ICCJ. Decizia nr. 2341/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2341/2012
Dosar nr. 2408/109/2012/a1
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 20 iunie 2012 Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 2408/109/2012 printre altele, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului P.N.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că sunt suficiente probe certe din care rezultă că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere modalitatea concretă de săvârşire a faptelor şi urmările produse.
În raport de dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Curtea de Apel a apreciat că măsura arestării preventive îşi menţine caracterul legitim, atâta timp cât ordinea publică este în continuare, efectiv ameninţată.
A mai reţinut că evaluarea concretă asupra caracterului rezonabil al duratei privării de libertate are în vedere, pe lângă gravitatea faptei reţinute în sarcina inculpatului, şi probele potrivit cărora inculpatul este presupusul autor a infracţiunilor pentru care a fost condamnat de prima instanţă, existând date că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
A apreciat că dat fiind că rezonanţa socială este foarte mare se impune, prin prisma aspectelor menţionate anterior, menţinerea stării de arest a acestuia, neimpunându-se nici înlocuirea măsurii arestului preventiv.
Mai mult, s-a reţinut că dată fiind condamnarea în primă instanţă a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor ce a ocazionat arestarea preventivă în baza art. 143 raportat la art. 148 lit. f) C. proc. pen., se menţin nemodificate şi temeiurile privării acestuia este justificată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.N., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi punerea sa în stare de libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi art 38514 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive. În cauză, Curtea de Apel Piteşti, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
În faţa instanţei de fond inculpatul a solicitat să fie judecat în procedura simplificată recunoscând astfel faptele reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare, confirmând astfel starea de fapt aşa cum a fost descrisă prin rechizitoriu.
În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că simplu fapt că inculpatul a recunoscut şi regretat faptele, pentru a putea beneficia de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., nu justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă neprivativă de libertate, astfel cum a solicitat apărătorul inculpatului.
Înalta Curte reţine şi faptul că instanţele anterioare au avut în vedere circumstanţele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive cât şi la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei acestei măsurii preventive.
Astfel că, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr. 9/MF din 18 mai 2012 a Tribunalului Argeş, complet specializat de minori penal, la pedeapsa cea mai grea, 16 ani şi 8 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 3 ani şi 4 luni, urmând ca inculpatul să execute în final 20 ani închisoare, cu executare în condiţiile art. 57 C. pen. şi 10 ani interzicerea drepturilor prev, de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen.
În baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) şi alin. (3) teza a II-a C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (2) lit. a) şi c) şi alin. (3) teza a II-a C. pen., toate cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. şi art. 32O1 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
S-a reţinut că în seara zilei de 21 ianuarie 2012, inculpatul P.N., împreună cu alţii, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, a pătruns fără drept în locuinţa numitei S.E., în vârstă de 88 de ani, din comuna B. şi au supus-o pe victimă la ameninţări şi violenţe de o intensitate extremă ce au culminat cu comiterea unor acte sexuale extrem de dureroase, săvârşite cu scopul de a-i înfrânge voinţa şi de a-şi însuşi de la aceasta banii pe care îi avea în casă, reuşind să sustragă suma de 230 RON, şi la scurt timp după ce a părăsit locuinţa victimei, aceasta a decedat.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de apel de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul P.N. va fi respins ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.N. împotriva încheierii din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 2408/109/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2340/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 243/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
