ICCJ. Decizia nr. 2746/2012. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2746/2012
Dosar nr. 26611/3/2011
Şedinţa publică din 10 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 806/F din 13 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul F.I., ca neîntemeiată, şi a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-au reţinut următoarele:
În motivarea cererii de revizuire, petentul a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., întrucât s-au descoperit fapte şi împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţele de judecată, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, arătând că ştie de la un alt deţinut, M.D., că acesta din urmă a comis fapta reţinută la pct. 2 din rechizitoriu şi că acesta doreşte să facă un autodenunţ cu privire la acestea.
Prin referatul din data de 08 aprilie 2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.
Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1063 din 05 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 1611/2001, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată calificarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului F.I. din art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 20 rap. la art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (pct. 1 R) în art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 20 rap. la art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (pct. 1 R), din art. 211 alin. (2) lit. e) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 201 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen., în art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 201 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., rap. la art. 200 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen.
În baza prevederilor art. 221 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat inculpatul F.I. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare (pct. 1 R).
În baza prevederilor art. 20 rap. la art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare (pct. 1 R).
În baza prevederilor art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat acelaşi inculpatul la pedeapsa de 5 ani închisoare (pct. 2 R).
În baza prevederilor art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare (pct. 2 R).
În baza art. 201 alin. (1) şi (2) C. pen., rap. la art. 200 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare (pct. 2 R).
În baza prevederilor art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare sporită cu 2 ani, în final urmând a executa pedeapsa de 8 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 C. pen.
S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei, conform art. 65 C. pen.
În baza prevederilor art. 14, art. 346 C. proc. pen., rap. la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile către părţile civile, astfel: 1.000 RON despăgubiri civile şi 1.000 RON daune morale către partea civilă C.D. şi 1.000 RON despăgubiri civile către S.I.
S-a constatat că Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a consemnat la C.E.C., conform chitanţei din 23 august 1999, suma de 34,2 RON, ridicată de la inculpat, ce a fost pusă la dispoziţia părţii vătămate S.I.
În baza prevederilor art. 188 din Legea nr. 3/1978, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 342,99 RONL despăgubiri către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii la completa achitare a debitului.
În baza prevederilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus prevenţia inculpatului din 13 august 1999-17 noiembrie 2001.
În baza prevederilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare statului, din care 30 RON, onorariul avocatului din oficiu a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Hotărârea a rămas definită prin nerecurare la 20 martie 2003 prin decizia penală nr. 118/A din 27 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire condamnatul F.I. întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. susţinând că în legătură cu infracţiunea din data de 15 iulie 1999, numitul M.D. a recunoscut că a violat şi tâlhărit o tânără, faptă pentru care doreşte să facă un autodenunţ.
Prin încheierea din data de 28 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti a admis în principiu cererea de revizuire formulată de revizuent, numai cu privire la pct. 2 din rechizitoriu şi prin urmare, s-a dispus citarea revizuentului şi a părţii vătămate S.I.
La data de 21 iulie 2011, revizuentului i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., acesta înţelegând să se prevaleze de dreptul la tăcere.
La data de 15 septembrie 2011, partea vătămată I.I. (fostă S.) a fost audiată, declaraţia acesteia fiind consemnată la dosarul cauzei.
În susţinerea cererii de revizuire, Tribunalul a încuviinţat şi administrat proba cu martorii M.D., M.M. şi P.F., precum şi proba cu înscrisuri, constând în fotografii extrajudiciare.
Tribunalul a apreciat că cererea de revizuire a hotărârii mai sus menţionate este netemeinică, întrucât pe întreg parcursul procesului penal, cât şi în procedura de soluţionare a cererii de revizuire partea vătămată a declarat neechivoc că F.I. este persoana care a violat-o la data de 15 iulie 1999, declaraţie care se coroborează cu probele administrate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.
Mai mult a reţinut că declaraţiile martorilor audiaţi în susţinerea cererii de revizuire nu sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel revizuentul F.I., solicitând revizuirea totală a sentinţei penale în conformitate cu disp. art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., apreciind că în cauză s-au descoperit fapte şi împrejurări ce nu au fost avute în vedere la pronunţarea acesteia.
A mai solicitat a se avea în vedere şi disp. art. 95 şi 96 C. proc. pen., că a fost condamnat doar în baza declaraţiei părţii vătămate care nu s-a coroborat cu alte mijloace de probă, audierea acesteia.
Prin decizia penală nr. 90/A din 15 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat, apelul declarat de revizuentul F.I. împotriva sentinţei penale nr. 806 din 13 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat revizuentul la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul F.I., care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probelor care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. din care va reieşi nevinovăţia sa. A invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10 şi 172 C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recurentul-revizuent a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru garantarea drepturilor sale procesuale.
În urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului din apel, se constată că nu au fost formulate astfel de solicitări asupra cărora instanţa de apel să nu se fi pronunţat în sensul admiterii sau respingerii, arătând de fiecare dată considerentele ce au stat la baza respectivei soluţii, prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea unei hotărâri penale definitive poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Acest caz de casare, potrivit art. 394 alin. (2) C. proc. pen., constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Pentru a fi incident acest caz de revizuire, este necesar ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să se fi descoperit elemente noi, de natură a influenţa stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei condamnatului, în sensul că pe baza acestora se ajunge la o soluţie diametral opusă (achitare în loc de condamnare), înlăturându-se pe această cale eroarea judiciară existentă în hotărârea rămasă definitivă.
Înalta Curte constată că, deşi în procedura de soluţionare a cererii de revizuire a fost audiată partea vătămată I.I. (fostă S.), precum şi martorii M.M., P.F. şi M.D., declaraţiile acestora nu sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare.
Se constată că partea vătămată, atât în cursul procesului penal, cât şi în procedura de soluţionare a cererii de revizuire, a susţinut neechivoc că acesta este persoana care a violat-o la data de 15 iulie 1999, declaraţie care se coroborează cu probele administrate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.
Astfel, în declaraţia dată la 15 iulie 1999, partea vătămată descrie fapta căreia i-a fost victimă, precum şi pe agresor, iar în declaraţia din data de 14 august 1999 arată că „deşi aveam tipărit în minte chipul agresorului, nu am reuşit să-l descriu în totalitate, însă la 13 august 1999 am fost chemată la poliţie pentru a recunoaşte pe agresor dintr-un grup de persoane. L-am recunoscut fără vreo ezitare pe agresor în persoana învinuitului, acesta fiind persoana care m-a agresat, violat şi tâlhărit”.
Declaraţia a fost menţinută de partea vătămată în toate ciclurile procesuale, inclusiv în soluţionarea cererii de revizuire.
Totodată, la efectuarea recunoaşterii din grup, partea vătămată îl indică pe revizuent, deşi grupul era constituit din persoane cu fizionomii asemănătoare şi apropiate ca vârstă şi statură.
În declaraţia sa, martorul M.D., a descris fapta de viol a cărei victimă a fost partea vătămată l.I. (fostă S.), însă mai declară că din anul 1999 şi până în anul 2009 nu l-a mai întâlnit pe revizuent, deşi se cunoşteau de aproximativ 20 ani. În această situaţie apare neverosimilă susţinerea sa că este autorul infracţiunii pentru care a fost condamnat revizuentul raportat la momentul în care i-a mărturisit fapta (anul 2009) şi data formulării cererii de revizuire (21 decembrie 2010).
Mai mult, atât revizuentul, cât şi martorul M.D., susţin că mărturisirea acestuia din urmă a avut loc în Penitenciarul Galaţi, în timp ce ceilalţi doi martori audiaţi, M.M. şi P.F., declară că discuţia dintre ei a avut loc în Penitenciarul Focşani.
Se mai constată că instanţele în mod corect au reţinut că în situaţia în care martorii M.M. şi P.F. ar face confuzie cu privire la penitenciar, din examinarea cauzei rezultă că cererea de revizuire, ca şi susţinerea martorului M.D., au fost formulate în vederea obţinerii unor deduceri de pedeapsă.
De asemenea, se constată că în mod corect s-a reţinut că din declaraţiile martorilor M.M. şi P.F. rezultă că discuţia a fost purtată în luna mai 2009, respectiv vara anului 2009, pe când martorul M.D. arată că s-a confesat revizuentului în perioada septembrie-octombrie 2009, aspect ce relevă încă odată că declaraţia a fost dată în scopul de a susţine cererea de revizuire formulată de revizuent, pe care, de altfel, îl cunoaşte foarte bine.
Declaraţiile martorilor menţionaţi nu atestă o faptă sau o împrejurare ce nu a fost cunoscută de instanţă la soluţionarea cauzei, pe baza căreia să se poată dovedi netemeinicia condamnării, pentru că expresia „fapte sau împrejurări” are înţelesul de probe propriu-zise, adică de elemente de fapt cu caracter informativ, cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în mod legal şi temeinic, cererea de revizuire formulată de condamnat a fost respinsă ca neîntemeiată.
Aşa fiind, recursul declarat de revizuentul F.I. împotriva deciziei penale nr. 90/A din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, va fi respins ca nefondat conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul F.I. împotriva deciziei penale nr. 90/A din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul-revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2742/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2748/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
