ICCJ. Decizia nr. 2751/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2751/2012
Dosar nr. 4536/1/2012
Şedinţa publică din 10 septembrie 2012
Asupra contestaţiei de fată;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 2092 din 13 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată A.I. împotriva sentinţei penale nr. 154 din 07 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 1386/54/2012.
Pentru a pronunţa această hotărâre, în esenţă, s-au reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 154 din 07 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis cererea privind executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare franceze - Tribunalul de Mare Instanţă din Lyon, privind persoana solicitată A.I.
S-a dispus arestarea persoanei solicitate A.I. pe o durată de 29 zile, începând cu data de 07 iunie 2012 până la 05 iulie 2012, inclusiv.
S-a dispus predarea persoanei solicitate cu respectarea regulii specialităţii şi emiterea mandatului de arestare şi, totodată, traducerea în regim de urgenţă a actelor ce urmează a fi înaintate autorităţilor franceze, urmând ca plata traducătorului să se facă din fondurile Ministerului Justiţiei.
În fine, s-a hotărât ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
Pentru a se hotărî astfel, s-a reţinut că la 07 iunie 2012, a fost înregistrată adresa din 06 iunie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care s-a solicitat executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare franceze - Tribunalul de Mare Instanţă din Lyon, pentru persoana solicitată A.I. şi arestarea persoanei, faţă de care s-a emis un mandat european de arestare, emis în baza mandatului de arestare dat de autorităţile judiciare franceze.
S-a arătat că pe numele persoanei urmărite s-a emis un mandat european la data de 06 iunie 2012 de autorităţile judiciare franceze - judecătorul de instrucţie din cadrul Tribunalului de Mare Instanţă din Lyon, pentru persoana solicitată A.I., cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor de escrocherie în bandă organizată şi tentativă, asociaţie de răufăcători în pregătirea de infracţiuni frauduloase, falsificare de carduri bancare şi utilizarea de carduri contrafăcute, solicitându-se arestarea preventivă în vederea predării, în conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.
Examinând sesizarea, instanţa a procedat la identificarea persoanei urmărite, reţinând că aceasta este cercetată de către autorităţile franceze pentru săvârşirea infracţiunilor de escrocherie în bandă organizată şi tentativă, asociaţie de răufăcători în pregătirea de infracţiuni frauduloase, falsificare de carduri bancare şi utilizarea de carduri contrafăcute, prev. de art. 450-1, 450-3, 450-5, 121-4, 313-1, 313-2, 313-3, 313-7, 313-8, 226-31, 226-18 C. pen. francez şi art. 163-4, 163-5, 163-6 din Codul monetar şi financiar, constând în aceea că a intermediat între grupul organizat ce a operat în anul 2010 pe teritoriul Franţei ce au săvârşit infracţiuni de criminalitate informatică cu carduri contrafăcute, primind totodată suma de 6.850 euro, expediaţi din Franţa prin mandat de C.C., din care o parte trebuia să fie transmisă altei persoane, fapte stabilite în urma desfăşurării comisiei rogatorii a autorităţilor franceze.
În cuprinsul mandatului european de arestare s-a arătat că ancheta este în curs şi durata maximă a pedepsei este de 10 ani închisoare pentru infracţiunile pentru care este cercetat.
Curtea de apel a constatat că mandatul european de arestare emis pe numele numitului A.I. îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, modificată şi republicată, fiind emis de o autoritate judiciară competentă, predarea persoanei solicitându-se în vederea exercitării urmăririi penale, în conformitate cu art. 88 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, modificată.
Persoana solicitată nu a formulat opoziţii cu privire la identitatea sa, însă a refuzat predarea motivând că nu este autorul faptelor descrise în mandatul european de arestare. Infracţiunile pentru care se solicită predarea - infracţiuni de criminalitate organizată informatică cu mijloace de plată, carduri contrafăcute - sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă a cărei durată maximă este mai mare de 3 ani, infracţiunile fiind prevăzute şi pedepsite şi de legea română.
Întrucât la audierea persoanei solicitate, aceasta nu a invocat existenţa unuia din motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, aşa cum sunt ele descrise de art. 98 din Legea nr. 302/2004, modificată şi republicată, şi nici nu a ridicat obiecţiuni în ceea ce priveşte identitatea, aspectele învederate privind cauza pe fond cu privire la care este cercetat în Franţa, instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite cererile acestuia de acordare a unui termen pentru a reveni cu adresă la autorităţile judiciare franceze. Aprecierile persoanei solicitate că primind banii pe teritoriul României şi realizând presupusa intermediere exclusiv din ţară se încadrează în cazul de refuz prevăzut de art. 98 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, infracţiunea reţinută în sarcina sa fiind comisă pe teritoriul României, potrivit legii române, nu poate conduce la refuzul executării mandatului, în condiţiile în care doar o parte a actelor de executare au fost comise pe teritoriul României, ancheta se desfăşoară exclusiv de autorităţile franceze, iar motivul de refuz este opţional.
Astfel, chiar dacă s-ar putea considera că infracţiunile ar fi comise potrivit legii române pe teritoriul României, un astfel de motiv de refuz prevăzut de art. 98 alin. (2) pct. e) din Legea nr. 302/2004 este opţional, apărările formulate sub acest aspect la luarea cuvântului pe fond fiind apreciate ca nefondate, în condiţiile în care nu există o începere a urmăririi penale pentru aceste fapte dispusă de autorităţile judiciare române. De altfel, persoana solicitată a fost audiată prin comisie rogatorie de autorităţile judiciare franceze, cu privire la faptele pentru care este cercetat de statul francez. Apărările inculpatului şi refuzul său de a fi arestat şi de a fi predat ţin exclusiv de motive ce vizează temeinicia acuzaţiilor care i se aduc de autorităţile judiciare solicitante.
În declaraţia dată în faţa instanţei, persoana solicitată a arătat că în situaţia în care va fi predat autorităţilor franceze, nu renunţă la drepturile conferite de regula specialităţii, aşa cum este ea definită de art. 115 din Legea nr. 302/2004, modificată şi republicată.
Împotriva acestei sentinţe, persoana solicitată a declarat, în termen legal, recurs, solicitând, atât prin apărător, cât şi personal, în ultimul cuvânt, respingerea predării către autorităţile franceze întrucât acesta nu şi-a exprimat acordul pentru predare considerându-se nevinovat de faptele de care este acuzat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 2092 din 13 iunie 2012, a constatat că recursul persoanei solicitate este nefondat, pentru următoarele considerente:
Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanţia că infractorii nu se pot sustrage justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că mandatul european de arestare se execută, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L. 190/1 din 18 iulie 2002.
A mai reţinut că în cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanţa de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competenţa să se pronunţe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.
Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte prin prisma dispoziţiilor art. 77, art. 88, art. 89, art. 90 şi art. 94 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce în prealabil a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, a dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situaţii ce se constituie în motive de refuz, făcând incidente dispoziţiile art. 88 din lege.
A proceda altfel ar însemna să se încalce principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă, de către instanţa română, în temeiul art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată.
În fine, Înalta Curte a reţinut că, în soluţionarea unei cereri de executare a unui mandat european de arestare, instanţa s-a conformat şi dispoziţiilor art. 90 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, în sensul că, procedând la ascultarea persoanei solicitate, în prealabil s-a asigurat că acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului de arestare şi i s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute în art. 91, i s-a prezentat conţinutul mandatului european le arestare, i s-au adus la cunoştinţă efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predare şi la care persoana solicitată a refuzat.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că instanţa de fond a procedat corect atunci când a considerat că, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie, se impune predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare din Franţa, asigurându-se astfel condiţii mai bune pentru exercitarea urmăririi penale şi pentru aflarea adevărului în cauză, cu atât mai mult cu cât s-a menţionat că predarea se face cu respectarea principiului specialităţii şi, pe cale de consecinţă, recursul declarat de persoana solicitată a fost respins ca nefondat, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu s-a plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Împotriva deciziei penale nr. 2092 din 13 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1386/54/2012, a formulat contestaţie în anulare A.I., a solicitat anularea hotărârii atacate, invocând în mod generic cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de art. 386 alin. (1) lit. a) şi e) C. proc. pen.
Examinând în principiu contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
- când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
- când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
- când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i)1, cu privire la care existau probe în dosar;
- când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
- când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1).
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a)-c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunţa asupra cererii de contestaţie, instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în princirjiu a cererii.
În această etapă procesuală instanţa este obligată să examineze dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Se constată că, în cauză, contestatorul, deşi a menţionat în cerere cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de art. 386 lit. a) şi e) C. proc. pen. acestea au fost invocate în mod formal neindicând în mod expres motivele pe care se sprijină contestaţia.
Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazurile prevăzute expres de legiuitor la lit. a)-e) din acelaşi text.
Având în vedere că, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa admite în principiu cererea de contestaţie în anulare numai dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege (este făcută în termenul prevăzut de lege, motivele invocate se sprijină pe unul dintre cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în sprijinul contestaţiei depune ori invocă dovezi care sunt la dosar), prin interpretarea „per a contrario” rezultă că în situaţia în care una sau mai multe dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, soluţia este respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul A.I. împotriva deciziei penale nr. 2092 din 13 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1386/54/2012, iar în conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A.I. împotriva deciziei penale nr. 2092 din 13 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1386/54/2012.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2750/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2752/2012. Penal → |
|---|
