ICCJ. Decizia nr. 3072/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3072/2012

Dosar nr. 1767/33/2011/a10

Şedinţa publică din 28 septembrie 2012

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 21 septembrie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1767/33/2011, în temeiul art. 160^8a C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.S., aflat în stare de deţinere în baza M.A.P. nr. 8/2011, emis la data de 11 noiembrie 2011 de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, conform măsurii dispuse prin Încheierea nr. 131 din 11 noiembrie 2011 a aceleiaşi instanţe.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A.S. este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- luare de mită în formă continuată, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (18 acte materiale);

- complicitate la spălare de bani în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale);

- complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale);

- trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 acte materiale);

- instigare la spălare de bani în formă continuată, prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale);

- instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 25 C. pen., raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale);

- primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen.,

toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând, în esenţă, în aceea că:

1. A pretins de la inculpata D.A. remiterea unor foloase materiale necuvenite, lăsând-o pe aceasta să creadă că are influenţă pe lângă directorul R. Cluj, N.L.G., şi că îl va determina pe acesta la încheierea unor poliţie de asigurare a parcului auto al regiei, cu societatea învinuitei, primind, în perioada mai 2009 - septembrie 2011, în 21 de tranşe, suma totală de 274.330,54 RON, disimulată prin încheierea a două contracte de asistenţă juridică încheiate între societatea învinuitei, SC G.F. şi Cabinetul de avocatură al învinuitei A.M.U. (21 acte materiale).

2. Le-a instigat pe inculpatele A.M.U. şi D.A. la încheierea a două contracte de asistenţă juridică şi a unui număr de 21 de facturi fiscale, în perioada iulie 2008 - septembrie 2011, înscrisuri care evidenţiau prestarea unor activităţi de consultanţă juridică nereale şi care au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienţei banilor, încasând, prin virament bancar, în contul cabinetului de avocatură al soţiei sale, suma de 274.330,54 RON şi, totodată, pentru ascunderea comiterii infracţiunii de trafic de influenţă de către inculpat (23 acte materiale).

3. Le-a instigat pe inculpatele A.M.U. şi D.A. să procedeze la încheierea fictivă a Contractelor de asistenţă juridică din 1 iulie 2008 şi din 1 iulie 2009, cât şi a unui număr de 21 facturi fiscale emise în perioada mai 2009 - septembrie 2011, acte ce consemnau împrejurări nereale şi în scopul ascunderii infracţiunii de trafic de influenţă (23 acte materiale).

4. În calitate de primar al municipiului Cluj-Napoca, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în cursul anului 2010, până la momentul încheierii contractului de salubrizare al oraşului Cluj-Napoca, a acceptat primirea de la inculpatul S.C.M., administrator al SC B.V., primirea unor foloase necuvenite, disimulate printr-un contract de consultanţă încheiat la data de 2 aprilie 2010 între Cabinetul de avocatură al învinuitei A.M.U. şi SC T.T.C., primind, în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, în 18 tranşe, suma totală de 262.560 RON, în scopul ca acesta, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, să procedeze la semnarea contractului de salubrizare cu SC B.V., precum şi să asigure derularea ulterioară fără incidente a acestui contract, prin emiterea oricăror acte necesare bunei desfăşurări a activităţii societăţii (18 acte materiale).

5. I-a sprijinit moral pe inculpata A.M.U. şi pe inculpatul S.C.M. să procedeze la încheierea fictivă a Contractului de asistenţă juridică din 2 aprilie 2010, cât şi a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, înscrisuri care evidenţiau prestarea unor activităţi de consultanţă juridică nereale şi care au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienţei banilor, încasând, prin virament bancar în contul cabinetului de avocatură al soţiei sale, suma de 262.560 RON şi, totodată, pentru ascunderea comiterii infracţiunii de luare de mită de către inculpat (19 acte materiale).

6. I-a sprijinit moral pe inculpata A.M.U. şi pe inculpatul S.C.M. să procedeze la încheierea fictivă a Contractului de asistenţă juridică din 2 aprilie 2010, cât şi a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, acte ce consemnau împrejurări nereale şi în scopul ascunderii infracţiunii de luare de mită (19 acte materiale).

7. În calitate de primar al municipiului Cluj-Napoca, după încheierea, la data de 28 iulie 2010, a contractului de delegare a serviciilor publice de salubrizare a municipiului Cluj-Napoca cu SC R. SRL Bucureşti, contract încheiat de acesta în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, a primit de la reprezentanţii acestei societăţi 2 carduri de alimentare cu carburanţi, din care unul a fost utilizate ulterior, în perioada noiembrie 2010 - noiembrie 2011 de către învinuita A.M.U., care a alimentat autovehiculele proprietate personală cu carburanţi în valoare totală de 8.826,93 RON.

Instanţa a reţinut că inculpatul a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 8 din 11 noiembrie 2011, pe temeiurile prevăzute de art. 148 lit. b), c) şi f) C. proc. pen., iar ulterior, pe parcursul derulării procesului, s-a apreciat că dispoziţiile art. 148 lit. b) şi c) nu mai subzistă, fiind îndeplinite doar cerinţele art. 148 lit. f) C. proc. pen.

S-a mai arătat că, de la arestarea inculpatului prin Încheierea nr. 8 din 11 noiembrie 2011 şi până în prezent, măsura arestării preventive a fost menţinută în mod legal, ultima menţinere dispunându-se prin Încheierea din 28 august 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2675 din 5 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, instanţa a mai constatat că inculpatul, pe parcursul cercetării judecătoreşti, a formulat mai multe cereri de liberare provizorie sub control judiciar, cereri ce au fost respinse.

La termenul din 17 septembrie 2012, inculpatul, prin apărător, a formulat o nouă cerere de liberare provizorie sub control judiciar, apreciind, în esenţă, că cererea este admisibilă în principiu şi temeinică pe fond.

Curtea, analizând cererea formulată, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 160⁸ C. proc. pen., vizând admisibilitatea în principiu, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 160⁶ C. proc. pen., precum şi cerinţele prevăzute de art. 160² C. proc. pen., faptele presupuse a fi comise de inculpat fiind sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

De asemenea, s-a apreciat că din dosarul cauzei nu rezultă date că, odată pus în libertate, inculpatul ar comite alte fapte penale sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi sau martori, constatându-se că cererea formulată este admisibilă în principiu.

În ceea ce priveşte temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a reţinut că peste temeiurile iniţiale ale luării măsurii arestării preventive nu s-au suprapus alte temeiuri care să justifice instituirea controlului, trecerea unei perioade de aproximativ 10 luni de la arestarea inculpatului la data de 11 noiembrie 2011 nefiind de natură a duce la concluzia că ar exista un temei nou care să justifice instituirea controlului judiciar, durata arestării inculpatului fiind una rezonabilă.

Astfel, Curtea a reţinut că, de la data când a fost menţinută starea de arest a acestui inculpat, din probele administrate, inclusiv la cercetarea judecătorească, s-ar contura acele probe temeinice, prevăzute de art. 143 C. proc. pen., care ar duce la bănuiala legitimă că este posibil ca inculpatul să fi săvârşit faptele reţinute în rechizitoriul parchetului, şi chiar altele. Aceste fapte, presupus a fi comise în perioada când acesta deţinea o funcţie publică, primar al Municipiului Cluj-Napoca, ar fi fără dubiu că au generat în rândul cetăţenilor o reacţie de îngrijorare şi temere, reacţie care nu s-a diminuat cu trecerea timpului, apreciindu-se că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol actual şi concret pentru ordinea publică.

Astfel, s-a reţinut că motivele care determină instanţa în a nu da curs cererii inculpatului A.S., de liberare sub control judiciar, ţin atât de natura şi gravitatea infracţiunilor presupuse a fi comise, numărul mare de acte materiale, cât şi de complexitatea dosarului, respectiv numărul mare de martori ce au fost şi urmează a fi audiaţi, fiind în interesul bunei desfăşurări a procesului a nu se dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului.

Ca urmare, s-a apreciat că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este nefondată, fiind respinsă ca atare.

Împotriva încheierii primei instanţe, în termen legal, inculpatul A.S. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi, pe fond, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, pentru motivele ce urmează:

Având în vedere momentul procesual, durata arestării preventive, circumstanţele cauzei, precum şi circumstanţele personale care îl caracterizează pe inculpat, acesta consideră că prima instanţă a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar, ca neîntemeiată, în mod injust, fără a-şi motiva hotărârea şi fără să ţină seama de cuprinsul Deciziei nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii şi de dispoziţiile art. 136 alin. (1), (2) C. proc. pen. privind scopurile măsurilor preventive şi de cele ale art. 136 alin. ultim C. proc. pen. privind criteriile de alegere a măsurilor preventive.

Astfel, se susţine că prima instanţă a prezumat în mod absolut existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, fără a analiza subzistenţa unicului temei în baza căruia inculpatul se află la acest moment în arest şi fără a prezenta temeiuri noi care să justifice măsura arestării preventive.

Ori, se arată că, prin Decizia nr. 17/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "judecătorul trebuie să aprecieze în funcţie de datele concrete din dosar dacă temeiurile iniţiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpatului, vârsta, antecedentele penale şi sănătatea acestuia."

În alte cauze, Înalta Curte a arătat că "gradul de pericol social al faptei nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe" (Decizia nr. 1138 din 23 martie 2010; Decizia 1365 din 5 aprilie 2011).

Se subliniază şi că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pericolul concret pentru ordinea publică poate fi avut în vedere în faza iniţială a măsurii arestării, însă acest factor nu este pertinent şi suficient decât dacă s-ar baza pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deţinutului ar tulbura realmente ordinea publică.

Aşadar, instanţa nu trebuie să se mărginească numai la a face în mod abstract referire la gravitatea faptelor şi tulburarea ordinii publice, fără să motiveze caracterul cert şi actual al atingerii ordinii publice şi fără să precizeze cum anume eliberarea reclamantului ar avea un asemenea efect (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Prencipe c. Monaco din 16 iulie 2009).

De asemenea, se învederează că, tot cu valoare de principiu, Curtea Europeană a statuat că potrivit tezei a doua din art. 5 § 3 din Convenţie, o persoană acuzată de o infracţiune trebuie întotdeauna să fie eliberată în cursul procedurii, dacă autorităţile nu pot să probeze că există motive suficiente pentru justificarea continuării detenţiei acesteia.

Din această perspectivă, se arată că prima instanţă a dispus menţinerea arestării preventive raportându-se, de o manieră stereotipă şi abstractă, la persistenţa motivelor care au justificat iniţial măsura arestării, contrar prevederilor art. 5 § 3 din Convenţie, făcând referire la calitatea de primar pe care inculpatul a avut-o la momentul comiterii presupuselor fapte, pentru a justifica detenţia, care durează de mai bine de 10 luni, ori, la data de 15 februarie 2012 acesta şi-a prezentat demisia din funcţie.

În acest sens, în Cauza Begu contra României, din 15 martie 2011, Curtea a arătat că funcţia deţinută de reclamant la momentul comiterii faptelor nu poate fi un factor determinant care să contribuie la aprecierea pericolului pentru ordinea publică.

Se arată că, în plus, chiar dacă, potrivit legislaţiei procesual-penale şi având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, temeiul reglementat în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. poate justifica dispunerea măsurii arestării preventive, se impune a fi luat în considerare şi faptul că, odată cu trecerea timpului, intervine o atenuare a temeiului mai sus arătat.

Apărătorul inculpatului subliniază că instanţa europeană a arătat în mod constant că instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie cu ocazia examinării necesităţii arestării preventive a unui acuzat, pentru că menţinerea în detenţie nu ar putea servi la anticiparea asupra unei pedepse privative de libertate bazându-se, în principal şi în mod abstract, pe gravitatea faptelor comise şi, de asemenea, menţinerea în detenţie nu trebuie să fie văzută ca o formă anticipată de executare a unei posibile pedepse ce urmează a fi aplicată.

În al doilea rând, se arată că, în condiţiile în care orice persoană beneficiază de garanţia prezumţiei de nevinovăţie până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi dat fiind caracterul excepţional al măsurii arestării preventive, prima instanţă a reţinut în mod greşit necesitatea intervenirii unor "elemente noi care să justifice instituirea măsurii liberării sub control judiciar".

Dimpotrivă, cade în sarcina instanţei obligaţia de a prezenta temeiuri noi care să justifice respingerea cererii de liberare provizorie şi menţinerea măsurii arestării; în pofida faptului că inculpatul se află în arest preventiv de mai bine de 10 luni, instanţa îi impune o obligaţie imposibil de a fi îndeplinită, respectiv să prezinte "temeiuri noi care să justifice controlul judiciar".

În aceeaşi manieră specifică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit de fiecare dată că instanţelor naţionale le incumbă, în primul rând, obligaţia de analiza in concreto, la fiecare termen de judecată în care este pusă în discuţie măsura arestării preventive, dacă motivele invocate iniţial subzistă şi dacă au apărut "elemente noi" care să justifice menţinerea.

Se arată că este relevant faptul că până la acest moment procesual nu au intervenit elemente noi care să probeze existenţa unui risc ca inculpatul să împiedice buna derulare a cauzei sau posibilitatea comiterii unor alte fapte de natură penală.

Un alt motiv de recurs prezentat este acela că instanţa a apreciat în mod greşit durata rezonabilă a arestării preventive, referindu-se în mod abstract la "gravitatea faptelor presupuse a fi comise" şi la "complexitatea dosarului".

Se mai subliniază că instanţa în mod greşit a făcut referire la durata procesului, dat fiind că, în privinţa măsurii arestării preventive trebuie avută în vedere durata rezonabilă a arestării preventive, astfel cum este aceasta reglementată de art. 5 § 3 din Convenţie, iar nu durata rezonabilă a procedurilor, care este o garanţie distinctă, care priveşte procesul în ansamblul său, reglementată în art. 6 § 1 din Convenţie.

Se mai învederează că, din cuprinsul încheierii recurate reiese că instanţa nu a făcut nicio referire la circumstanţele personale care îl caracterizează pe inculpat, motiv pentru care nu a analizat în mod efectiv posibilitatea luării unei măsuri alternative, respectiv faptul că nu are antecedente penale, este căsătorit, are doi copii minori în întreţinere, o carieră universitară, iar, dată fiind durata arestării preventive, care a devenit una considerabilă, familia sa a suferit puternice prejudicii materiale, dar mai ales de natură morală.

Pentru toate aceste considerente, apărarea susţine că măsura arestării preventive nu se mai justifică, la acest moment procesual nemaisubzistând niciun element de fapt care să justifice un interes general al menţinerii inculpatului în stare de arest preventiv. Deopotrivă, inculpatul prezintă suficiente garanţii care să înlăture orice temere în legătură cu riscul de a comite noi infracţiuni sau de a influenţa aflarea adevărului.

În concluzie, apărătorul ales al recurentului-inculpat solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, în rejudecare, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar şi pe cale de consecinţă, punerea inculpatului în libertate.

Analizând recursul declarat de inculpat, raportat la criticile invocate, dar şi sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru cele ce succed.

Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în esenţă, o constrângere asupra libertăţii persoanei mai puţin gravă decât arestarea preventivă, instituită pentru a se asigura buna administrare a justiţiei, precum şi pentru a împiedica comiterea de fapte periculoase.

La fel ca şi măsura privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., liberarea provizorie presupune existenţa temeiurilor de fapt şi de drept care să o justifice.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracţiuni (Metznetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51; Hendriks împotriva Olandei, nr. 43.701/04, 5 iulie 2007).

Din această perspectivă, se constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că la individualizarea măsurilor preventive - liberarea provizorie fiind o modalitate de individualizare a scopului măsurilor preventive, se va respecta principiul proporţionalităţii acestora cu gravitatea acuzaţiei aduse unei persoane, respectiv cu cel al necesităţii unei astfel de măsuri, pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa.

Din coroborarea considerentelor de mai sus rezultă că aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează liberarea provizorie se poate justifica prin aprecierea proporţionalităţii cu gravitatea infracţiunilor presupuse a fi săvârşite de inculpat, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, odată lăsat în libertate, nu va mai săvârşi şi alte infracţiuni, că îşi va îndeplini obligaţiile ce i se impun şi că nu va exista riscul de fugă, de natură să împiedice desfăşurarea procesului penal, aflat în faza cercetării judecătoreşti. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, sub imperiul dispoziţiilor art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană arestată sau deţinută (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".

În dreptul naţional, dispoziţiile art. 160¹ C. proc. pen. stabilesc că "în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune".

De asemenea, dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. statuează că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Liberarea provizorie poate fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură distinctă, fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal, în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului în faza de urmărire penală şi a instanţei, în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive.

Astfel cum s-a statuat inclusiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Neumeister împotriva Austriei), până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are ca scop, în esenţă, să permită punerea în libertate provizorie, odată cu considerarea că menţinerea în arest încetează a mai fi rezonabilă.

Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie generale şi abstracte, iar pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat doar în mod abstract de autorităţi, cu atât mai mult cu cât, de-a lungul desfăşurării procedurilor, inculpatul a manifestat o poziţie procesuală corectă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază în mod constant că este de datoria instanţelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată, dacă acuzatul ar fi liber, ceea ce în speţa de faţă nu se regăseşte, cu atât mai mult cu cât inculpatul A.S. nu mai deţine în prezent funcţia publică anterioară, aceea de primar.

Faţă de imperativul respectării prezumţiei de nevinovăţie, atunci când instanţele naţionale analizează necesitatea perpetuării în timp a arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte în mod constant faptul că, din această perspectivă, menţinerea în detenţie nu ar putea fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate, sprijinindu-se, în principal şi în mod abstract, pe gravitatea faptelor comise, aşa cum, esenţialmente, a procedat Curtea de Apel Târgu Mureş în speţă.

Aşadar, continuarea detenţiei nu se mai justifică într-un caz dat, decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie (McKay împotriva Regatului Unit, nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006).

Aserţiunea că, datorită gravităţii şi reacţiei publicului la săvârşirea lor, unele infracţiuni pot da naştere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puţin pentru o anumită perioadă, poate fi pertinentă, însă acest motiv mai poate fi primit în prezent ca fiind întemeiat şi suficient, doar dacă este susţinut de aspecte de fapt care duc la concluzia că punerea în libertate a acuzatului ar mai tulbura ordinea publică, ceea ce nu s-a demonstrat în speţă.

În ce priveşte condiţiile referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar şi oportunitatea admiterii acesteia, prin aprecierea asupra proporţionalităţii măsurii restrictive de libertate, potrivit cerinţelor art. 136 alin. (1) şi alin. (8) C. proc. pen., în raport de datele care caracterizează persoana inculpatului, de stadiul procesual şi de complexitatea cauzei, Înalta Curte constată următoarele:

Este pertinent că examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunţându-se în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauze precum Degeratu contra României din 6 iulie 2010, Scundeanu contra României din 2 februarie 2010.

În analiza necesar a fi făcută, a subzistenţei motivelor invocate iniţial pentru luarea măsurii preventive şi a apariţiei "elementelor noi" care să justifice menţinerea celei mai severe dintre acestea, şi anume - arestarea preventivă, este relevant faptul că până la acest moment procesual nu au intervenit asemenea elemente, care să probeze existenţa unui risc ca inculpatul să împiedice buna derulare a cauzei sau posibilitatea comiterii unor alte fapte de natură penală, din actele şi lucrările dosarului neputând fi, astfel, reţinut niciun fapt concret care să justifice un interes general al menţinerii inculpatului în stare de arest preventiv sau pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul ar săvârşi sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul în cauză; dimpotrivă, aşa cum se va revela mai jos, circumstanţele personale ale inculpatului constituindu-se în garanţii ale adoptării de către acesta a unei conduite adecvate faţă de procedura judiciară desfăşurată în ceea ce îl priveşte, aptă să asigure normala desfăşurare a procesului penal.

Din această perspectivă, în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că la luarea unei măsuri preventive, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister contra Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968), Înalta Curte consideră că prevalente sunt datele care ţin de circumstanţierea persoanei inculpatului, în raport de care se face şi evaluarea îndeplinirii uneia din condiţiile negative prevăzute de art. 160² alin. (2) C. proc. pen., în sensul că nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească adevărul prin influenţarea unor părţi, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.

Astfel, evaluând starea de sănătate, vârsta, lipsa antecedentelor penale, poziţia socială anterioară cercetării penale - aceea de primar al unui important municipiu al ţării, perioadă care nu poate fi ştearsă sau ignorată, deoarece este definitorie pentru profilul personal şi social al persoanei care în prezent are calitatea de inculpat, în contextul în care este probat că acesta s-a bucurat de sprijinul şi preţuirea urbei în fruntea căreia s-a aflat, precum şi valorile familiale pe care s-a sprijinit, fiind căsătorit şi tată a doi copii minori, având şi o carieră universitară meritorie, Înalta Curte constată că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului A.S. nu este de natură să aducă atingere scopului măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) şi alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, Înalta Curte observă că, în cauza pendinte, nu sunt date concrete din care să rezulte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului, doar gravitatea faptelor, identică cu gradul de pericol social al infracţiunilor investigate şi care nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă neputând fi stabilit în lipsa unor probe certe, care nu se regăsesc la dosarul cauzei, nu poate constitui, în sine, singur temei pentru menţinerea în continuare a stării de arest a inculpatului.

Din această perspectivă, este greşită opinia primei instanţe, care a apreciat durata rezonabilă a arestării preventive referindu-se în mod abstract la gravitatea faptelor presupuse a fi comise şi la complexitatea dosarului.

Este contrară jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului aprecierea că o persoană acuzată într-o cauză de o anumită complexitate ar trebui menţinută în stare de arest până la pronunţarea unei hotărâri pe fond de către instanţa de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii, deoarece, numai la sfârşitul cercetării judecătoreşti, după administrarea tuturor probelor, starea de fapt va putea fi lămurită sub toate aspectele.

Această apreciere pune în discuţie evaluarea şi, respectiv, reţinerea, în speţă, a depăşirii termenului rezonabil al arestării preventive.

Raţionamentul instanţei de fond contravine în mod flagrant şi Deciziei nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în considerarea aceleiaşi jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat, de asemenea, că acest temei nu poate să justifice în mod singular privarea de liberate.

Astfel, în privinţa măsurii arestării preventive trebuie avută în vedere durata rezonabilă a arestării preventive astfel cum este aceasta reglementată de art. 5 § 3 din Convenţie, iar nu durata rezonabilă a procedurilor, care este o garanţie distinctă, care priveşte procesul în ansamblul său, reglementată în art. 6 § 1 din Convenţie.

În acest sens, Curtea Europeană a stabilit că art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi tratat ca autorizând detenţia preventivă necondiţionat, sub rezerva că nu durează mai mult decât perioada minimă stabilită prin lege. Justificarea oricărei perioade de detenţie, indiferent cât de scurtă ar fi, trebuie să fie motivată în mod convingător de către autorităţi, ceea ce, în speţă, Curtea de Apel Târgu Mureş nu a făcut.

Rezumând, Înalta Curte apreciază că, deşi infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul A.S., în măsura în care se va dovedi că există şi că au fost săvârşite cu vinovăţie de acesta, prezintă o anumită gravitate, natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe acesta de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, funcţie de criteriile de apreciere a duratei rezonabile a arestării preventive, astfel cum este aceasta reglementată de art. 5 § 3 din Convenţie, după o perioadă de 10 luni şi jumătate, aceasta a devenit în sine excesivă.

În concluzie, Înalta Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că, raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatului, aceasta este şi întemeiată şi oportună, scopul măsurii arestării preventive - asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la judecată sau executarea pedepsei putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii, va fi din nou arestat.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva Încheierii din 21 septembrie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1767/33/2011, va casa, în parte, încheierea de şedinţă şi, rejudecând pe fond:

În temeiul art. 160² alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., va admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.S., dispunând punerea, de îndată, în libertate provizorie a inculpatului, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

În temeiul 160^8a alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 160² alin. (3) şi alin. (3) C. proc. pen., va stabili, pe timpul liberării provizorii a inculpatului, următoarele obligaţii:

a) să nu depăşească limita teritorială a ţării fără încuviinţarea instanţei de judecată;

b) să se prezinte la instanţa de judecată, ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie în a cărei rază teritorială domiciliază, desemnat cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie şi să nu comunice, direct sau indirect, cu părţile şi martorii din prezenta cauză.

În temeiul art. 160² alin. (3²) C. proc. pen., va atrage atenţia inculpatului că, în caz de încălcare, cu rea-credinţă, a obligaţiilor stabilite, se va lua măsura arestării preventive.

Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare din recurs vor rămâne în sarcina statului, onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 25 RON, până la prezentarea apărătorul ales, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva Încheierii din 21 septembrie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1767/33/2011.

Casează, în parte, încheierea de şedinţă şi, rejudecând pe fond:

În temeiul art. 160² alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.S., dispunând punerea, de îndată, în libertate provizorie a inculpatului, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

În temeiul 160^8a alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 160² alin. (3) şi alin. (3¹) C. proc. pen., stabileşte, pe timpul liberării provizorii a inculpatului, următoarele obligaţii:

a) să nu depăşească limita teritorială a ţării fără încuviinţarea instanţei de judecată;

b) să se prezinte la instanţa de judecată, ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa, fără încuviinţarea instanţei de judecată;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie şi să nu comunice, direct sau indirect, cu părţile şi martorii din prezenta cauză.

În temeiul art. 160² alin. (3²) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului că, în caz de încălcare, cu rea-credinţă, a obligaţiilor stabilite, se va lua măsura arestării preventive.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.

Cheltuielile judiciare din recurs rămân în sarcina statului.

Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 25 RON, până la prezentarea apărătorul ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 septembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3099/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 780/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 3072/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3072/2012. Penal