ICCJ. Decizia nr. 2339/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2339/2012
Dosar nr. 46890/3/2011/a2
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin încheierea din 12 iunie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 46890/3/2011, printre altele, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului C.C. arestat în lipsă la data de 1 februarie 2011, măsura fiind pusă în executare la data de 13 mai 2011, ca urmare a faptului că inculpatul s-a predat autorităţilor judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea de Apel a reţinut: inculpatul alături de alţi inculpaţi este acuzat de iniţierea şi constituirea unui grup infracţional organizat, precum şi de săvârşirea, în cadrul grupului respectiv, în perioada octombrie 2009 - decembrie 2010, a mai multor infracţiuni informatice prevăzute de Legea nr. 161/2003, cauzatoare de prejudicii pentru persoane din mai multe ţări, precum şi a infracţiunii de spălare de bani.
Faţă de inculpatul C.C., s-a dispus la data de 01 februarie 2011 arestarea preventivă în lipsă, pe temeiul art. 148 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. pen., această măsură fiind pusă în executare la data de 13 mai 2011, ca urmare a faptului că inculpatul s-a predat autorităţilor judiciare.
Inculpatul C.C. a fost condamnat în primă instanţă, pentru faptele presupus săvârşite, prin sentinţa penală nr. 187/F din 16 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, la pedepse cu închisoarea, cu executare în regim de detenţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa are obligaţia să verifice în tot cursul judecăţii, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel a constatat că inculpatul C.C. a fost arestat preventiv la data de 13 mai 2011 (măsura fiind dispusă anterior, la data de 01 februarie 2011, în lipsă, ca urmare a sustragerii sale de la urmărirea penală), pe temeiul art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. pen. şi trimişi în judecată la data de 06 iunie 2011, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunilor menţionate anterior, pe care aceştia le-au recunoscut, astfel că subzistenţa temeiului prevăzut de art. 143 C. proc. pen., în cazul fiecăruia dintre ei, este neîndoielnică, nefiind, de altfel, contestată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că nu s-au schimbat nici temeiurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a) şi lit. f) C. proc. pen., ci, dimpotrivă, acestea se menţin, impunând în continuare privarea de libertate.
Astfel, Curtea de Apel a constatat că inculpatul C.C., în pofida predării sale, după mai mult de 3 luni de sustragere de la punerea în executare a mandatului de arestare preventivă emis pe numele său şi afişării în prezent a unei conduite procesuale cooperante, pericolul sustragerii acestuia îşi păstrează caracterul actual, în condiţiile în care probatoriul cauzei îl înfăţişează drept liderul grupului infracţional, pe care l-a iniţiat, constituit şi coordonat împreună cu alt inculpat, având numeroase conexiuni în străinătate şi, ca atare, oportunităţi de părăsire intempestivă a teritoriului ţării.
Referitor la temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a reţinut că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului depăşesc 4 ani închisoare şi că lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Sub acest ultim aspect, s-a avut în vedere, natura şi gravitatea deosebită a infracţiunilor reţinute a fi fost săvârşite de către inculpat, modalitatea concretă de comitere, perioada îndelungată în care s-au derulat, amploarea reţelei infracţionale şi aria teritorială extinsă în care se presupune că aceasta a acţionat, caracterul preponderent transfrontalier al acţiunilor întreprinse, valoarea prejudiciului cauzat.
În acelaşi timp, instanţa de apel a constatat că, raportat la gravitatea acuzaţiilor aduse, la complexitatea sporită a cauzei şi la diligenţa manifestată până în prezent de către organele judiciare în instrumentarea cu celeritate a acesteia, durata detenţiei provizorii a inculpaţilor nu depăşeşte limitele unui termen rezonabil.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.C., solicitând punerea sa în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi art 38514 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, de complexitatea cauzei, perioada îndelungată în care s-au derulat, amploarea reţelei infracţionale şi aria teritorială extinsă în care se presupune că a acţionat, caracterul preponderant transfrontalier al acţiunilor întreprinse, valoarea prejudiciului cauzat, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
În faţa instanţei de fond inculpatul a solicitat să fie judecat în procedura simplificată recunoscând astfel faptele reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare, confirmând astfel starea de fapt aşa cum a fost descrisă prin rechizitoriu.
În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că simplu fapt că inculpatul a recunoscut şi regretat faptele, pentru a putea beneficia de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., nu justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă neprivativă de libertate, astfel cum a solicitat apărătorul inculpatului.
Înalta Curte reţine şi faptul că instanţele anterioare au avut în vedere circumstanţele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive cât şi la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei acestei măsurii preventive.
Astfel că, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr. 187/F din 16 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-II-a penală, la pedeapsa cea mai grea, de 7 ani si 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale aplicate sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1), (3) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 din Legea nr. 39/2003, instigare în forma continuată la infracţiunea de acces fără drept la un sistem informatic prin încălcarea măsurilor de securitate în scopul obţinerii de date informatice prevăzută de art. 25 C. pen. rap. la art. 42 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), instigare în forma continuată la infracţiunea de cauzare a unui prejudiciu patrimonial prin introducerea de date informatice în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul prevăzută de art. 25 C. pen. rap. la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), spălare de bani în forma continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
Se reţine că inculpatul C.C. a pus bazele unui grup infracţional organizat, racolând peste 40 de persoane, specializat în săvârşirea de infracţiuni informatice prin obţinerea frauduloasă de conturi Voip accesând fără drept serverele unor furnizori de servicii din ţară şi străinătate şi prin efectuarea de apeluri către numere cu suprataxă obţinând astfel beneficii materiale consistente pentru el si membrii grupării. Gruparea era formată din trei sau mai multe persoane care a acţionat o perioadă îndelungată (februarie-decembrie 2010) şi acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Caracterul organizat era susţinut în primul rând de înfiinţarea unei societăţi comerciale care să dea aparenţa de legalitate activităţii infracţionale cât şi caracter aparent licit sumelor de bani ce vor fi obţinute. Din punct de vedere ierarhic se observă că unul din liderii absoluţi ai grupării era inculpatul C.C.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de apel de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva încheierii din 12 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 46890/3/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 244/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2338/2012. Penal → |
|---|
