3277/116/2011/a1
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 10 aprilie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 3277/116/2011, printre altele, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului P.M.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpatului P.M.M. se situează pe coordonatele legalităţii, iar menţinerea acesteia este justificată.
S-a apreciat, de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa C.E.D.O., nefiind depăşit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.M.M., solicitând punerea sa în stare de libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
În faţa instanţei de fond inculpatul a solicitat să fie judecat în procedura simplificată recunoscând astfel faptele reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare, confirmând astfel starea de fapt aşa cum a fost descrisă prin rechizitoriu.
În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că simplu fapt că inculpatul a recunoscut şi regretat faptele, pentru a putea beneficia de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., nu justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă neprivativă de libertate, astfel cum a solicitat apărătorul inculpatului.
Înalta Curte reţine şi faptul că instanţele anterioare au avut în vedere circumstanţele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive cât şi la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei acestei măsurii preventive.
Astfel că, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr. 164 din 30 noiembrie 2011 a Tribunalului Călăraşi, secţia penală, la pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de viol prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., şi lipsire de libertate prev. de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. ambele cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), art. 3201 C. proc. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. şi în baza art. 71 C. pen. a interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
S-a reţinut că inculpatul în data de 04 mai 2011 în jurul orelor 12-12.30, împreună cu alţi inculpaţi condamnaţi prin aceeaşi sentinţă pentru acelaşi gen de infracţiuni, s-a deplasat cu autoturismul din Bucureşti în localitatea F. unde a răpit-o pe partea vătămată Z.N., minoră în vârstă de 14 ani, pe care a dus-o în municipiul Bucureşti, unde prin constrângere fizică inculpatul a întreţinut raport sexual cu victima împotriva voinţei acesteia, lipsind-o de libertate, de acţiune de mişcare şi după consumarea raportului sexual.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de apel de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M.M. împotriva încheierii din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 3277/116/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2339/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2337/2012. Penal → |
|---|
