ICCJ. Decizia nr. 2344/2012. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2344/2012
Dosar nr. 8952/63/2009
Şedinţa publică din 02 iulie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 228 din 26 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul penal nr. 8952/63/2009, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor N.S.C. şi B.C.V., din infracţiunile prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 289 alin. (1) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pentru inculpatul N.S.C. şi din infracţiunile prevăzute de art. 254 alin. (1) şi art. 289 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pentru inculpatul B.C.V.
În baza art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.S.C. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. e) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa 5 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., privind executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani.
S-a dispus ca pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe perioada termenului de încercare a suspendării pedepsei închisorii.
În baza art. 118 lit. a) C. pen., s-a dispus confiscarea specială de la inculpat a sumei de 550 RON.
În baza art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.C.V. la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. e) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., privind executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.
În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus anularea proceselor-verbale de contravenţie din 07 aprilie 2009 şi din 10 aprilie 2009.
Au fost obligaţi inculpaţii la cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Inculpaţii B.C.V. şi N.S.C. au lucrat, la data săvârşirii faptelor, ca agenţi de poliţie în cadrul Serviciul de Circulaţie al Municipiului Craiova, având printre alte atribuţii de serviciu şi sancţionarea contravenţiilor săvârşite de conducătorii auto şi constatate în trafic.
În seara zilei de 11 martie 2009, în jurul orelor 20.50, martorul P.V., coleg de serviciu cu inculpatul N.S.C., l-a oprit în trafic pe investigatorul sub acoperire I.C., care circula pe o stradă din municipiului Craiova, comunicându-i că a circulat cu viteza de 102 km/h, peste limita de viteză prevăzută de lege, şi invitându-l la autospeciala de serviciu, condusă de inculpatul N.S.C.
Acesta i-a comunicat că îi va suspenda permisul de conducere pe o perioadă de 90 zile, sancţiune însoţită şi de aplicarea amenzii contravenţionale.
Investigatorul i-a adresat inculpatului B.C.V. rugămintea de a consemna în procesul-verbal de contravenţie o viteză mai mică sub limita celei ce impunea suspendarea dreptului de a conduce şi implicit a permisului de conducere.
În procesul-verbal de contravenţie inculpatul a consemnat viteza de 100 km/h, aplicându-i şi sancţiunea amenzii de 540 RON şi 6 puncte penalizare.
Prin modul în care s-au purtat discuţiile dintre investigator şi inculpat rezultă că acesta din urmă i-a sugerat că a manifestat clemenţă prin neconsemnarea vitezei reale, acceptând primirea sumei de 250 RON pentru „înţelegerea” manifestată.
Verificările efectuate au evidenţiat că investigatorul a fost surprins în realitate conducând cu viteză de 100 km/h, şi nu de 102 km/h, cum în mod tendenţios i s-a comunicat în momentul opririi pentru control.
Această situaţie de fapt a rezultat din înregistrările audio-video şi procesul-verbal de transmitere a convorbirilor purtate în mediul ambiental.
În după-amiaza zilei de 07 aprilie 2009, inculpatul N.S.C. l-a oprit în trafic pe investigatorul sub acoperire S.M., care circula în municipiul Craiova, căruia i-a comunicat faptul că nu a acordat prioritate de trecere unui pieton aflat în traversarea străzii şi că n-a purtat nici centura de siguranţă, prezentându-i vizionarea imaginilor înregistrate de aparatul radar.
După ce agentul de poliţie N.S.C. i-a comunicat că urmează să-i suspende investigatorului permisul de conducere, acesta din urmă i-a adresat rugămintea de a nu consemna contravenţia ce atrage suspendarea acestui drept, respectiv neacordarea priorităţii de trecere pietonilor.
Inculpatul a dat curs acestor rugăminţi, în sensul că nu a consemnat în procesul-verbal de contravenţie din 10 aprilie 2009 contravenţia de neacordare a priorităţii de trecere a pietonului.
Deşi încă din momentul opririi în trafic investigatorul i-a comunicat că nu are asupra sa poliţa de asigurare a autoturismului, inculpatul, după ce i-a înmânat procesul-verbal de contravenţie şi i-a comunicat că l-a sancţionat doar pentru neportul de centură de siguranţă, l-a trimis la autoturismul cu care se deplasase spre a-i prezenta „orice asigurare” a maşinii, sugerându-i astfel un anumit comportament ca urmare a clemenţei manifestate.
Inculpatul a primit de la investigator talonul autoturismului, după ce acesta s-a reîntors la autoutilitara radar, în care se afla suma de 300 RON, pe care a lăsat-o să cadă în interiorul maşinii, după care i-a scris actul prezentat după efectuarea controlului.
Discuţiile purtate de cei doi au fost înregistrate audio-video şi, în opinia instanţei, au dovedit existenţa faptelor.
În ziua de 10 aprilie 2009, investigatorul sub acoperire D.G.D., a fost oprit în trafic pe D.E. 70 de inculpatul B.C.V., care i-a solicitat documentele, comunicându-i că a circulat cu viteză foarte mare.
De la inculpatul N.S.C., care se afla în autoutilitara radar, a aflat că a circulat cu viteza de 96 km/h, fără a purta centura de siguranţă şi că a vorbit la telefonul mobil, fără a utiliza aparatură „hands-free”.
Investigatorul sub acoperire a adresat rugăminţi celor doi inculpaţi, pentru a fi sancţionat numai pentru abaterile care nu atrag suspendarea permisului de conducere.
Inculpatul B.C.V. a consemnat în procesul-verbal de contravenţie din 07 aprilie 2009 numai contravenţia săvârşită de către investigator, aceea a utilizării telefonului mobil, pentru care a fost sancţionat cu avertisment, fără a fi reţinute şi celelalte abateri comise, respectiv depăşirea vitezei legale şi neutilizarea centurii de siguranţă în timpul mersului.
Inculpatul B.C.V. i-a restituit investigatorului certificatul de înmatriculare al autoturismului, prin intermediul inculpatului N.S.C., care se afla la volanul autoutilitarei poliţiei rutiere.
După ce investigatorul a introdus în certificatul de înmatriculare suma de 300 RON, a înmânat actul inculpatului N.S.C., care, la rândul său, l-a dat inculpatului B.C.V. După ce inculpatul B.C.V. a scos din certificat banii, a restituit investigatorului sub acoperire certificatul de înmatriculare, cerându-i să semneze procesul-verbal de contravenţie.
Înregistrările video ale aparatului radar nu mai există pe caseta acestuia, deşi inculpatul N.S.C. a derulat caseta, prezentându-i investigatorului abaterile comise.
Examinarea casetei video a evidenţiat faptul că nu există continuitate în ceea ce priveşte înregistrarea video, ceea ce se explică prin ştergerea acestor înregistrări, pentru a nu se mai putea verifica existenţa contravenţiei constatate.
Situaţia de fapt reţinută a fost dovedită prin procesele-verbale întocmite de organul de urmărire penală, privind verificarea casetei aparţinând autoturismului din cadrul I.P.J. Dolj, fişa postului celor doi inculpaţi, încheierea Tribunalului Dolj din 11 martie 2009 privind autorizarea înregistrărilor audio în mediul ambiental, procesele-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor purtate cu inculpaţii, declaraţiile martorilor A.V., I.D., S.M., P.V., S.O., P.M., declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile investigatorilor sub acoperire, referatele de evaluare întocmite de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj, deciziile de practică judiciară ale instanţelor din ţară şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi caracterizările inculpaţilor întocmite de Serviciul Poliţiei Rutiere.
Prima instanţă a reţinut că apărările inculpaţilor, în sensul că aparatul radar prezenta defecţiuni în exploatare, trebuie înlăturate, fiind de circumstanţă, ţinând seama de concluziile adresei Direcţiei economic-administrative, de conţinutul buletinului de verificare metrologică din 26 august 2008 şi conţinutul adresei I.P.J. Dolj din 25 iunie 2009.
În opinia primei instanţe, mijloacele de probe administrate în cursul urmăririi penale nu au fost obţinute în mod nelegal, întrucât, pe de o parte, înregistrările audio-video au fost făcute cu autorizarea Tribunalului Dolj, în condiţiile art. 911 C. proc. pen., iar investigatorii sub acoperire folosiţi nu şi-au depăşit competenţele stabilite prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj nr. 172/P din 11 martie 2009, dată în condiţiile art. 261 din Legea nr. 78/2000, procesele-verbale încheiate putând constitui mijloace de probă, potrivit alin. (7) al acestei legi.
Pe de altă parte, instanţa a apreciat că după oprirea în trafic de către inculpaţi, activitatea investigatorilor sub acoperire s-a rezumat doar în a stărui în constatarea săvârşirii unor contravenţii prevăzute de lege cu sancţiuni mai uşoare, care să nu atragă şi suspendarea dreptului de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, iar nu la activităţi de instigare sau de determinare, în scop de săvârşire a infracţiunilor pentru care inculpaţii sunt judecaţi.
Totodată, în niciun moment investigatorii sub acoperire nu au făcut referire la oferirea unor sume de bani în schimbul neconsemnării în procesele-verbale de contravenţii a adevăratelor fapte săvârşite, banii oferiţi fiind urmarea firească a conduitei inculpaţilor, care au lăsat să se înţeleagă că sunt receptivi la stăruinţele investigatorilor.
În consecinţă, s-a apreciat că faptele inculpaţilor, astfel cum au fost reţinute, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi fals intelectual, prevăzute de art. 254 alin. (1) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), aflate în concurs real, potrivit art. 33-34 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel cei doi inculpaţi, solicitând achitarea lor în temeiul art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen., cu motivarea că probele administrate în cursul urmăririi penale nu fac dovada faptelor reţinute, ele fiind obţinute cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) C. proc. pen., contrar exigenţelor specifice unui proces echitabil, inculpaţii fiind provocaţi în săvârşirea celor două infracţiuni, investigatorii sub acoperire acţionând cu încălcarea legii, prin comiterea unor abateri contravenţionale, urmate de oferirea unor sume de bani, depăşindu-şi, aşadar, competenţele, în scopul preconstituirii de probe ilegale.
Făcându-se trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, apărarea a arătat că activitatea investigatorilor sub acoperire nu s-a desfăşurat de o manieră pur pasivă, deoarece inculpaţii nu au solicitat foloase materiale, iar existenţa abaterilor contravenţionale nu rezultă din conţinutul înregistrărilor radar; aşadar, în cauză au fost încălcate atât dispoziţiile art. 68 C. proc. pen., cât şi prevederile art. 911 C. proc. pen., aceste aspecte, coroborate cu faptul că în cuprinsul sentinţei penale atacate nu se explicitează conţinutul concret al infracţiunilor săvârşite, prin raportare şi la poziţia procesuală a investigatorilor, impunând achitarea inculpaţilor, ca o consecinţă a principiului „in dubio pro reo”.
Prin decizia penală nr. 74 din 14 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii B.C.V. şi N.S.C. împotriva sentinţei penale nr. 228 din 26 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 8952/63/2009.
Au fost obligaţi apelanţii-inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare statului.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a stabilit corect existenţa faptelor şi încadrarea juridică a acestora, apreciind just probele în baza cărora a concluzionat asupra vinovăţiei inculpaţilor, faptele realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea.
S-a argumentat că nu se poate susţine că probele administrate în cursul urmăririi penale ar fi fost obţinute cu încălcarea legii, înregistrările imaginilor şi discuţiilor surprinse în mediul ambiental respectând exigenţele de ordin procedural impuse de art. 911 C. proc. pen., iar activitatea investigatorilor sub acoperire subordonându-se prevederilor art. 2241 C. proc. pen., fără a putea fi asimilate unui act de „provocare”; nu se poate susţine că înregistrările de imagini şi discuţii din mediul ambiental ar fi fost obţinute cu încălcarea prevederilor art. 911 şi art. 914 C. proc. pen., întrucât aceste din urmă dispoziţii nu condiţionează autorizarea unor astfel de interceptări de începerea urmăririi penale în respectiva cauză, sintagma „procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală”, din cuprinsul alin. (1) al art. 911 C. proc. pen., particularizând organul judiciar abilitat a învesti instanţa competentă cu cererea de autorizare a interceptărilor, fără a condiţiona efectuarea acestui tip de înregistrări de existenţa unei urmăriri penale începute.
Instanţa de apel a subliniat că nu se poate accepta teza potrivit căreia în faza actelor premergătoare nu se poate proceda la autorizarea acestui gen de interceptări, câtă vreme textul art. 911 C. proc. pen. nu face referire la necesitatea unei urmăriri penale începute, precum în cazul percheziţiei domiciliare reglementate de art. 100 alin. (3), (4) şi (6) C. proc. pen., astfel încât aceste probe pot fi administrate şi în faza actelor premergătoare, textul de lege făcând referire şi la situaţia existenţei datelor sau indiciilor temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni.
S-a concluzionat că în situaţia pregătirii unei infracţiuni nu se poate discuta despre o urmărire penală începută, exceptând cazul unei tentative pedepsibile, tot astfel cum necesitatea începerii urmăririi penale nu poate privi întreg ansamblul de ipoteze specifice indiciilor de săvârşire a unei infracţiuni, prin raportare la conţinutul art. 681 C. proc. pen., aşadar autorizarea interceptărilor se poate face şi mai devreme de momentul începerii urmăririi penale, deoarece art. 911 face trimitere la sintagma legală de „indicii temeinice”, care, prin conţinutul său, are în vedere şi faza actelor premergătoare, fiind, de altfel, în detrimentul inculpatului ca sfera mijloacelor de probă ce ar putea fi administrate în faza actelor premergătoare să fie restrânsă doar la procesele-verbale întocmite de investigatorul sub acoperire, în caz contrar acestea din urmă neputând fi cenzurate de instanţa de judecată, prin coroborare cu restul mijloacelor de probă obţinute mai devreme de începerea urmăririi penale.
S-a mai reţinut că prevederile art. 224 alin. (3) C. proc. pen. nu trebuie interpretate ca limitând mijloacele de probă specifice acestei faze la procesele-verbale încheiate de investigatorii sub acoperire, textul de lege atribuind valoare probatorie acestui gen de înscrisuri, în raport de conţinutul dispoziţiilor generale ale art. 90 alin. (2) C. proc. pen. şi, de asemenea, că art. 2241-2243 C. proc. pen. nu conţin niciun fel de limitări, cât priveşte modalitatea culegerii de date şi informaţii rezultate în urma activităţilor investigatorilor sub acoperire, orice restrângere adusă în materie de probaţiune impunându-se a fi prevăzută în mod expres.
S-a apreciat că în cazul în care sfera mijloacelor de probă obţinute în faza actelor premergătoare ar fi restrânsă în mod nejustificat, organul de urmărire penală nu ar mai avea posibilitatea verificării propriei competenţe, în raport de specificul infracţiunii comise şi nici nu ar putea aprecia în mod eficient asupra oportunităţii începerii urmăririi penale şi, implicit, asupra cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen. impunându-se ca, în urma sesizării, organul de urmărire penală să procedeze la începerea urmăririi penale în majoritatea covârşitoare a cazurilor, fapt ce nu ar corespunde nici voinţei legiuitorului şi nici raţiunilor obiective ale urmăririi penale.
Astfel, instanţa de apel a argumentat că, întrucât această fază procesuală nu trebuie declanşată decât în cazuri temeinic justificate, actele premergătoare au ca scop tocmai completarea sau verificarea informaţiilor organului de urmărire penală, pentru a aduce aceste date la stadiul unor constatări certe, menite a determina începerea urmăririi penale, sau a fundamenta o soluţie contrară.
S-a apreciat că nu se poate susţine că activitatea investigatorilor sub acoperire intră sub incidenţa art. 68 alin. (2) C. proc. pen., simpla oportunitate creată în scopul obţinerii de date şi informaţii legate de o anumită activitate infracţională neputând fi asimilată noţiunii de determinare a unei persoane la săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii de probe, o asemenea determinare neputând fi înţeleasă decât prin raportare la dispoziţiile art. 25 C. pen., şi anume ca o intervenţie nemijlocită asupra persoanei vizate din partea agenţilor statului, în scopul formării rezoluţiei infracţionale; or, în speţă, nu se poate susţine că agenţii sub acoperire au acţionat cu depăşirea cadrului legal în materie, de vreme ce aceştia nu au cerut inculpaţilor să îşi încalce atribuţiile de serviciu sau să accepte sumele de bani oferite cu titlu de mită, agenţii de poliţie fiind singurii în măsură să decidă asupra modului de sancţionare contravenţională şi intrării în posesia foloaselor ilicite, această activitate fiind consecinţa conduitei anterioare a inculpaţilor, cu privire la care existau date legate de săvârşirea repetată a unor fapte de natură penală, aceste informaţii concretizate în procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 05 martie 2009 stând la baza investigaţiilor efectuate, potrivit art. 224 şi art. 2241-2243 C. proc. pen.
Investigatorii sub acoperire au acţionat în vederea strângerii datelor şi informaţiilor prevăzute în autorizaţia emisă de către procuror, conform art. 2241 alin. (3) şi art. 2242 alin. (4) C. proc. pen., inclusiv prin punerea în totalitate la dispoziţia procurorului a datelor astfel obţinute, prin ordonanţa procurorului, aflată la dosarul de urmărire penală, investigatorii sub acoperire fiind autorizaţi să ofere sau să promită bani agentului de poliţie N.S.C. şi colegilor săi de echipaj, în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu şi într-unul din scopurile prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., neacţionând, deci, în afara cadrului legal conferit, procedeul astfel utilizat necontravenind exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a reţinut că, în speţa dedusă judecăţii, acţiunea desfăşurată a fost autorizată de către procuror, având ca premisă conduita ilicită a inculpaţilor, despre care organele judiciare au luat cunoştinţă, instanţa de judecată procedând la audierea nemijlocită a investigatorilor, conform art. 861 alin. (7) C. proc. pen., întemeindu-şi soluţia de condamnare şi pe celelalte probe aflate la dosar, iar nu în mod exclusiv pe procesele-verbale şi depoziţiile martorilor cu identitate fictivă. Aşadar, nu s-ar putea susţine că activitatea de investigaţie ar fi contrară art. 6 din Convenţie, deoarece potrivit jurisprudenţei Curţii Eurorpene a Drepturilor Omului, nimic nu opreşte organele de urmărire penală ca, în raport cu natura infracţiunii, acestea să se sprijine şi pe asemenea surse probatorii, cu condiţia ca soluţia de condamnare să se circumscrie unor garanţii corespunzătoare prevederilor Convenţiei.
S-a mai arătat că este lipsită de semnificaţie juridică împrejurarea că, în cauză, nu s-a procedat la desecretizarea identităţii agenţilor sub acoperire, întrucât dezvăluirea acestor date ar periclita siguranţa investigatorilor şi eficienţa unor operaţiuni viitoare, o astfel de solicitare din partea inculpaţilor fiind, de altfel, contrară prevederilor art. 2244 C. proc. pen., orice măsură contrară fiind în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 20 din H.G. nr. 585/2002 privind aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, dar şi cu cele ale art. 19 alin. (2) din al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală.
Instanţa de apel a concluzionat că, din punct de vedere procedural, nu se poate reţine că acuzarea ar fi produs probe obţinute în mod ilegal, deoarece activitatea infracţională a inculpaţilor nu s-a datorat manoperelor utilizate de investigatori, fiind preexistentă acestora, putându-se concluziona că, şi în absenţa unei atare intervenţii, inculpaţii ar fi continuat să comită fapte de natură penală, pe care oportunitatea creată de activităţile de investigaţie nu a făcut decât să le releve; rezoluţia infracţională era anterioară activităţii de investigaţie, iar presupuşii autori ai faptei, încălcând legea penală, şi-au asumat şi riscul corelativ de a fi descoperiţi, agentul sub acoperire acţionând numai în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, prin propria implicare în surprinderea flagrantului delict şi oferirea unei „tentaţii” obişnuite, sau a unei oportunităţi fără caracter excepţional de a încălca legea.
S-a reţinut că nu se poate aprecia că oferirea banilor ar constitui un act de provocare sau de instigare din partea mituitorului, deoarece acest fapt ar echivala cu lipsirea de conţinut a art. 254 C. pen., într-o astfel de situaţie răspunderea penală a inculpatului fiind în mod automat înlăturată, or, de vreme ce textul de incriminare conţine o varietate a actelor materiale specifice luării de mită, excluderea unei fapte, în modalitatea oferirii, primirii sau nerefuzării ofertei unei sume de bani, de la angajarea răspunderii penale, contravine voinţei legiuitorului, aspect ce nu poate fi acceptat.
Cu privire la apărările formulate, instanţa de apel a constatat că solicitarea inculpaţilor de a se da eficienţă principiului „in dubio pro reo”, având drept consecinţă achitarea acestora, nu poate fi primită, în condiţiile în care probele aflate la dosar confirmă dincolo de orice îndoială existenţa faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
S-a apreciat că, în speţă, activitatea infracţională a inculpaţilor rezultă cu certitudine din procesul-verbal de sesizare din oficiu şi sesizarea adresată Direcţiei Generale Anticorupţie, procesele-verbale de remitere către investigatorul sub acoperire a bancnotelor tratate criminalistic şi de surprindere în flagrant a inculpaţilor, înregistrările de imagini surprinse cu ocazia flagrantului, din care rezultă primirea sumelor de bani de către inculpatul N.S.C., adresa Serviciului Poliţiei Rutiere Dolj din 13 aprilie 2009, referitoare la planificarea inculpaţilor în efectuarea serviciului de supraveghere, îndrumare şi control al traficului rutier, adresa aceluiaşi serviciu din 14 aprilie 2009, împreună cu fotografiile ataşate, privind înregistrările surprinse de aparatul radar, din care rezultă existenţa mai multor întreruperi datorate omisiunii de sancţionare în trafic, procesele-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire, procesele-verbale de contravenţie şi procesele-verbale de redare a discuţiilor purtate în mediul ambiental, la care se adaugă declaraţiile agenţilor investigatori şi cele ale martorilor asistenţi, audiaţi nemijlocit în instanţă.
În raport cu toate aceste probe, s-a concluzionat că nu poate fi primită apărarea inculpaţilor, potrivit căreia omisiunea de consemnare a abaterilor contravenţionale mai grave este nedovedită, date fiind defecţiunile aparatelor radar şi atitudinea evazivă a investigatorilor sub acoperire, exprimată în cursul cercetării judecătoreşti, deoarece chiar dacă agenţii investigatori nu au oferit în mod expres mită, remiterea sumelor de bani s-a datorat receptivităţii şi semnalelor voalate transmise de inculpaţi. De asemenea, deşi inculpaţii au negat că ar fi solicitat bani cu titlu de mită, aceştia nu au putut explica prezenţa bancnotelor înmânate în interiorul torpedoului autospecialei de serviciu la data de 10 aprilie 2009, cu prilejul surprinderii în flagrant, în pofida probelor de vinovăţie, dintre care prezenţa substanţei fluorescente pe palma stângă a inculpatului B.C.V. este cea mai evidentă; din examinarea casetei video a aparatului radar a rezultat că înregistrările de imagini realizate la datele de 07 aprilie şi 10 aprilie 2009 nu prezintă continuitate, anumite intervale de timp fiind lipsă, ceea ce denotă ştergerea acestor înregistrări, în scopul de a nu se mai putea verifica aspectul incriminator constând în depăşirea vitezei legale de circulaţie de către investigatori.
S-a mai constatat că apărarea inculpaţilor, care au invocat defecţiunile aparatului radar în justificarea lipsei de continuitate a înregistrărilor video, este lipsită de suport logic, deoarece prezenţa sumelor de bani asupra inculpaţilor, cu ocazia surprinderii în flagrant, este o dovadă a faptului că acestea fuseseră date tocmai în scopul obţinerii de beneficii, constând în neconsemnarea abaterilor mai grave în procesele-verbale de contravenţie, din adresa I.P.J. Dolj din 04 iunie 2009 rezultând că aparatul radar a fost verificat metrologic la data de 26 august 2008, perioada de valabilitate fiind de un an, fără ca în acest interval de timp să se fi sesizat sincope de funcţionare de către operatorii radar.
S-a motivat, totodată, de către instanţa de apel că, în raport cu simplele atribuţii de control în trafic ale inculpaţilor, dovedite prin fişele posturilor, urmărirea penală a fost efectuată de către un organ competent din punct de vedere material şi funcţional, faţă de natura infracţiunii şi că încadrarea juridică dată faptelor corespunde dispoziţiilor din legea specială, trimiterea la alin. (2) al art. 254 C. pen. şi la art. 7 alin. (1), respectiv art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 fiind pe deplin justificată. De asemenea, în operaţiunea de individualizare a pedepselor, Curtea a reţinut că prima instanţă a acordat eficienţă prevederilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), fiind avute în vedere limitele speciale ale pedepselor din normele de incriminare, pericolul social concret al faptelor şi împrejurările comiterii acestora, calitatea inculpaţilor, vârsta şi datele personale, ce îndreptăţesc reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., dar şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi art. 861 C. pen., pedepsele aplicate inculpaţilor fiind just individualizate, ele reflectând pericolul social al faptelor şi persoana autorilor, fiind apte să asigure îndeplinirea funcţiilor prevăzute de art. 52 C. pen.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu (consemnate în cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din 26 iunie 2012, pentru nedovedirea cu certitudine, prin probe, a comiterii unor infracţiuni, necoroborarea declaraţiilor investigatorului sub acoperire cu cele ale inculpaţilor şi nici cu elementele rezultând din transcrierea înregistrărilor audio-video, greşita stabilire a cuantumului sancţiunilor, impunându-se reducerea acestuia şi suspendarea condiţionată a executării pedepselor; în drept au fost invocate dispoziţiile art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen.
Analizând recursurile declarate prin prisma criticilor invocate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) raportat la art. 3858 alin. (1) C. proc. pen., se constată că recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează:
Astfel după cum rezultă din verificarea actelor dosarului instanţele, în baza probelor legal administrate, respectiv readministrate în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate în cursul cercetării judecătoreşti, au stabilit just starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor în comiterea faptelor pentru care au fost condamnaţi.
Se reţine, în acest sens, că faptele inculpaţilor N.S.C. şi B.C.V. care au omis să consemneze în procesele-verbale de contravenţie (încheiate în calitatea lor de agenţi de poliţie cu atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor săvârşite de conducătorii auto şi constatate în trafic) toate abaterile comise de investigatorii sub acoperire la datele de 11 martie 2009, 07 aprilie 2009 şi 10 aprilie 2009, pentru a nu le crea acestora o situaţie mai grea, urmată de primirea unor sume de bani pentru a nu aplica sancţiunile corespunzătoare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comise în formă continuată de către inculpatul N.S.C.
În mod corect instanţele au evaluat materialul probator şi şi-au format convingerea pe baza probelor care s-au coroborat (conform dispoziţiilor art. 62-63 C. proc. pen.) luând în considerare procesul-verbal de sesizare din oficiu, sesizarea adresată Direcţiei Generale Anticorupţie, procesele-verbale de remitere către investigatorul sub acoperire a bancnotelor tratate şi de surprindere în flagrant a inculpaţilor, înregistrările de imagini realizate la constatarea infracţiunii flagrante (din care rezultă primirea sumelor de bani de către inculpatul N.S.C.), adresa Serviciului Poliţiei Rutiere Dolj referitoare la planificarea inculpaţilor în efectuarea serviciului de supraveghere, îndrumare şi control al traficului rutier, adresa aceleiaşi autorităţi şi fotografiile privind înregistrările surprinse de aparatul radar, din care rezultă mai multe întreruperi datorate omisiunii de sancţionare în trafic, procesele-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire, procesele-verbale de contravenţie, procesele-verbale de redare a discuţiilor purtate în mediul ambiental, declaraţiile agenţilor investigatori şi ale martorilor asistenţi, fişele postului pentru cei doi inculpaţi, referatele de evaluare întocmite de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj, caracterizările inculpaţilor.
Rezultă, aşadar, că nu pot fi primite apărările inculpaţilor referitoare la necoroborarea unor probe, deoarece instanţele au avut în vedere doar probele care s-au coroborat, unele dintre ele având un caracter tehnic şi obiectiv (înregistrările), fiind astfel irelevant faptul că declaraţiile inculpaţilor au fost contrare probelor legal administrate, care au fost apte a răsturna prezumţia de nevinovăţie ce opera în favoarea inculpaţilor, dovedind fără dubiu vinovăţia acestora. Astfel nu pot fi identificate elemente care să susţină cazul de casare invocat de apărare (art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.) materialul probator fiind corect evaluat şi valorificat de către organele judiciare.
În ceea ce priveşte cuantumul sancţiunilor aplicate şi modalitatea de executare a acestora, se constată că instanţele, în procesul de individualizare a pedepselor, au respectat criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), sancţiunile aplicate fiind apte a conduce la realizarea scopurilor reglementate de dispoziţiile art. 52 C. pen., reflectând natura şi gravitatea faptelor, calitatea şi funcţia în exerciţiul căreia acestea au fost comise – în condiţii normale asemenea comportament reprobabil trebuind să fie exclus.
Totodată, în favoarea inculpaţilor a fost reţinută circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. şi s-a apreciat că simpla pronunţare a condamnării, chiar fără executarea efectivă a pedepsei, prin privare de libertate, este suficientă pentru a preveni viitoarea comitere de infracţiuni. Astfel, în mod just s-a considerat că faţă de faptele comise în mod repetat de către inculpatul N.S.C. se impune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, impunerea respectării unor măsuri de supraveghere pe durata termenului de încercare garantând atingerea finalităţii sancţiunii aplicate.
Aşa fiind, se constată că este nefondat şi motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., soluţia recurată fiind legală şi temeinică şi din punctul de vedere al individualizării pedepselor.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că decizia recurată este legală, temeinică şi riguros motivată, precum şi împrejurarea că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate, neexistând cazuri de casare a căror reţinere din oficiu să conducă la casarea hotărârii anterior pronunţate, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse, ca nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat fiecare recurent-inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care sumele reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.C.V. şi N.S.C. împotriva deciziei penale nr. 74 din 14 martie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenţii-inculpaţi B.C.V. şi N.S.C. la plata sumei de câte 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200 RON reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 02 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 233/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2351/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
